Artele focului

De la „Arborele vieţii” la „Bufniţe”

Fragment preluat de pe Cotidianul.ro

Galeria „Galateea” a Uniunii Artiştilor Plastici, specializată în ceramică, oferă o nouă expoziţie, intitulată „Pământ, foc, fum”, deschisă până la 30 iulie 2012, interesantă prin invitarea unor artişti din afara Bucureştiului şi prin calitatea şi diversitatea pieselor propuse.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursa foto: Cotidianul.ro

12 artişti, membri ai grupului „Cerart” din Târgu-Mureş, etalează piese de ceramică şi email pe metal în care caracterul decorativ este dublat de reminiscenţe culturale, de umor şi de certe calităţi estetice.

Grupul „Cerart” se dovedeşte un nucleu interesant, care, în cinci ani, de când a fost înfiinţat, cu ocazia Simpozionului de ceramică al fundaţiei „Bolyai” din Cetatea Medievală din Târgu-Mureş, a dovedit că are un cuvânt de spus în artele focului. Format din ceramişti, „email/metalişti” şi sculptori, care îşi împărtăşesc exprienţele şi lucrează în echipă, artiştii târgmureşeni organizează periodic expoziţii, de la cele „Raku”, numite astfel după tehnica japoneză folosită, la Salonul anual de la Galeriile UAP din Târgu-Mureş, ajuns la a cincea ediţie. (Victoria Anghelescu)

Citiţi articolul integral pe Cotidianul.ro
Pe aceeaşi temă Pământ, foc, fum

James Tower şi ceramica contemporană

James Tower and Contemporary Ceramics
Gimpel Fils Gallery, Londra
26 aprilie – 9 iunie 2012
Vernisaj: 26 aprilie, orele 18.00-20.00.

James Tower (1919-1988) deţine o poziţie unică în istoria ceramicii britanice. Ca artist, a contestat în mod constant limitele mediului pe care artele focului le ofereau la mijlocul secolului al XX-lea, explorând pe tot parcursul carierei sale potenţialul sculptural şi pictural al formelor ceramice.

Creaţia sa a fost, adesea, o sursă de inspiraţie prin calităţile vizuale dramatice şi explorarea subtilă a limitelor pe care arta ceramicii o oferă în relaţia formă-obiect. Producţiile artistice expuse la Gimpel Fils sunt forme tridimensionale sculpturale, lucrări prezentate publicului alături de operele recente a altor şase artişti contemporani. Expoziţia face cunoscut potenţialul pe care îl oferă ceramica în relaţia: ceramist, sculptor, pictor şi artist. Relevanţa acestei relaţii care a definit evoluţia ceramicii contemporane  este testată în mod activ prin intermediul operelor incluse în această expoziţie, toate explorând idei prin folosirea mai multor medii. Sculpturile şi desenele din timpul vieţii lui James Tower au fost trecute cu vederea. Obiectele şi desenele expuse, alături de cele ale lui Nicholas Lees, explorează ceea ce ei consideră „membrana de legătură dintre ceramică şi sculptură”, cu scopul de a demonstra reciprocitate lor.

Gordon Baldwin şi Ken Eastman încurajază un dialog între forma sculpturală, suprafeţele tratate pictural şi forma obiectului tridimensional. La fel ca şi în cazul lui James Tower, Baldwin utilizează forma sculpturală şi abstractă, în timp ce Eastman explorează potenţialul culorilor. Martin Smith „se joacă” cu lumina în contact cu forma, încercând să demonstreze, încă o dată, că a lucra în ceramică presupune a fi atât pictor cât şi sculptor.
Proiectele cu incizii, linii striate şi aplicate peste suprafeţele concave sau convexe ale obiectelor lui James Tower, precum şi plăcile diferit orientate, arată dorinţa sa de a a crea o sinteză între formă şi suprafaţă. Ca şi contemporanii săi, William Scott şi Peter Lanyon, Tower a încercat să rafineze forma abstractă, într-un un stil propriu, bazat pe studiul formelor naturale. Suprafeţele texturate amintesc de cochiliile moluştelor. Modul de operare abstract-liric, cu trimiteri la natură şi cosmos, devine o analiză care depăşeşte stadiul funcţional al obiectului, devenind rodul unei investigaţii şi cercetări metodice.

Această expoziţie coincide cu publicarea monografiei „The Ceramic Art of James Tower”, de Timothy Wilcox, cu o prefaţă de Antony Gormley, Editura Ashgate Publishing, monografie care va fi lansată pe data de 10 mai 2012.

James Tower s-a născut în Sheerness, Kent, Marea Britanie şi a studiat la Royal Academy Schools. În cadrul Bath Academy of Arts, Corsham, a cunoscut pictorii de pionierat ai stilul abstract, cum ar fi, de exemplu, William Scott, Peter Lanyon, Rosemary Ellis şi Howard Hodgkin, iar ca olar, alături de Bernard Leach şi Rie Lucie, a contribuit la redefinirea termenului de ceramică modernă. În timpul anilor 1960 şi 1970 a lucrat în lut alb şi bronz. De la sfârşitul anilor 1970, până la moartea sa, Tower s-a concentrat asupra formelor ceramice sculpturale, descoperind elementele identitare ale propriului discurs vizual. „James Tower a fost o figură unică a perioadei postbelice în sculptura britanică şi acest lucru surprinde monografia pe care cu nerăbdare o aşteaptăm. Acesta prezintă realizările sale şi îl introduce în lumea mult mai mare, pe care opera lui o cere ”. (Edmund de Waal)

 Gimpel Fils (30 Davies Street, London – www.gimpelfils.com) a fost fondată în 1946 de fraţii Charles şi Gimpel Peter în semn de omagiu pentru tatăl lor René, dealer, colecţionar şi comerciant de artă a cărui jurnal a fost publicat pentru prima dată în 1966. În anii 50 şi 60 galeria a fost asociată cu avangarda, oferind spaţiu expoziţional lui-Lynn Chadwick, Anthony Caro, Peter Davie Alan Lanyon, Larry Rivers, Marcel Duchamp şi Yves Klein. Galeria a suferit renovări majore în 2000, în scopul de a actualiza spaţiul galeriei în vederea reflectării dinamismului artei contemporane.

Jason Hess: Wood fired ceramics

Plinth Gallery, New Work
6-29 aprilie 2012
Vernisaj: 6 aprilie 2012, orele 6-9 PM.

Jason Hess este un ceramist pasionat al arderilor tradiţionale cu lemn, fiind numit „un avid incendiator al lemnului” şi profesor în Arizona, la Northern Arizona University. În cei 15 ani de cercetări el s-a concentrat pe alchimia obţinerii glazurilor prin arderi reducătoare, proces în care culoarea suprafeţelor este o consecinţă a dispersiei cenuşii din cuptor.

Suprafeţele lucrate astfel sunt imposibil de obţinut prin alte modalităţi. Producţiile ceramice ale lui Jason Hess, arse la temperaturi ridicate, sunt obiecte utilitare. Artistul foloseşte, pentru a face vase funcţionale, o varietate de texturi şi culori. El configurează, apoi, cu ajutorul obiectelor obţinute compoziţii dinamice, grupate după formă şi dimensiune, compoziţii care invită privitorul să se bucure de natura tactilă oferită de suprafaţa fiecărui obiect în parte şi modul în care se completează ca ansamblu.

Ceramica lui Jason Hess a fost prezentată în peste 125 de expoziţii din întreaga lume. Hess a participat ca rezident la Archie Bray Foundation, în Montana şi la un workshop, „The Pottery Workshop in Jingdezhen”, în China. A primit, de asemenea, numeroase granturi de cercetare de la Nord Arizona University pentru construirea de cuptoare şi deţine o diplomă MAE de la Utah State University.

În data de 7 aprilie 2012, Jason Hess va demonstra tehnicile sale de construcţie pentru ceainice şi forme înalte într-un workshop care va avea loc la Plinth Gallery (3520 Brighton Blvd Denver CO 80216).
Mai mult pe www.plinthgallery.com

Muzeul Ceramicii Sèvres

Fondat de Alexandre Brogniart, fiul unui arhitect din Paris şi director al fabricii de porțelan Sèvres între 1800 şi 1847, Muzeul Ceramicii din Sèvres găzduiește o colecție extraordinară de obiecte ce prezintă întreaga istorie a creaţiei din domeniul artelor focului, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, colecţie concepută într-un spirit enciclopedic, similar cu cel din veacul al XVIII-lea.

Muzeul Ceramicii Sèvres este situat în sud-vestul Parisului,  pe malul Senei. Celebra fabrică de porţelan din secolul al XIX-lea, are o impresionantă colecţie de obiecte din ceramică, provenite din Japonia, China, Iran, dar şi din Europa, Italia, Germania şi Franţa.

Încercarea europeană de a imita porţelanurile chinezeşti, în veacul al XVI-lea, a dus la o perioadă de succes datorată atelierelor florentine, protejate de puternica familie Medici. În Italia, mai precis în oraşul italian Faenza, au fost înfiinţate o serie de fabrici de porţelan, manufacturi care nu foloseau caolinul (material necunoscut europenilor), ci un material numit convenţional „porţelan moale”. În anul 1738, doi muncitori de la fabrica din Chantillu, Gilles şi Robert Dubois, au oferit secretul de fabricaţie guvernatorului castelului de la Vincennes, marchizul de Chatelet. Acesta a obţinut un împrumut din partea regelui Ludovic al XV-lea, în anul 1741, şi cu ajutorul unui faianţar, Humbert Gerin, a perfecţionat procedeul de fabricaţie a porţelanului după o reţetă proprie. Produsele fabricate imitau bine produsele chinezeşti şi, în anul 1745, fabrica a obţinut autorizaţia regală pentru fabricarea exclusivă a porţelanului. În 1752, Ludovic al XV-lea deţinea o treime din capitalul noii asociaţii. Manufactura a devenit „regală”, folosind însemnele Casei Regale. Pentru a păstra secretul de fabricaţie a produselor ceramice, muncitorii aveau interdicţia de a se deplasa în afara localitaţii. Clădirea, aşa cum arată ea astăzi, a fost construită în anul 1876. În 1759, Casa Regală a cumpărat manufactura, care de atunci şi până în prezent este în proprietatea statului francez, cu excepţia perioadei 1926-1940.

Manufactura Sèvres s-a bucurat de la început de succes şi s-a extins în permanenţă. A realizat în principal vase de lux, servicii şi piese de sculptură care reflectau evoluţia artistică a diferitelor „mode” în epocă, trecând de la Rococo la Neoclasicism şi, apoi, de la pictura figurativă la Art Deco şi Art Nouveau.
Sèvres este prima manufactură din Franţa care în 1768 a folosit caolinul în locul porţelanului fosfatic (realizat din măcinarea oaselor), pentru a elebora un procedeu de fabricare a porţelanului veritabil.
Porţelanul de Sèvres a contribuit la dezvoltarea artei franceze, obiectele ceramice obţinute aici (serviciile de ceai şi vasele de lux) fiind darurile preferate pe care le ofereau regii Franţei. Manufactura a trecut printr-o perioada critică în timpul Revoluţiei, pe de o parte datorită poziției financiare precare prin care trecea economia franceză la începutul veacului al XIX-lea şi, pe de altă parte, a scăderii interesului comercial pentru produsele de lux.

În anul 1800 ministrul de interne de atunci, Lucien Bonaparte, l-a numit ca administrator al manufacturii pe Alexandre Brongniart.
Pentru a creşte producţia şi a scădea costurile, noul director al manufacturii a renunţat la fabricarea porţelanului din pastă moale şi a trecut la cel obţinut din aşa zisa „pastă dură”.
Alexandre Brongniart (1770–1847), mineralog, instruit ca inginer și un om de ştiinţă, a continuat politica care adusese succesul manufacturii: de a reflecta gustul epocii apelând la cei mai buni artişti şi meseriaşi ai vremii. Compoziția de porțelan din pastă dură a fost îmbunătăţită şi noi glazuri colorate au fost concepute o dată cu noile tipuri de cuptoare, mult mai eficiente şi mai rentabile. În primul deceniu, obiectele ceramice de la Sèvres au oglindit gustul Imperiului, cu modele aurite şi bogat decorate şi scene figurative pline de fantezie artistică. Pentru obiecte produse în seturi, cum ar fi, de exemplu, cele pentru sevirea cinei, ceşti pentru ceai, servicii de cafea şi garnituri de vase, Brogniart a preferat stilul ornamental, fără a cădea, însă, pradă exceselor conceptuale ale decorativismului vremii. Compoziţiile au fost create şi executate de către Jean-Charles Develly, un pictor de la Sèvres care a fost responsabil pentru multe dintre cele mai ambiţioase produse obţinute în seturi/servicii în timpul mandatului lui Brogniart.

Încă din primii ani fabrica de la Sèvres a copiat nu doar compoziţiile contemporane, dar şi picturi din perioadele anterioare. Lucrări de un mare rafinament artistic sunt copii după picturile lui Rafael, Tițian, Poussin şi Rubens. Interesul pentru stilul gotic a rămas şi el prezent ca parte al preocupării de a diversifica motivele decorative, tendinţă ce se reflectată într-o pereche de Vaze, model desemnat vaza Gothique Fragonard (numită astfel după designerul Alexandre-Evariste Fragonard).

Eclectismul și istoricismul caracterizează producția din timpul mandatului lui Brogniart, motive ce au continuat a fi explorate  şi după moartea sa, în 1847. O dată cu apariţia stilului Art Nouveau, la sfârșitul secolului al XIX-lea, scenele istorice au fost înlocuite cu forme inspirate din natură, deseori caracterizate de asimetrie compoziţională.

Printre realizările remarcabile ale secolului al XIX-lea a fost capacitatea manufacturii de a rămâne continuu în prim-planul de producţie ceramică europeană, în ciuda a nenumărate schimbări în tehnologie, gust şi patronaj, schimbări ce au caracterizat acest veac tumultos.
În secolul al XX-lea manufactura a triumfat cu ocazia Expoziţiei Universale din 1900 şi apoi cu prilejul Expoziţiei Internaţionale din 1925.
Concepţia de serviciu, ca întreg compoziţional, reprezintă o explorare a limitelor de mediu ceramic, care este una dintre caracteristicile definitorii de producţie ceramică în secolul al XX-lea.

Începând din 2005 formarea specialiştilor este organizată în centrul de pregătire internă şi în cadrul atelierelor de producţie. Elevii, selectaţi în urma unei pre-recrutări, beneficiază de integrare profesională după absolvirea studiilor cu o durată de 3 ani, pregătindu-se în specializări ca tehnician artistic sau specialist ceramist, cursuri organizate de Ministerul Culturii şi Comunicării. (Grigore Roibu)
Citiţi mai mult pe http://www.sevresciteceramique.fr

Surse bibliografice:
Jeffrey Munger – Sèvres Porcelain in the Nineteenth Century.
Linda Horvitz Roth – A New Attribution of Three Sèvres Vases, Metropolitan Museum Journal, (2002).
Tamara Préaud – A Modest Sèvres Vase for a King, Metropolitan Museum Journal. PDF
Antoine D’Albis – Hard-Paste Porcelain Plates from Sèvres with Chinoiserie Decoration in Colored Golds and Platinum, Metropolitan Museum Journal, (2002). PDF
Selma Schwartz – The ‘Etruscan’ Style at Sèvres: A Bowl from Marie-Antoinette’s Dairy at Rambouillet, Metropolitan Museum Journal, (2002). PDF
Citiţi şi Ceramica – materie şi imagine
Vedeţi un fotoreportaj realizat de Lucian Muntean pe Modernism.ro  – Muzeul Ceramicii Sèvres.

Ceramica, meşteşugul celor iniţiaţi

Primele manifestări ale artei focului, pe teritoriul României

Ceramica, până în veacul al XX-lea, a avut, în principal, funcţii utilitare şi rituale. La început, meşterii nu cunoşteau roata olarului, dar erau foarte îndemânatici la modelarea şi coacerea lutului. Arta pictării ceramicii în albnegru roşu, cu modele de o mare frumuseţe şi originalitate, sa răspândit pe un teritoriu mai întins decât România de azi şi sa perfecţionat timp de aproape 2.000 de ani.

Ceramica nu trebuie privată de ceea ce este cu adevărat şi anume un produs aparent local şi „autohton”. Putem vorbi de caracterul „internaţionalist” al ceramicii atunci când ne gândim la „suratele” sale, la fel de banale şi indispensabile, materiile prime din care este constituită.
Am vorbit în articolele precedente despre culturile vechi, mai ales din Asia, şi despre relaţia dintre om şi lut ca o „tovărăşie” constantă care a marcat evoluţia omenirii. Acum 5.0006.000 de ani, între Carpaţi şi Nipru, timp de aproape un mileniu, a înflorit o remarcabilă cultură neolitică. Uneltele rudimentare arată că traiul acelor oameni era simplu, dar ceramica pictată pe care neau lăsato drept mărturie a ajuns la un nivel de rafinament şi originalitate rămas de neîntrecut. O ştire în presa ucraineană menţiona că printre problemele ridicate la întâlnirea dintre preşedinţii Ucrainei şi României, pe lângă chestiunea Canalului Bâstroe şi cea a Insulei Şerpilor, a fost şi cooperarea în problema CucuteniTripolie.

Olăritul este un meşteşug care presupune îndemânare şi cunoştinţe despre procesul tehnologic al preparării lutului, arderii şi decorării. Olarii se aşezau, de obicei, în zone apărate de pericolul invaziilor, în regiunile deluroase sau muntoase, foarte rar în zonele de câmpie. O condiţie necesară era proximitatea carierelor de lut şi a pădurilor, de unde olarii luau lemnul necesar arderii vaselor. Un ţăran nu ştie şi nu poate face oale când are nevoie, deoarece tehnologia făuririi obiectelor ceramice presupune cunoaşterea unui proces tehnologic etapizat. Circulaţia omului specializat care produce obiecte ceramice asigură uniformitatea formelor şi al decoraţiilor. Tot el are răbdarea frământării lutului, are ştiinţa de a căuta materia primă potrivită, ştie cum să învârtă roata, săşi manipuleze materialul, să citească temperatura cuptorului, are simţul de a introduce aer în cuptor care să dea un colorit anume pastei coapte, folosind arderea reducătoare sau oxidantă. Când aveau piaţa acoperită şi cererea se atenua, ori apar alte motivaţii, meşterii se deplasau în alte regiuni geografice pentru aşi asigura bunăstarea. Un olar putea subzista fără a practica agricultura şi vânătoarea. Produsele lui erau accesibile şi indispensabile vieţii cotidiene, aşadar mereu cerute. Olarul, din acest punct de vedre, nu este neapărat un artist: zgârie, împunge şi de aici ies linii sau impresiuni de o simplitate dezarmantă. Meşterii s-au grupat în bresle şi, apoi, în centre de olărie, care există şi acum. Toată această evoluţie a facilitat şi a transmis până în contemporaneitate o modalitate de exprimare artistică bazată, pe lângă abilităţile creative, pe cea a meşteşugurilor.

Ceramica este pentru arheologi extrem de importantă, fiind artifactul pe baza căruia au fost definite grupele culturale cunoscute până în prezent precum şi ariile lor de răspândire. Prin intermediul fragmentelor de ceramică pot fi surprinse legături interculturale sau mişcări de populaţii în anumite spaţii geografice. Pe baza studiului ceramicii pot fi depistate centrele de olari ce pot da informaţii despre viaţa cotidiană a unei epoci: nutriţie, viaţă religioasă şi ritualuri (vasele pentru libaţii sau de ofrandă, vasele antropomorfe şi zoomorfe). Calitatea ceramicii poate constitui un element în departajarea indivizilor din punct de vedere al statutului social. Gustul artistic sau lipsa lui, atunci când este vorba de forme ceramice, motive sau tehnici decorative utilizate, poate indica deosebiri în ceea ce priveşte prosperitatea unei comunităţi. Descrierea ceramicii (ca şi tipologia ei) trebuie să fie obiectivă şi precisă, pentru a putea fi uşor înţeleasă. Este un deziderat care însă nu a fost atins datorită faptului că nu există un limbaj comun acceptat şi respectat. O altă serie de confuzii provine în urma înregistrărilor superficiale de pe săpăturile arheologice. De cele mai multe ori autorii rapoartelor arheologice se mulţumesc să facă aprecieri generale asupra caracteristicilor ceramicii, astfel încât nu există statistici propriuzise care să poată face obiectul unei analize. O împărţire a ceramicii pe diverse culturi are, aşadar, un grad ridicat de subiectivitate. Culturile ceramice de pe teritoriul României au fost, la rândul lor, studiate şi catalogate. În cele care urmează voi încerca să prezint o parte dintre aceste culturi ceramice.

Cucuteni este o comună din judeţul Iaşi, unde săpăturile arheologice efectuate între anii 1885 şi 1910 au scos la iveală vestigii neolitice datând din anii 4.0003000 î.Hr.
Cultura Cucuteni era răspândită în Moldova, nordestul Munteniei, sudestul Transilvaniei şi Basarabia caracterizânduse printro ceramică de foarte bună calitate din punct de vedere tehnic, bogat şi variat pictată.
Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa, găsinduse unele asemănări, destul de pregnante, între aceasta şi cea aparţinând unei culturi neolitice din China. Cea din urmă şia făcut apariţia însă, după o distanţă de timp foarte mare, circa un mileniu faţă de cea aflată între Carpaţi şi Nipru.

Una din caracteristicile predominante a ceramicii Cucuteni este decorul în spirală, cu numeroase variante şi combinaţii. Este, poate, una dintre cele mai cunoscute culturi datorită figurilor feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice. De exemplu, Hora de la Frumuşica, efigia Muzeului din PiatraNeamţ, este una din capodoperele culturii Cucuteni. A fost descoperită în anul 1942 pe „Cetăţuia” din satul Bodeştii de Jos, judeţul Neamţ. Piesa ceramică constă întrun suport antropomorf compus din şase statuete feminine, văzute din spate, înlănţuite parcă întro horă. Meşterul a renunţat la modelarea capului, braţelor şi picioarelor, folosind decupări ovale, pe două registre. Modelajul şoldurilor exprimă clar feminitatea personajelor conferind ritm ansamblului şi dând impresia de rotire. Invocarea soarelui şi apei, ca elemente care aduc belşugul grânelor, este accentuat cu ajutorul decorului dispus în elipse pictate cu alb, pe fond roşu.
Alte vase rituale celebre, descoperite pe teritoriul României, sunt cele numite: Soborul zeiţelor – descoperit în anul 1981, în situl multistratificat de la PoduriDealul Ghindaru, judeţul Bacău şi Vasul cu colonete – descoperit la Izvoare, PiatraNeamţ.
Dincolo de dimensiunea estetică, aceste obiecte închid în sine o lume de simboluri (cum ar fi cel al spiralei, reprezentativ în spiritualitatea comunităţilor străvechi), care se îmbină cu abilitaţi tehnologice ce au contribuit la denumirea pieselor ca fiind capodopere, devenite azi exponate de referinţă pentru eneoliticul european.

Manifestările culturale de tip Starčevo-Körös-Criş sunt în general considerate ca făcând parte dintrun mare complex al neoliticului timpuriu răspândit în Tesalia, Macedonia, Bulgaria, fostul teritoriu al Yugoslaviei, România şi Ungaria.
Figurinele cu aspect geometric sunt compuse din planuri volumetrice simple şi geometrice.
O dată cu Epoca Bronzului, pe continentul Europei, în mileniul al IIIlea î.Hr, societatea se divizează în războinici şi meşteşugari. Datorită bogăţiei acumulate din partea unei categorii a societăţii, au început să fie produse bunuri de lux.
Figura feminină
primeşte o valoare magică şi caracter divin.

Cultura Boian este cunoscută pe teritoriul României ca aparţinând spaţiului geografic din Muntenia, până în Valea Jiului, în Dobrogea, sudvestul Moldovei şi sudestul Transilvaniei, extinzânduse spre sud, până la Marea Egee. În Bulgaria, cultura este cunoscută sub numele de Mariţa. Din punct de vedere al datării, cultura aparţine Neoliticului mijlociu şi parţial este contemporană cu Hamangia.

Cultura Cernavodă datează de la sfârşitul eneoliticului şi acoperă mileniul al IVlea î.Hr, fiind situată în Dobrogea, la Cernavodă şi Dealul Sofia, aflat pe malul drept al Dunării. Prin elementele caracteristice pe care le prezintă, Cultura Cernavoda încheie o etapă majoră a evoluţiei culturale şi marchează tranziţia de la neolitic la epoca bronzului.

Cultura Vădastra (50003500 î.Hr) se află la interferenţa a două mari arii culturale străvechi: Boian şi Vinga. Originalitatea culturii Vădastra se manifestă atât în formele ceramice, cât şi în ornamentaţia acestora, folosind o tehnică mai rară: incizieexcizie.
Obiectele sunt construite prin metoda ridicării cu mâna a unor fâşii de lut, lipite unele de altele cu pastă din argilă, iar motivele decorative predilecte sunt: spirala, meandra şi dinţii de lup. Piesele sunt decorate prin şănţuleţe incizate în masa ceramică umplute cu barbotină de caolin, folosită drept angobă.

Fenomenul Monteoru este unul dintre cele mai bine cercetate momente din epoca bronzului de la Nord de Dunăre, dar acest lucru nu a însemnat şi elucidarea tuturor necunoscutelor. O problemă încă nesoluţionată o constituie originea culturii. Cultura Monteoru se formează în Muntenia colinară de nord şi nordest şi se întinde rapid în Moldova de Sud (inclusiv la est de Prut). Are puncte în care se dezvoltă şi în interiorul arcului carpatic. Materialul ceramic descoperit este reprezentat, în principal, prin cel de uz, caracterizat de o pastă în care sa adăugat ca ingredient calcar pisat.

Cultura Tei se formează în Muntenia (mai mult în zona de câmpie), fără a se extinde în Bărăgan. Sau descoperit numeroase urme ale culturii Tei şi în Bulgaria, precum şi în zonele de sudsudest a Transilvaniei. Obiectele aparţinând ceramicii fine sunt decorate cu motive realizate în tehnica împunsăturilor succesive, cu motive liniare sau în formă de „S” culcat, dispuse în registre verticale sau orizontale, iar motive romboidale sunt tratate independent. Această categorie de vase prezintă în interiorul, dar mai ales în exteriorul lor, suprafaţa netezită şi, mai ales, lustruită. Motivele ornamentale incizate prin împunsături succesive au fost umplute cu pastă de culoare albă.

Cultura Wietenberg sa dezvoltat în centrul Transilvaniei. La maturitate va ocupa culturile extra carpatice situate în sudestul acesteia. Provine din cultura Coţofeni şi preia stilul ceramicii decorate cu măturica, având şi unele influenţe Schneckenberg. Culoarea variază între brun închis şi negru. Decorul constă în linii verticale, paralel incizate, benzi haşurate sau umplute cu cerculeţe, puncte şi triunghiuri.

Cultura Tisa sa dezvoltat în perioada eneoliticului timpuriu în bazinul mijlociu şi superior al Tisei, iar spre rǎsǎrit sa extins în Vestul României (Crişana şi Banat). Cultura Gumelniţa se formează pe fondul culturii Boian, dar are şi o componentă a culturii Mariţa, din SudEstul Bulgariei, a cărei ceramică pictată cu grafit constituie una din trăsăturile caracteristice a ceramicii gumelniţene. Ceramica este în special neagră şi uneori de culoare brun (rar roşucărămiziu). Ambele categorii sunt patinate, având forme şi decoruri variate, acestea din urmă incizate în relief şi barbotinate sau pictate cu grafit. Întâlnim şi o categorie mai rară, pictată tricrom, după arderea vasului în cuptor. Tot acum îşi fac apariţia primele vase de tip askos şi rhyton, ca urmare a legăturilor cu sudul egeoanatolian. Plastica mică aparţinând acestei culturi este extrem de bogată, variată şi are o specificitate aparte. Numeroase sunt vasele antropomorfe, zoomorfe sau antropozoomorfe, dar şi compoziţiile care îmbină diverse elemente tematice, toate obiectele, împreună cu statuetele, fiind legate de manifestări cultice ale populaţiei. În acest sens, un exemplu este Zeiţa de la Vidra sau Venus de la Vidra, considerată capodopera culturii Gumelniţa.

Cultura Hamangia este o cultura neolitică, din mileniul al IVlea până în cel deal IIlea î.Hr, care a fost denumită astfel după vechiul sat Hamangia din comuna Histria, Dobrogea, astăzi satul Baia, judeţul Tulcea. Cultura Hamangia este pusă în legătură cu o populaţie venită din Anatolia. Hamangia este cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea, cunoscând o lungă perioadă de înflorire, care s-a prelungit până la naşterea variantei pontice a culturii Gumelniţa, influenţândo şi pe aceasta.
În cadrul figurinelor din ceramică avem două tipuri de idoli: idoli reprezentaţi în picioare şi cei în poziţie şezândă. Se consideră ca reprezentativă pentru această cultură statueta unui bărbat în poziţie şezând, denumită „Gânditorul”, descoperită la Cernavodă. Gânditorul de la Hamangia nu este singura statuetă de acest tip cunoscută, dar a ajuns să fie una dintre cele mai mediatizate lucrări, din perioada neolitică, descoperită pe teritoriul României.

Cultura Sabatinovka-Nouă-Coslogeni din Moldova de Nord şi centrală penetrează până în Transilvania de Est. În a doua fază, unele din grupurile acestei culturi se retrag din Transilvania sub presiunea culturilor care produc hallstattizarea. Cultura Otomani se formează pe fondul cultural Baden şi cel al ceramicii decorate cu măturica. Iniţial a ocupat spaţiul dintre Apuseni, Mureş şi Tisa. Ulterior sa deplasat pe teritoriile de la Vest de Tisa (în Ungaria se numeşte Fuzesabony). Cultura Otomani aparţine epocii bronzului (secolul al XIXlea şi al XIIIlea î.Hr.), fiind denumită după numele comunei Otomani, judeţul Bihor, unde au fost descoperite primele aşezări aparţinând acestei civilizaţii.

În Epoca Fierului pătrund pe teritoriul actual al României obiectele lucrate la roată, prin zona Mehedinţiului, în secolul al Vlea î.Hr. În cea de-a doua epocă a fierului, cuprinsă aproximativ între anii 400 î.Hr. şi 100 d.Hr. se dezvoltă lateneul dacic.
Ornamentica ceramicii lateneului dacic este destul de bogată, în linii mari distingându-se două stiluri: stilul reliefului (prin brâie alveolate dispuse vertical şi orizontal, butoni conici, cilindrici şi rotunzi) şi stilul inciziei (cu ajutorul liniilor drepte, valul, punctul sau „brăduleţul”, executate cu pieptenul – acestea din urmă începând cu anul 106 d.Hr, când Dacia devine provincie romană).
Prima epocă a fierului, Hallstatt (1200300 î.Hr.), a fost confirmată prin descoperirile efectuate pe teritoriul a 27 localităţi aflate pe întreaga Vale a Mureşului (între Deda şi Luduş), în Câmpia Transilvaniei (Band, Căpuşu de Câmpie, Ţipelnic) şi în Podişul Transilvaniei (Bahnea, Gogan, Senereuş, Chendu, Sângeorgiu de Pădure, Sighişoara, Criş, Saschiz).

Cucerirea romană înglobează formele existente, peste care aduce formele mediteraneene, creând o artă de tip roman provincial.
Civilizaţia La Téne se manifestă în cea de a doua perioadă a epocii fierului, fiind denumită după localitatea cu acelaşi nume din Elveţia, unde au fost făcute primele descoperiri ale acestei culturi.
Pe teritoriul României, perioadă a doua a fierului a fost numită La Téne dacic (300 î.Hr.106 d.Hr), fiind bine reprezentată prin vestigii descoperite pe teritoriul a 28 de localităţi unde sau găsit unelte, arme, vase, podoabe etc.
O componentă caracteristică a ceramicii lucrate cu mâna este apariţia, încă din perioada de început, a două forme de vase: ceaşca cu toartă sau aşa zisa „ceaşcă dacică” şi farfuria cu picior sau „fructiera” forme ce sau menţinut pe tot parcursul civilizaţiei dacice.

Ceramica modelată liber este confecţionată dintro pastă plină de impurităţi, arderea fiind neuniformă, de unde au rezultat culori sau nuanţe diferite nu numai de la vas la vas, ci şi pe suprafaţa aceluiaşi vas. Predomină vasele brune, brungălbui şi brun-cărămizii. Ocupaţia romană atrage după sine schimbări în ceea ce priveşte statutul teritoriului cuprins între Valea Mureşului şi Târnave.
În categoria ceramicii romane provinciale predomină categoria cenuşiezgrunţuroasă, urmată de cea cărămizie aspră şi apoi, în proporţii aproape egale, cea fină de culoare roşie, uneori cu vopsea şi cea cenuşie. Formele cele mai frecvente sunt oalele cu şi fără toarte, castronelele cu buza rotunjită, vasele de provizii şi capacele de vase. De remarcat este prezenţa ulcioarelor din pastă fină roşie, a unor amfore şi a vaselor terra sigillata, cu sau fără decor. Ceramica romană provine din ateliere specializate de olari şi nu prezintă în general particularităţi.

Nepăsătoare la idei de paternitate, gata să facă referire la stiluri venite din trecut, ceramica artistică din prezent este pregătită să extragă orice semnificaţie şi sens semiotic din calitatea lutului şi a glazurilor. Ceramica a devenit un produs al artelor vizuale, încărcat pe de o parte cu particularităţile simbolice ale trecutului, iar pe de alta cu oportunităţi neexplorate, păşind în afara tradiţiei şi, în acelaşi timp, a unei estetici legate de obiectul utilitar. (Grigore Roibu)