Festivalul de la Edinburgh

Festivalul Internaţional al Artelor de la Edinburgh va dura trei săptămâni. Între 12 august şi 4 septembrie 2011, festivalul de la Edinburgh (Scoţia) va prezenta spectacole de teatru, operă, dans, concerte şi expoziţii de arte vizuale.

Arte vizuale/ Edinburgh 2011

Tony Cragg, Scottish National Gallery/ Hiroshi Sugimoto, Dean Gallery/ Robert Rauschenberg, Inverleith House

Galeria Naţională de Artă Modernă din Scoţia dezvăluie provocările ultimilor 20 de ani la care a fost supusă sculptura contemporană. Lucrările din bronz ale lui Tony Cragg, care cântăresc multe tone, sunt eliberate de de greutate prin verticalitate, tehnică ce aminteşte de Coloana Infinitului al lui Brâncuşi. Arta lui Cragg este o călătorie ce are ca primă sursă de inspiraţie graniţa marcată de indivdualitatea distinctă al lui Max Ernst, apoi Richard Long, Joseph Beuys şi Henry Moore şi, în acelaşi timp, de respingere, de absorbţie şi dorinţă de a depăşi traiectoria artei moderne, creaţia sa fiind adesea comparată cu cea a noului val artistic format din Richard Deacon, Antony Gormley şi Anish Kapoor. Cu puţine excepţii,  expoziţia de la Scottish National Gallery prezintă producţiile poetice şi monolitice ale lui Tony Cragg de-a lungul întregii sale cariere artistice.

Printre expoziţiile de top care vor fi vernisate în cadrul festivalului se numără cea a artistului Hiroshi Sugimoto, unul dintre cei mai importanţi fotografi din lume la ora actuală. El foloseşte un generator pentru a produce descărcări electrice pe peliculă şi pentru a obţine din particule de lumină efecte neaşteptate. Expoziţia Lightning Fields prezintă, pentru prima dată în Europa, lucrări din seria ce surprinde remarcabile efecte ale particulelor de lumină care nu sunt vizibile pentru ochiul uman. Folosind un generator Van der Graaff, cu ajutorul căruia induce sarcini electrice pe film fotografic, Hiroshi Sugimoto evocă o serie de interpretări fascinante, dar şi dramatice, explorând natura de la lovituri puternice la trăsnete, ca „forme primordiale de viaţă”.
Expoziţia poate fi vizitată la Scottish National Gallery of Modern Art în perioada 4 – 25 septembrie 2011.

Instalaţiile de la Inverleith House fac parte din prima expoziţie majoră din Marea Britanie, din ultimii 30 de ani, care prezintă o mare parte a operei lui Robert Rauschenberg din anii 1980 şi 1990, când marele artist american a început explorarea efectelor reflectorizante, texturale, sculpturale şi tematice din metal, sticlă şi alte suprafeţe care reflectă lumina, creaţii realizate în mai multe serii de lucrări ce sărbătoresc energia şi mişcarea. Rauschenberg spunea: „Cred că pictura este mai mult ca lumea reală atunci când aceasta este formată din lumea reală”.
Expoziţia Robert Rauschenbeg: Botanical Vaudeville este prezentată în lumină naturală, o caracteristică a prezentărilor de la Inverleith House, dezvăluind adevărata culoare a texturilor care, mai mult, sunt consolidate prin reflexii multiple date de grădina ce a devenit parte componentă a lucrărilor. (Grigore Roibu)

Universul din umbra obiectivului

Fotograful – un cronicar al lumii imaginare


Fotografia, prin eliberarea înspre imaginaţie şi imaginar, a devenit un mediu de expresie şi de exprimare utilizat în artele vizuale contemporane şi experimentale. Din acest motiv vom dedica, pe acest blog, începând de astăzi, o rubrică separată de prezentare a unor fotografii experimentale, intuitive, dar şi pe cele ce au dimensiunea crecetării şi a studiului. Acestora li se vor adauga o serie de articole despre fotografi celebri şi istoria unor fotografii care au schimbat lumea (citiţi articolul Fotografii care au făcut lumea mai bună, de Ioana Moldovan).

Fotograful se bucură că vede şi, apoi, vrea să consemneze ceea ce vede. Doreşte să mărturisească, să exprime un mesaj, să împărtăşească şi celorlalţi ceea ce a văzut şi l-a impresionat, dar nu totdeauna are cu ce, pentru cine sau nu întotdeauna poate. La toate acestea se adaugă dimensiunea de instinct şi intuiţie, de cercetător şi descoperitor.

Faptul că fiecare individ vede, interpretează şi evaluează diferit reperele lecturabile ale imaginii identificabile din realitatea înconjurătoare este un mijlocitor în întâlnirea noastră cu vizualul şi vizibilul. Suntem obişnuiţi să sintetizăm, să rezumăm şi să interpretăm. Aici intervine subiectivitatea şi transformarea imaginii copiate din natură într-o modalitate de comunicare a propriilor idei. Cu alte cuvinte nu este important aparatul de fotografiat, ci persoana care se află în spatele obiectivului. Important este ceea ce vrem să transmitem celorlalţi prin intermediul instantaneului ales în momentul când am hotărât să apasăm pe butonul declanşator al aparatului de fotografiat.

Fotografia e la fel de frumoasă acum ca şi în trecut. Sunt multiple posibilităţi să nu călcăm pe urmele înaintaşilor. Fotografia a fost şi este o formă de manifestare culturală prin intermediul căreia putem creceta fantasmele personale şi interoga realitatea prin intermediul legilor care guvernează artele vizuale. Aproape toţi fotografii, tineri şi bătrâni, profesionişti sau amatori, au început să modeleze fotografia în mediile digitale. Mulţi fotografi renumiţi au trecut pe digital şi au învăţat să prelucreze imaginea prin intermediul programelor computerizate. Pe de altă parte există voci care susţin frumuseţea clasică a imaginii fotografice, fără a implica calculatorul ce poate deveni un prieten, dar şi un duşman al subtilităţii sincere şi simple a bunului gust. Încadrarea, compunerea/compoziţia, expunerea sau iluminarea sunt doar câteva reguli de care trebuie să ţii cont în momentul în care ţi-ai propus să obţii rafinament şi măiestrie în procesul de înregistrare a unei imagini.

 Un pas spre eternizarea efemerului

Cu mult înainte de apariţia primei fotografii marii savanţi s-au ocupat de fenomenele optice pentru a înţelege mecanismele care duc la copierea acesteia.
Filozofii Mo-Ti din China (secolul al V-lea î.Hr) şi Arisotel din Grecia (secolul al IV-lea î.Hr) descopereau camera obscură al cărui principiu va fi elaborat în secolul al X-lea d.Hr. de opticianul arab Al-Hazen. Este vorba de o cutie în care un orificiu permite proiectarea luminii pe o suprafaţă plană, convertind astfel cele trei dimensiuni ale perspectivei din natură în bidimensionalitatea unei suprafeţe plane.

Prima fotografie a fost realizată în anul 1826 de către fizicianul francez de provincie Joseph Nicéphore Niépce (1765-1833), care a folosit o placă de cositor acoperită cu un strat de bitum introdusă într-o cameră obscură. Expunerea a durat opt ore, obţinând o imagine a naturii asemănătoare cu ceea ce numim astăzi reproducere a naturii prin intermediul fotografiei (imaginea unei curţi interioare este cea mai veche fotografie care s-a păstrat).
Prima fotografie în culori permanente a fost făcută în anul 1861 de fizicianul James Clerk Maxwell.
Era digitală a imaginii a ridicat problema dacă fotografia face parte din domeniul artelor. S-a spus adesea că pictorii au inventat arta fotografiei datorită cadrajelor, legilor compoziţionale care o guvernează, a perspectivei şi a opticii. Ei bine, nu este aşa. Fotografia a fost posibilă datorită cercetătorilor chimişti care au descoperit printr-o împrejurare ştiinţifică sensibilitatea la lumină a halogenurilor de argint. Au descoperit că un corp real emite radiaţii luminoase care pot fi captate printr-un obiectiv. Fotografia aprţine unei lumi în care miturile şi simbolurile primesc viaţă. Ea ne prezintă o lume care se agită, un fragment din realitate şi cu toate acestea ne situează în paradigma unei relaţii cu moartea. A unui „clic”. Un instantaneu. O mărturie sigură dar trecătoare. Fotografia are darul de a copleşi celelalte arte prin faptul că este accesibilă tuturor şi transformă, prin imagini, individul anonim. Cu toate acestea fotografia, ca imagine „îngheţată” a realităţii, este o artă prin statutul ei iconic, statut care este contrar unei halucinaţii, o iluzie şi nu în ultimul rând o viziune.
Realul şi imaginarul se întâlnesc şi, prin intermediul personalităţii fiecăruia, provoacă structura sufletească pentru a dezlănţui o confruntare între percepere şi cunoaştere, apelând la toate datele preexistente în bagajul informaţional pe care îl deţinem. Descoperim că lumea există şi noi existăm împreună cu ea. Fotografia este făcută de oameni care îşi imaginează mai mult decât trăiesc, care descifrează şi comunică tot ce li se întâmplă. Arta şi rafinamentul vin ca o consecinţă firească a ceea ce artistul vede şi vrea să redea, pentru ca în cele din urmă să aducă în prim-plan reflectări de tip senzorial pe care alţii, „intoxicaţi” cu imagini, nu le-au perceput în graba lor ca fiind o minune.
(Grigore Roibu)

Semnal editorial

ARTA – revistă de arte vizuale

Există o tendinţă generală de glorificare a timpurilor trecute, a acelor vremuri pe care sînt plasate bazele prezentului. Faptul presupune însă o etapă de selecţie şi de scoatere din context a unor anumite lucruri, a căror strălucire este exacerbată în raţionamente de tipul illo tempore vs. in praesenti. Ideea pe care o urmărim în aceste rînduri este că, deşi nu (prea) avem de ce regreta perioada comunistă, acel interval conţine şi evenimente culturale notabile. Unul dintre acestea a fost revista ARTA (înfiinţată în 1954), care a continuat să apară pînă în 1993. După şapte ani de absenţă, în 2000 a fost încercată o relansare a acesteia, dar se pare că publicul larg nu absorbise în acel moment cantitatea suficientă de telenovele, jocuri&concursuri şi manele, fapt care a dus la eşuarea iniţiativei din sfera artei.

În decembrie 2010 – ianuarie 2011, Uniunea Artiştilor Plastici din România a editat (în română şi engleză) numărul-pilot al unei dorite noi serii ARTA care, conform intenţiilor colectivului de redacţie (Petru Lucaci – director; Magda Cîrneci – redactor şef; Corina Duma – graphic design; Andreea Amzoiu – secretar de redacţie), îşi propune să ofere o imagine de ansamblu asupra scenei vizuale româneşti, cu accent pe noile media, dar şi pe tehnicile tradiţionale, în corelaţie cu noile forme de experiment vizual din alte domenii precum filmul, sociologia, dansul, antropologia, arhitectura şi urbanismul. Proiectele inter- şi transdisciplinare sînt privilegiate, anunţă comunicatul de presă, prin ele înţelegîndu-se o tratare a vizualului ca domeniu de cercetare a noii sensibilităţi a epocii noastre, marcate de urbanism, mass-media, tehnoştiinţe şi globalism.
Acest număr reia discuţiile despre artele plastice, nu din punctul în care îşi încetase activitatea revista, ci din 2010. Sumarul conţine rubrici precum: bienalele internaţionale organizate în România, expoziţii de grup din ţară şi din străinătate, mari proiecte de cercetare vizuală interdisciplinară, programe editoriale legate de cartea de artă românească şi mai ales dosare ale artiştilor care au avut expoziţii personale marcante în 2010: Horia Bernea, Ion Grigorescu, Rudolf Bone, Irina Botea, Mircea Cantor, Călin Dan, Dan Perjovschi, Christian Paraschiv, Teodor Graur, Anca Mureşan, Gili Mocanu, Roman Tolici, Aurel Vlad şi alţii.

Din fericire, iniţiativa a fost continuată vineri, 17 iunie, fiind lansat la Librăria Cărtureşti numărul I (din 2011) al, sperăm noi, unei longevive şi regulate serii de apariţii ARTA. Tema numărului actual este arta în spaţiul public. Reţinem din comunicatul de presă: „Interfaţă între comunitate socială, urbanism şi politică, pe de o parte, şi proteica vizualitate contemporană, pe de altă parte, arta în spaţiul public a devenit un concept foarte prizat de artişti şi teoreticieni pe plan internaţional, dar şi o prezenţă vizibilă şi simptomatică sociologic şi cultural în oraşele româneşti. Alte rubrici ale actualului număr: proiecte curatoriale, expoziţii din ţară şi din străinătate, eseuri, dosare de artist, interviuri, piaţa de artă, ancheta de artă, istorie artistică recentă, cartea de artă, info”.

Îi anunţăm pe cei interesaţi că cele două numere ale revistei se găsesc pe piaţă în librăriile Cărtureşti şi Humanitas, precum şi în reţeaua de difuzare de presă Inmedio. Condiţiile grafice impecabile sînt girate de IglooMedia, care se recomandă, printre altele, prin bine-cunoscuta revistă de arhitectură (omonimă). Conţinutul este garantat de semnatarii articolelor – profesionişti în domeniu.
În prelungirea celor scrise anterior, credem că (măcar) o platformă de informare corectă şi competentă în ceea ce priveşte arta este o condiţie necesară şi nesuficientă pentru normalitate. Într-un articol publicat în Observator cultural în urmă cu cîţiva ani („Arta în instanţe publice”, apărut după momentul scandalului cu „poneiul roz”), deplîngeam faptul că agramaţi cu funcţii politice sau administrative şi/sau vedete media dau verdicte şi emit judecăţi de valoare în artă. Sperăm că ar fi momentul ca, în România, de fotbal să se ocupe antrenorii, de păstrarea ordinii, poliţia, de politică, cei aleşi prin voturi cinstite, şi de artă, artistul, criticul, teoreticianul şi curatorul. (Mihai Plămădeală)
SURSA: Observator cultural

Intrarea liberă în muzeele de artă

Visul s-a împlinit!

Sunt momente când afirmăm că Internetul este inutil sau ne enervează. Cu toate acestea iubesc Internetul, nu aş putea concepe lumea civilizată fără el şi vreau să îmbrăţişez noul serviciu Google Art Project.
Iubesc Internetul pentru această iniţiativă!

Google a lansat marţi (1.02.2011) un nou serviciu care permite internauţilor să viziteze virtual cele mai importante muzee ale lumii şi să analizeze în detaliu peste 1000 de picturi valoroase, dintre care 17 la o rezoluţie de şapte gigapixeli fiecare (7000 de megapixeli). Palatul Versailles, Muzeul Ermitaj şi New York Metropolitan Museum of Modern Art (MoMA) sunt doar câteva dintre muzeele incluse în serviciul Google Art Project. Compania americană lucrează de un an şi jumătate la acest proiect, timp în care a implementat tehnologia StreetView, pentru interiorul clădirilor, oferind astfel un tur complet oricărui utilizator de internet. Proiectul poate fi accesat aici.

Cele 17 muzee au contribuit cu una sau mai multe imagini la acest proiect. Cele mai importante muzee de artă din lume pe care aţi dorit să le vizitaţi, şi poate nu aţi avut posibilitatea, sunt acum pe Internet. Visul de a le putea vedea s-a împlinit!

Iată muzeele pe care le puteţi vizita pentru început:
Alte Nationalgalerie, Berlin – Germany
Freer Gallery of Art, Smithsonian, Washington DC – USA
The Frick Collection, NYC – USA
Gemäldegalerie, Berlin – Germany
The Metropolitan Museum of Art, NYC – USA
MoMA, The Museum of Modern Art, NYC – USA
Museo Reina Sofia, Madrid – Spain
Museo Thyssen – Bornemisza, Madrid – Spain
Museum Kampa, Prague – Czech Republic
National Gallery, London – UK
Palace of Versailles – France
Rijksmuseum, Amsterdam – The Netherlands
The State Hermitage Museum, St Petersburg – Russia
State Tretyakov Gallery, Moscow – Russia
Tate Britain, London – UK
Uffizi Gallery, Florence – Italy
Van Gogh Museum, Amsterdam – The Netherlands

Pornind de la o listă care apare pe prima pagină a proiectului, atunci când mouse-ul se află peste imaginea iniţială, puteţi alege un muzeu, apoi călătoriţi prin coridoarele muzeului sau vă apropiaţi de o lucrare de artă, pe care puteţi să o vizualizaţi în detaliu. Spre deosebire de „zgârcenia” cu care ne-au obişnuit muzeele de artă în a oferi imagini cu opere de artă, lucrările oferite de Google Art Project sunt disponibile într-o interfaţă zoom şi când spun „zoom” vorbesc de o apropiere până la un nivel uimitor al detaliilor.

Există unele imagini uimitoare cum ar fi de exemplu: Ziua Recoltei de Pieter Bruegel cel Bătrân, în Muzeul Metropolitan de Artă, Van Gogh –   Noapte înstelată de la MoMA, Hans Holbein – Ambasadorii, în National Gallery din Londra şi lucrarea lui Botticelli – Naşterea lui Venus, în Uffizi.
Vă doresc vizionare plăcută.
Grigore Roibu

Experimentul cinematografic al conspiraţiei

Rondul de noapte – o călătorie unică prin istoria artei

Picasso spunea că pictează nu ce vede, ci ceea ce gândeşte. Până acum, cinematografia a arătat ce vede…”, spune Peter Greenaway.

Ieri seară (05.02.2011), TVR Cultural a difuzat filmul Rondul de noapte (coproducţie, 2007) în regia lui Peter Greenaway. Se spune că filmele bune rămân în mintea cinefililor după trecerea anilor, iar filmul lui Greenaway nu este unul pe care să-l ignori. Proiecţia filmului Rondul de noapte a avut loc pentru prima dată în România la Cinema Scala, din Bucureşti, pe data de 24 noiembrie 2010, în cadrul Festivalului de Film Experimental „On the Edge” 2010, creat sub patronajul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, al Universităţii Naţionale de Arte şi al Centrului Naţional al Cinematografiei (festival despre care am scris la rubrica Mozaic 2010). Peter Greenaway este un nume emblematic în lumea cinematografiei contemporane de avangardă, fiind unul dintre cei mai ambiţioşi şi controversaţi cineaşti ai prezentului.

Influenţate de studiile sale de pictură, de teoria structuralismului lingvistic, etnografie şi filozofie, filmele lui Peter Greenaway traversează adesea teritorii neexplorate, provocând consecvent limitele şi canoanele limbajului cinematografic. Semnul vizual distinctiv al cinematogrefiei lui Greenaway este influența picturii Renașterii şi a celei flamande, în special în compoziția scenică, la iluminare şi în ceea ce privește contrastele de costum – nuditate, natură – arhitectură, mobilier – oameni, plăcerea sexuală – moarte dureroasă. „Deşi am vizionat mii de filme, nu cred că am văzut cu adevărat cinema în toţi aceşti ani”, spune regizorul britanic pledând în favoarea cinematografului ca formă de transmitere şi de comunicare a imaginii.
Nominalizat cu regularitate la festivaluri prestigioase, precum Cannes, Veneţia sau Berlin, Greenaway este autorul unei opere impresionante: 12 lungmetraje şi 50 de scurtmetraje şi filme documentare, expoziţii, instalaţii video, librete de operă, picturi, VJ performance-uri, cărţi etc.

Filmul, cu titlul original Nightwatching (având în rolurile principale pe: Martin Freeman, Emily Holmes şi Eva Birthistle), este o dramă a cărei acţiune se desfăşoară în anul 1654, în Amsterdam. Un an de război civil pentru englezii în regatul cărora avea să se nască, 300 de ani mai târziu, un combatant al unui altfel de război, mai perfid şi mai greu de câştigat, Peter Greenaway. Pe partea cealaltă a globului, olandezul Abel Tasman pune piciorul pe insula ce avea să-i poate numele şi zăreşte la capătul lunetei viitoarea poziţie a Tărâmului de Mijloc, Noua Zeelandă. Este anul în care Galileo Galilei îşi începe călătoria eterică prin cosmos, iar Isaac Newton descoperă legea pământeană a gravitaţiei. Rembrandt, fiul lui Harmen van Rijn, morarul din Leiden, e în apogeul carierei şi pictează o uriaşă pânză de 363×437 cm, una dintre cele mai cunoscute lucrări din creaţia sa – Rondul de noapte.

Rembrandt sare din somn înspăimântat: visase că şi-a pierdut vederea! Coşmarul îl trimite cu doisprezece ani în urmă, în anul 1642, pe vremea realizării celui mai faimos tablou al său, Rondul de noapte. Aflat pe atunci în plină glorie, Rembrandt acceptă fără entuziasm comanda venită din partea Breslei Archebuzierilor din Amsterdam, pentru a realiza un portret de grup, cu speranţa că astfel va asigura viitorul copilului pe care soţia sa Saskia urma să-l aducă pe lume. Când acceptă acestă comandă Rembrand descoperă o conspiraţie între negustorii de la Amsterdam, un complot în jurul setei de putere. Este vre-o dramă în spatele faimei? Este o istorie amestecată-n uleiurile vopselelor? Stă ceva dinaintea noastră şi-l ignorăm? A fost Rembrandt un alchimist al luminii şi al culorilor sau ceva mai mult? Ce e povestea asta? Regizorul Peter Greenaway aude sirenele poliţiei, deschide ancheta, dezleagă misterul pânzei şi, odată cu el, eliberează personajele teatrului de nuanţe al tabloului.
Filmul ar fi trebuit să poarte titlul: Greenaway’s J’accuse!. Dar cum franceza regizorului îl împiedică să acuze corect, j’accuse-ul se transformă într-un z’accuse, cu aromă prozaică şi barocă de ghiveci de acuze şi scuze. Apare o minimalizare inflamantă din amestecarea şi limitarea forţată a lucrurilor. Suntem nişte inculţi în descifrarea întregii plaje a vizualului? Se pot spune vorbele prin intermediul imaginilor, fără să le cadrezi sensurile? Greenaway a considerat că este mai util să faci o strategie de cultivare a vizualului, decât să inviţi la păruială imaginea şi cuvântul.

În conferinţa de presă de la Bucureşti, din deschiderea Festivalului de Film Experimental, Peter Greenaway a declarat că arta cinematografică ar trebui să sufere o transformare radicală şi să „taie ochiul spectatorului cu lama”. Regizorul a folosit metafora ochiului tăiat de o lamă, referindu-se la filmul lui Luis Bunuel L’Age d’Or. „Cred că cinematografia contemporană nu taie ochiul spectatorului cu o lamă. Cred că cinematografia a murit”, a spus regizorul britanic, subliniind că, până în prezent, cinematografia s-a ocupat cu „ilustrarea textelor”. „Maeştrii textelor trebuie să plece şi să lase loc maeştrilor şi acum maestrelor imaginilor”, a adăugat el, spunând că arta cinematografică „a murit când s-a inventat telecomanda”. „Prin telecomandă, cinematograful a devenit un mediu pasiv şi trebuie să devină un mediu activ pentru a supravieţui”, conchide Peter Greenaway.

Rondul de noapte este un lung metraj care face parte dintr-un ambiţios proiect multimedia realizat de Greenaway cu ocazia sărbătoririi a 400 de ani de la naşterea lui Rembrandt, în anul 2006. Greenaway respinge structurile narative convenţionale în favoarea unui univers vizual fascinant, a unui erotism provocator şi a unei tensiuni emoţionale captivante. Fascinant de la început şi până la sfârşit, Rondul de noapte combină toate preocupările cinematografice şi artistice ale lui Greenaway fiind „o călătorie unică prin istoria artei”.
(Grigore Roibu)