Salon pestriț – expoziție de vară cu vânzare

Vernisaj: vineri, 26 iunie, ora 19:00
27 iunie – 29 august 2015

Stimați colecționari și colaboratori!

Expoziția noastră de vară dorește să accentueze schimbările petrecute în ultimul an în profilul galeriei.
Apropiindu-ne de șapte ani de activitate, ne propunem să ne orientăm din ce în ce mai mult spre arta contemporană. În decursul ultimilor doi ani am început să promovăm valori create astăzi în România prin intermediul participărilor la târguri și expoziții. Ne mândrim cu reușite încurajatoare, pe care dorim să le consolidăm prin recunoașterea artiștilor reprezentați.

Pe de altă parte, suntem convinși că valori ascunse apar mereu datorită comerțului și, fiind loiali colecționarilor și publicului nostru, dorim să asigurăm continuitate în comercializarea și promovarea valorilor artei clasice și moderne, activitate definitorie pentru Galeria Quadro încă de la înființare.
Astfel, platforma online www.quadroshop.ro , care substituie licitațiile, este menită să vă pună la dispoziție în permanență lucrări de artă clasică și modernă.

Câteva din beneficiile oferite de QuadroShop:

• puteți fi anunțat automat când lucrările artiștilor preferați de dumneavoastră apar pe site;
• lucrările pot fi cumpărate imediat, la preț fix;
• transportul în țară este gratuit;
• autenticitatea lucrărilor este garantată nelimitat;
• în cazul transportului și exportului în străinătate vă putem oferi consultanță gratuită și efectuarea contra cost a procedurilor.

Salon pestriț – titlul sugerând că este vorba despre opere care sunt filtrate doar calitativ, nu neapărat tematic sau stilistic – prezintă, până la sfârșitul lunii august, la Galeria Quadro, acele lucrări care pot fi cumpărate direct de pe QuadroShop. Pe parcursul acestor două luni expoziția va fi în permanentă schimbare: locurile lucrărilor vândute vor fi ocupate de lucrări noi. De asemenea, în cadrul Salonului vom organiza și microexpoziții, cu selecții din opera unor maeștri moderni. Aceste noutăți vor apărea în același timp și pe QuadroShop.

Pentru a fi siguri că aflați despre apariția unei noi lucrări a unui artist preferat, vă invităm să introduceți artiștii favoriți la secțiunea “Artiștii mei” în contul dumneavoastră de pe Quadroshop.
Sperăm ca aceste noutăți să vă fie pe plac și să îmbogățească vara dumneavoastră!

Sebestyén György SZÉKELY, director, Galeria Quadro
Vlad COMȘA, responsabil proiect, QuadroShop

Pentru informații și achiziții: Vlad Comșa (0040) 745 572 232 / vlad.comsa@quadroshop.ro

Revista ARTA nr. 6-7

Acest număr dedicat fotografiei își propune să ofere o posibilă imagine sintetică asupra multiplelor modalități în care este înțeleasă și folosită în România această artă dominantă, „imperialistă” a actualității, în toate înțelesurile ei artistice, culturale, mediatice.

ARTA a invitat pe cei mai cunoscuți artiști, critici și curatori care s-au ocupat cu precădere de zona fotograficului în mediul românesc, să colaboreze la un număr dens din toate punctele de vedere. Cei doi coordonatori ai dosarului principal – Iosif Király și Simona Dumitriu – au propus o secțiune transversală printr-un arhipelag de modalități de utilizare a acestui mediu omniprezent: de la istoria pre- și post- 1989 a acestui gen destul de recent în câmpul vizual românesc, la prezentarea secțiilor de fotografie de la principalele universități de artă din România; de la proiecte concrete ale unor artiști renumiți, la dosare de prezentare ale unor artiști încă tineri sau debutanți; de la eseuri și texte teoretice românești și străine despre fotografie, la trecerea în revistă a felului în care aceasta este folosită în cercetarea interdisciplinară. Dacă la toate aceste abordări adăugăm interviurile, cronicile de artă românească și internațională, recenziile de carte de artă și ancheta de artă – toate dedicate în bună măsură aceluiași numitor comun al numărului – atunci imaginea propusă de ARTA asupra modului complex, deopotrivă fățiș și insidios, autoritar și problematic, în care fotografia domină și permează azi scena vizuală românească, într-o dublă mișcare de ruptură și continuitate cu propria sa tradiție, devine consistentă și credibilă.

Concept grafic: Corina Gabriela Duma
Producție: Igloomedia
Distribuție: FAB Group Associates
SURSA: Arta Punct Ro

Liberalismul pieţei de artă şi metafora succesorală

Politizarea în exces şi interesele meschine, bine mascate prin declaraţii, au condus la criza de astăzi: una de natură juridică, deoarece avem legi specializate de protecţie, care însă nu se aplică, fiind brutal încălcate de cei care ar trebui, primii, să le respecte; alta privind fragilitatea sistemului de protecţie, lipsit de instituţii centrale consistente, durabile şi de structuri teritoriale puternice, susţinute de specialişti; a treia – de desconsiderare a specialiştilor prin instalarea unor lideri politici lipsiţi de competenţă şi de respect al dialogului. Nu în ultimul rând, datorăm pierderile lipsei de educaţie a multora dintre semenii nostri. (INTERVIU/ Ioan Opris: „Monumentele nu sunt nici de stânga, nici de dreapta”, în Ziarul Financiar, 10 februarie 2010)

Prezenţa lucrărilor de artă propuse de Casa de licitaţie „Artmark” pentru licitaţia de primăvară care a avut loc în 20 martie în sălile Hotelului J. W. Marriott (Bucureşti) a creat o surpriză de proporţii pentru public, prin lucrările semnate de Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Samuel Mützner, Jean Alexandru Steriadi, Rudolf Schweitzer-Cumpănă, Theodor Pallady, Francisc Şirato, Cecilia Cuţescu-Storck, Nicolae Dărăscu, Iosif Iser, Corneliu Baba, Nicolae Vermont, Ion Ţuculescu, Dimitrie Ghiaţă, Camil Ressu, Octav Băncilă, Ştefan Popescu etc.

Una peste alta, această selecţie reprezintă cam tot ce conţine şi paginaţia „serioasă” a muzeelor de artă din România, adică autorii cei mai selecţi din istoria artei româneşti. Acest lucru ne-a prilejuit câteva reflecţii. Vorbind despre patrimoniul cultural naţional, constatăm o echilibrare a talgerelor balanţei, în sensul unei concurenţe reale pe care piaţa privată de artă începe să o facă colecţiilor publice (muzee). Acest lucru nu poate fi decât benefic: muzeele trebuie să intre în alertă pentru că, treptat, încep să-şi piardă exclusivităţile cu care inerţia pieţei de altădată le-a dăruit în mod nemeritat. Noile etalonări valorice apărute ca efect al viii mişcări de reevaluare, prin jocul cererii şi al ofertei, care se întâmplă pe piața liberă bulversează strania inerţie „ştiinţifică” ce dictează punctul de vedere „oficial” al administratorilor patrimoniului artistic de stat. Mecenatul etatist de altădată – care asigura o formă de sprijin financiar pentru creaţia artistică – a fost cea mai proastă soluţie pentru acumularea valorică din muzee. Că lucrurile stau aşa o dovedeşte şi lipsa de interes a statului în a reevalua vechile achiziţii, cumpărate pe un „pospai” de bani.

În afara lungii liste a tablourilor care în mod firesc au excedat sfera de interes a noii pieţe de artă, vechile muzee „de patrimoniu” se confruntă cu probleme faţă de gospodărirea (conservare – promovare) bunurilor statului, rezultate ale unei politici patrimoniale eronate: patrimonii desfigurate de ingerinţa politicului, de alterarea scopului creaţiei artistice, de vagi criterii de selecţie, de cronica subevaluare a pieselor, altădată statul fiind singurul jucător, neconcurat de privaţi, al pieţei de artă. Stenica înşiruire de opere de artă de pe piaţa liberă astăzi este potenţată de prezentarea civilizată a lucrărilor (piese restaurate, rame şi încadrări de calitate), ceea ce contrastează puternic cu lipsa de interes patrimonial pentru conservarea şi restaurarea pieselor de valoare prezente adeseori pe simezele muzeelor de stat. Se repetă, odată mai mult, impresia obsedantă că statul este cel mai prost administrator, dacă nu cumva o astfel de postură nu învederează şi crasa ignoranţă a instanţelor administrative care preferă să lase în penumbră, condamnând la o lentă distrugere valori inestimabile ascunse sub protecţia sa mai mult sau mai puţin fortuită.

Dacă goana maniacală a privatizărilor nu a atins încă patrimoniile de artă, este cazul, poate, să ne întrebăm dacă, din lipsa fondurilor, nu trebuie să se restituie sau să se vândă o parte a patrimoniilor de artă ale statului pentru a le putea salva pe cele mai bune dintre ele. Este drept că, pentru aceasta, ar trebui să funcţioneze ireproşabil proiectul bun, în esenţa sa, al clasificării operelor de către specialiştii care sunt în contact cu piaţa de artă. Dar, nici pentru aceasta… nu sunt bani! Diletantismul gândirii administraţiei constă în preluarea mentalităţii de sorginte socialistă potrivit căreia opera de artă este bună numai pentru a face… educaţie, apăsându-se pe cea mai vulgară calitate a ei, forma – în general, lipsită de conținut – a expoziţiei muzeale. Până la a ajunge la această ultimă verigă a muncii muzeale, trebuiesc trecute alte „probe” de specialitate: cercetarea şi investigarea patrimoniului artistic virtual (cel din atelierele artiştilor, colecţiile private, piaţa de artă), selecţia, anamneza pieselor, ca etape ale cercetării, conservarea şi restaurarea lor, şi abia ultima etapă ar trebui să cuprindă promovarea publică a rezultatelor cercetării, adică organizarea expoziţiilor de artă.

Dar, ca de atâtea ori în ce ne priveşte, suntem specialişti în a pune carul înaintea boilor. Este evident că acest ultim bastion de „proprietate socialistă” – adică patrimoniul artistic aflat în stăpânirea statului, constituit de multe ori interesat sau abuziv, în orice caz, cu banii cetăţenilor, se transformă prin aceste politici greşite, treptat-treptat, în ruină. Privatul, condus de interese reale, face cu repeziciune pasul necesar, echivalând valorile artistice simbolice în expresia lor bănească, justificând astfel şi interesul său faţă de acestea. Continuând să credem, în mod eronat, că arta nu constituie decât o „valoare educaţională”, dovedim că statul n-a ieşit încă din haosul tranziţiei. Unificarea pieţei de artă – în cadrul căreia muzeele sunt chemate să creeze ierarhii simbolice, iar pieţele de artă cu actorii lor să le transfere în expresia lor bănească – este un lucru mai mult decât necesar. Dar, eroare! Cu cât se profesionalizează piaţa, cu atât se diluează instrumentul profesionist al elaborării muzeale. Creşte prăpastia dintre ele!

Muzeele tind să încalce în mod flagrant principiile pieţei, oferind adăpost creaţiei în prima instanţă, iar aceasta tinde să-şi subordoneze amplitudinea simbolică a valorii pe care opera şi-o câştigă în timp. Pe măsură ce muzeul devine un laborator, antrenându-se într-o politică experimentală, piaţa primeşte un sprijin neaşteptat în garanţia valorii şi autorităţii (jucând gratuit rolul „Caselor de asigurare”!) pe care inconştient o exercită asupra pieţei de artă. Fondurile muzeelor (atâtea câte sunt!) vin din subvenţii bugetare, sunt – cu alte cuvinte – ale cetăţenilor, ale societăţii. În interesul cui sunt consumate acestea, dacă nu ale acelora de la care se strâng! Cine beneficiază de ele fără nici o oprelişte, fără nici o răspundere? Nu s-au mai văzut astfel de instituţii hrănite cu „capital social”, în care „capitalistul” să nu poată avea un cuvânt de spus în gestionarea lui. Pe vremuri, statul comunist născocise ipocrit o soluţie de compromis: din consiliile ştiinţifice ale muzeelor făceau parte, alături de profesori universitari, specialişti-muzeografi, „oameni ai muncii”, consideraţi, primii „beneficiari” ai culturii muzeale.

Cine face şi desface astăzi politica muzeală? Oricine ar face-o, scopul lui trebuie să fie cetăţeanul plătitor de taxe, iar politica muzeelor trebuie să urmeze interesele publicului. Fizionomia acestuia este însă acompaniată de un mare semn de întrebare. Să ne mai mirăm atunci că banii publici sunt folosiţi după alte raţiuni şi interese? Radicalismul fără măsură al acestor politici publice are o esenţă a sfruntării: din leagăn direct pe… cosmodrom! Aş vrea să ştiu dacă banii statului francez, ai cetăţenilor acestei ţări, sunt atât de sfidător folosiţi în dauna colectivităţii! Ce sens dă muzeul „Louvre” capitalului simbolic patrimonial (trecutul) şi cum serveşte acesta Franţa? Cât despre „cavalerismul” literelor şi artelor, acesta să îl acorde „condotierii” pieţei economice, adică tocmai aceia care au reuşit, în locul statului naţional, uneori, cu banii acestuia, să subordoneze cultura şi arta unui interes personal!

Artiştilor contemporani trebuie să li se ofere condiţii reale pentru munca lor, stimulând un climat de valoare şi concurenţă profesională în loc de a asocia depozitele de valori ale statului (muzeele) unei conjuncturi artistice imediate. Pentru ce să mai existe teatre, opere, săli de expoziţie? Sunt suficiente numai muzeele pentru a-şi găsi locul arta contemporană?! Se produce o clară deturnare a scopurilor acestor instituţii! Ca peste tot, domneşte politica lui „Încurcă-i, drace!” Statul trebuie să ajute artistul şi nu opera lui (destinată muzeului), care are propriul ei drum în viaţă! De opera lui se ocupă piaţa, până la eventuala ei „muzeificare”! De artist, societatea! (Vasile Radu, aprilie 2012)

Vasile Radu a studiat la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filosofie şi este licenţiat în Istoria Artelor. Este istoric şi critic de artă, conservator şi expert autorizat, Preşedinte al Fundaţiei „Societatea Colecţionarilor de Artă din Transilvania”.

Libertatea artelor în pericol în Ungaria

Într-un articol apărut luna trecută în publicaţia online The Art Newspaper, autoarea Julia Michalska afirmă răspicat că guvernul Ungariei a înăsprit controlul asupra artelor, în încercarea de a le alinia agendei politice a partidului de la putere.

Guvernul, condus de Viktor Orban, este acuzat de înlocuirea sistematică a unor persoane cheie din instituţiile culturale, aranjarea unor expoziţii pro-putere, reorganizarea expoziţiilor muzeale permanente şi înlocuirea statuilor istorice, pentru a corespunde politicii sale.

De la venirea sa la putere, cu o majoritate de două treimi, în 2010, partidul Fidesz al lui Orban a emis peste 350 de legi şi a modificat în grabă constituţia, pe care comunitatea internaţională o acuză că pune în pericol democraţia. În ianuarie, pentru a sărbătorii inaugurarea constituţiei, Orban a deschis o expoziţie organizată de guvern la Galeria Naţională, care se poate vizita până în 16 august 2012. Aceasta face o cronică a 1000 de ani de istorie maghiară, concentrându-se asupra suveranităţii statale şi creştinismului. În expoziţie sunt incluse şi 15 pânze de mari dimensiuni, comandate de stat, care ilustrează momente istorice importante ale ultimilor 150 de ani, inclusiv o imagine de-a lui Orban. Evenimentul a contribuit la decizia directorului Galeriei Naţionale, Ferenc Csak, de a demisiona înainte ca expoziţia să fie deschisă.
Imaginile comisionate reprezintă evenimente recente precum acţiuni ale poliţiei împotriva protestatarilor, în 2006 şi dezastrul noroiului roşu, provocat de cel mai mare accident industrial din istoria ţării, în 2010. Criticii de artă şi-au manifestat desconsideraţia faţă de lucrările comandate cu 5.000 euro fiecare, despre care s-a afirmat că sunt „oribil eclectice, confuze în stilurile lor şi în abordarea temei.” În timp ce guvernul sărbătorea noua constituţie la gala organizată la Opera din Budapesta, zeci de mii de oameni au protestat împotriva actului, despre care criticii spun că suprimă democraţia şi consolidează puterea lui Orban.

În Ungaria, directorii instituţiilor culturale sunt demişi, iar în locul lor sunt numite persoane despre care se cunoaşte adeziunea la extrema dreaptă. Orban însuşi şi-a exprimat destul de explicit intenţia de a construi ceea ce numeşte „o nouă cultură modernă, de dreapta”, care, aşa cum a declarat la o întâlnire de partid în mai 2010, „trebuie împrospătată cu lucrări de artă, premii şi festivităţi.”

Reacţiile din partea istoricilor şi a presei liberale nu au întârziat să apară, protestele extinzându-se odată ce guvernul i-a eliberat din funcţii pe directorul centrului şi principalul consultant istoric. În răspuns la destituirea acestora, 42 de istorici şi cercetători ştiinţifici au publicat o scrisoare deschisă în care critică mai multe enunţuri din noua constituţie.
SURSA: The Art Newspaper, Daylife via Artmark
Imagini: Getty Images

Ultimii pictori ai lui Mao

Mărturii şi confesiuni

Artiştii care l-au pictat pe „Marele Timonier” în China anilor ’70 evocă condiţiile realizării acestei industrii picturale ce ilustra puterea.

Considerat unul dintre reprezentanţii majori ai expresionismului chinez, Yuan Yunsheng, născut în 1937, a realizat numeroase portrete oficiale ale lui Mao, ale brigăzilor de soldaţi şi ale unor membri ai partidului comunist. Pentru a-l ajuta în predarea artei, el a colectat numeroase obiecte vechi care îl înconjoară în atelierul său glacial dintr-o periferie a Beijingului.

Totul a început prinr-o întâlnire la Shanghai. Hadrien de Montferrand, un tânăr galerist francez instalat la Beijing, susţine o conferinţă despre artă în China în faţa membrilor SIAF (Asociaţia pentru difuzarea internaţională a artei franceze). În final a menţionat expoziţia organizată de el „1955-1975: 20 years of portraits”, cu portrete semnate de pictorii oficiali ai lui Mao. Catalogul cuprinde foarte frumoase schiţe relevând o artă academică, studii pregătitoare ale unor mari compoziţii relatând cele mai glorioase întreprinderi ale tânărului Mao.
Ideea organizării ei „a pornit de la o curiozitate. Un artist chinez care îmi este prieten mi-a povestit că arta tradiţională a fost la un pas de dispariţie într-un anumit moment şi că Văduva lui Mao a hotărât că artiştii nu-şi mai pot semna pânzele”. Expoziţia cuprindea lucrări ale unor artişti cu vârste cuprinse între 70 şi 92 de ani. Exponatele erau schiţe ale unor tablouri expuse la Muzeul Naţional din Beijing, iar subiectele lor se înscriau propagandei. Printre artişti, Yuan Yunsheng, celebru pentru că a realizat primul mare tablou cuprinzând nuduri feminine, destinat aeroportului din Beijing.

Toţi artiştii prezenţi în expoziţie erau colaboratorii unui regim totalitar, pictorii unei puteri politice care a comis cele mai crunte atrocităţi. Mulţi dintre ei trăiesc încă. Adesea bogaţi, vechi profesori ai Academiei de Arte Frumoase din Beijing, au fost rareori îndepărtaţi din funcţii. Pereţii atelierelor lor afişează astăzi unele dintre cele mai frumoase realizări ale lor, în unele cazuri, marine postimpresioniste şi portrete abile, în altele, lucrări abstracte. Totuşi, niciunul nu a devenit un reprezentant al artei revoluţionare. Atelierelor lor sunt risipite în întregul oraş.

Fotografia marii compoziţii Inima ta îţi vorbeşte, de Yuan Yunsheng

Ma Changli trăieşte într-un apartament dintr-o vastă reşedinţă securizată. A fost format în realismul anilor ’50 de un profesor care studiase în Franţa şi de un altul venit din Rusia. Licenţiat în 1953 al Academiei de Artă, s-a remarcat prin tehnica sa şi prin desenele nervoase cu figuri de ţărani şi muncitori. Unul dintre primele sale tablouri, „Conducătorii Uniunii Sovietice”, îi reprezintă pe Marx şi Engels în faţa gării din Berlin. „Ca în fiecare an, povestea el unui jurnalist francez, ni se cerea să realizăm patru-cinci portrete ale lui Mao pentru Piaţa Tiananmen, care să amintească faptul că aici proclamase el crearea Republicii Populare Chineze, la 1 octombrie 1949. Existau patru tipuri de portrete: tânăr, din faţă, trei sferturi sau cu pălărie. În fiecare an, era curăţat cel existent sau, dacă era deteriorat, era ales cel mai bun dintre cele realizate”.

Cel al lui Wang Guodong, pictat în 1964, apoi refăcut în 2002, de Ge Xiaoguang, care marca intrarea în „Oraşul de purpură interzis”, îl reprezenta din faţă, într-o poziţie aleasă cu grijă pentru a arăta că „urechile lui sunt gata tot timpul să asculte cererile poporului”. Nici un artist nu l-a însoţit pe Mao în „Lungul Marş”, un periplu de peste un an, al Armatei Roşii chineze şi al unei părţi a conducerii partidului comunist, în 1934, pentru a scăpa de Armata Naţională Revoluţionară a lui Cian Kai Shi, în timpul războiului civil. În timpul acestui marş, Mao s-a afirmat drept şef al comuniştilor chinezi. Şi foarte puţini au fost alături de el în timpul Marii Cotituri dinainte de 1958-1962, în care au pierit mii de persoane. Abia la mijlocul anilor ’70, Muzeul Naţional al Chinei a comanat 10 picturi de mari dimensiuni care să glorifice regimul şi pe şeful lui recent dispărut.

Portretele oficiale, la muzeu

Yuan Yunsheng, Portret de marinar

„L-am întâlnit pe Mao de mai multe ori, dar târziu, mai ales la reuniuni oficiale, îşi aminteşte Ma Changli. În 1975, l-am reprezentat tânăr în «Strângerea recoltei de toamnă», un tablou lung de patru metri care este încă în holul Muzeului din Piaţa Tiananmen. Nu eram plătiţi pentru aceste opere pentru că aveam deja salariile de profesori. Lucrul cel mai caraghios în această poveste este faptul că, în anii ’80, muzeul ne-a cerut să semnăm o scrisoare de renunţare la drepturile de autor pentru a fi sigur de proprietatea asupra tablourilor. Trebuie spus că, în aceeaşi perioadă, un tablou al lui Liu Chun-hua, recuperat de familie, a fost vândut cu peste 600.000 de euro”.

Un alt artist, Yuan Yunsheng, este considerat astăzi părintele Expresionismului chinez. Foarte cunoscut în China, a fost profesorul lui Huang Yong-Ping, formidabilul sculptor chinez contemporan care trăieşte la Paris. Atelierul lui Yuan Yunsheng aminteşte de depozitul unui muzeu. Mari picturi figurative recente, întoarse de la o expoziţie din Germania, desene ce amintesc şederea sa în Statele Unite în anii ’80 şi întâlnirile cu Willem de Kooning şi Robert Rauschenberg, pentru că Yunsheng ţine să amintească faptul că nu a fost numai un pictor oficial al lui Mao. Li se alătură, pe imense mese şi în casete prinse pe pereţi, o incredibilă colecţie de sculpturi vechi. „Am cumpărat aceşti Buddha şi alte fragmente la Beijing de la familii aflate în dificultate financiară sau în timpul călătoriilor prin China. Timp de 8 ani, împreună cu arheologi, pictori şi sculptori am bătut 15 oraşe de provincie în căutarea a ceea ce credeam noi că ar trebui arătat în şcolile de artă pentru că sistemul nostru de învăţământ este calchiat pe cel din Occident. Am făcut deci relevee, mulaje, fotografii şi pregătim mai multe cărţi despre capodoperele artei chineze”. În ceea ce priveşte educaţia, Yuan Yunsheng a fost profesor timp de jumătate de secol. El însuşi a fost format de Konstantin Maksimov, un artist rus care îi invitase pe toţi profesorii din China să urmeze cursurile lui de la Beijing. Acolo aceştia învăţau cum să realizeze un portret după model, cum să-şi construiască o compoziţie pornind de la ierarhizarea personajelor… „Era, fără îndoială, un profesor de rangul al treilea în ţara sa, dar aici era considerat un mare profesor al realismului sovietic. La bibliotecă dispuneam de cărţi de artă care ne permiteau să-i cunoaştem pe Picasso şi pe Matisse”.

Mao în timpul Lungului Marş, afiş propagandistic

Prima mare comandă a lui Yuan Yunsheng a fost „Propria ta inimă îţi vorbeşte”, reprezentându-l pe Mao în mijlocul ţăranilor, dar ea a dispărut şi a rămas numai o fotografie a artistului în faţa pânzei. Apoi, ca şi Ma Changli, a realizat numeroase desene cu ţărani, marinari şi soldaţi din Shangxi. Aceste imagini de tovarăşi comunişti, detaşându-se pe fondul hârtiei, datează din anii ’70 şi au forţa desenelor lui Menzel şi Schiele. „Am devenit apoi profesor în cluburi muncitoreşti, ceea ce mă proteja şi mă lăsa să fac lucruri mai puţin academice. Nu exista desigur un atelier şi trebuia să lucrez în sălile de clasă. Desenele realizate în provincia Yuan au fost adesea reproduse în ziarele locale de propagandă”. În 1980, el a devenit profesor la Şcoala de Artă din Beijing. I s-a cerut atunci să realizeze cea mai mare din cele şase fresce ale aeroportului nou construit. Ca întotdeauna, exista un control pentru a verifica conformitatea subiectului cu criteriile stabilite de partid. Toate costumele personajelor răspundeau convenţiilor. „Dar, într-o după-amiază, când toţi examinatorii plecaseră la o întâlnire politică, am repictat personajele, dar nud. A fost evident un scandal. Mi s-a cerut să pun foi de hârtie peste nuduri. Când Den Xiao Ping a venit să inspecteze fresca, toată lumea tremura, dar el mi-a zis să le las aşa pentru că ştia că artiştii au nevoie de un pic de libertate şi pentru că îşi făcuse studiile în Franţa. În lunile care au urmat, o mulţime de oameni veneau să vadă prima scenă cu nuduri dintr-un loc public”. Ca dovadă a gloriei sale, Yuan Yunsheng desenează pe rulouri de hârtie albă această frescă lungă de 20 de metri care tronează încă în atelierul său.

Desenele au intrat în cele mai reputate colecţii, cum ar fi cea a lui Liu Yi Qian, a cărui soţie, Wang Wei, va deschide în curând „Long Museum” la Shanghai, sau colecţia băncii „Minsheng” sau a societăţii de asigurări „Taikang” din Beijing. Iar unul dintre desenele pregătitoare ale frescei de la Aeroport a atins peţul de 2.500.000 de euro la „Guardia”, casă de licitaţii din Beijing, în noiembrie 2010.

Poemele Lungului Marş

Mao în timpul Lungului Marş

Artiştii Lin Gang şi soţia sa, Pang Tao, locuiesc într-o casă orange, căreia îi schimbă culoarea în fiecare anotimp. El a studiat timp de 6 ani în Rusia la Institutul „Repin” din Leningrad. Ea s-a format la Beijing. În 1977, cei doi au pictat „Poemele Lungului Marş”, arătându-l pe Mao călărind în munţi. „Am ales acest episod din motive politice, precizează Pang Tao. Ca şi alţi pictori, eram trimişi la câmp în anii care au urmat Revoluţiei culturale din 1966, departe de fiica noastră, care trebuia să rămână în oraş. Credeam că nu va dura mult, dar a durat trei ani. Din 1973 în 1976, am refuzat să pictez ceea ce mă îndepărta de ea. Cu prim-ministrul Chou En-lai nu mai era acelaşi lucru. Era accesibil şi avea relaţii bune cu artiştii. De aceea l-am pictat de trei ori. Pentru Mao, având în vedere greşelile lui, am preferat să reprezentăm scena în care şi-a găsit inspiraţia, mai curând decât una politică”.

Ca toate comenzile epocii, şi aceasta a fost supusă unui control, dar Lin Gang şi Pang Tao şi-au permis unele libertăţi. „Mai întâi, figura unui tânăr soldat din spatele lui Mao nu era conformă cu realitatea faptelor. Apoi, l-am prezentat în timp ce bătea ritmul cu mâna dreaptă, ca un poet care îşi ritmează versurile. În sfârşit, Lin Gang l-a pictat din faţă, surâzând, dar mi-a cerut să găsesc fotografii ale lui Mao tânăr în reviste şi ziare. Am descoperit un clişeu mai original în care era văzut din spate. Am optat pentru această atitudine mai puţin oficială, cu privirea pierdută către planul de fundal al tabloului”. Pang Tao nu-şi alege cuvintele când vorbeşte despre această epocă şi îşi aminteşte că era sfătuită să se teamă când declara prea deschis gândurile ei despre regim, spre marea disperare a soţului ei.

Graţie distanţării lui Yuan Yunsheng, curajului lui Pang Tao şi aluziilor altor artişti, viziunea despre aceşti pictori oficiali s-a schimbat oarecum. În această relaţie de strânsă dependenţă între artă şi putere, se desenează mici zone de rezistenţă puţin cunoscute. Desigur, ele trebuie regăsite în spatele tuturor comenzilor încremenite pentru „Gloria Marelui Timonier”. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro