Oraşul Vizibil

Ediția a II-a
Expoziţie în spații publice de afişaj

Fundaţia AltArt şi Primăria Muncipiului Cluj-Napoca au lansat cea de-a doua ediţie a expoziţiei „Oraşul Vizibil”, prezentând o serie de lucrări de artă-comentariu social în diferite spaţii de afişaj public.

Expoziţia utilizează spaţii publice de afişaj – vitrine, panouri, refugii pentru staţiile de transport în comun – pentru prezentarea unor lucrări de artă contemporană care problematizează spaţiul public şi diferite dimensiuni ale vieţii urbane.

Potrivit lui István Szakáts, preşedintele Fundaţiei AltArt, curatorul expoziţiei, scopul final al acestor proiecte este de a propune un model de dezvoltare sustenabilă a mediului urban clujean prin susţinerea dezbaterii publice, a reaproprierii spaţiului public şi a modelelor culturale care problematizează actul social.
Cele cinci lucrări expuse au fost selectate în urma unui concurs de proiecte de artă publică. Juriul care a selectat lucrările a fost format din István Szakáts – curator/preşedinte Fundatia AltArt, Mihai Pop – curator/Galeria Plan B, Eugen Panescu – arhitect/urbanist, Oana Buzatu – expert comunicare/ purtător de cuvânt, Primăria Cluj-Napoca, Alina Banu – expert comunicare outdoor.

Lucrăile expuse începând din 14 martie 2012 sunt:
1. „Îmi Doresc”- autor: Radu Lesevschi – instalaţie post-it
– Piaţa Unirii, nr. 28 (fosta agenţie C.E.C.)
– Insomnia, str. Universităţii, nr. 2
2. „Cine sunt. Cine suntem.” – autor: Sorin Popescu – billboard
– Bd. 21 Decembrie, nr. 9, Refugiu staţie RATUC (în faţa Bisericii Unitariene)
– Bd. 21 Decembrie, nr. 41, Refugiu staţie RATUC (în faţa Bisericii Reformate)
– Bd. 21 Decembrie, nr. 70, Refugiu staţie RATUC (Regionala CFR)
3. „Fără titlu” – autor: Paula Boarta – instalaţie
– Piaţa Avram Iancu, nr. 19, Refugiu staţie RATUC (în faţa Administraţiei Financiare)
4. „Singurul bătrân pe care îl cunosc sunt eu” – autor: Claudiu Cobilanschi – print
– Str. Memorandumului, nr. 12, panou stradal
– Str. Memorandumului, nr. 21, panou stradal (în faţa Muzeului Etnografic)
5. „Călcaţi pe iarbă” – autor: Cezar Lăzărescu – billboard
– Piaţa Unirii, nr. 25, vitrina ceainăriei Flowers
– Bd. 21 Decembrie, nr. 70, panou (zona staţiei Regionala CFR)
SURSA: Adevărul.ro
Foto: www.adevarul.ro (unde puteţi vedea mai multe imagini)

Grafica pe care călcăm

Articol preluat de pe GraphicFront.ro

Un indicator bun al gradului de civilizație al unui oraș sau al unei țări e suprafața pe care călcăm, rulăm, ne mișcăm. Aș spune că e chiar unul dintre primele indicatoare percepute. Îți dai seama de lucrul ăsta de îndată ce ajungi în alte orașe, din alte țări. Dacă trăiești în București trebuie să fii în permanență atent. În mod normal acțiunea mersului pe jos sau cu bicicleta nu necesită prea multă gândire, e aproape instinctivă. În România această simplă activitate necesită concentrare. Trebuie să devenim un fel de detectori de gropi, denivelări, spărturi, fiare, țevi și fire ieșite din pământ, conducte, grătare, capace sparte, deplasate, găuri pur și simplu, borduri strâmbe, dar multe, stâlpișori ornamentali căzuți sau strâmbi, obstacole de tot felul. Trebuie să le observi la timp ca să ieși nevătămat din acțiunea asta numită mersul pe jos. Dacă nu ești suficient de atent ori ai căștile în urechi sau ești visător, riști multe chiar și în zonele cele mai centrale. Dacă te lași dus un pic de gândurile tale, de bună seamă că Bucureștiul nu e un loc prea bun. Aici mersul pe jos cere implicare. În fine, în general simplul fapt că trăim în această țară ne implică foarte mult în chestiuni inutile. Aici e loc de multă vorbă.

Trag din nou focul la oala noastră și spun că spațiul în care ne deplasăm ar trebui să fie într-un fel. Deși netede, suprafețele pe care călcăm nu au voie să fie alunecoase. Ele sunt structuri, rețele de linii, semne, basoreliefuri, piste indicatoare, trasee, planuri colorate, benzi vopsite. Rugozitatea necesară unei bune deplasări lasă loc de grafică, așa cum probabil vă gândeați că voi spune. Nu e chiar o găselniță – toate reprezentările pe care călcăm sunt, sau ar trebui să aibă, pe lângă componenta principală utilitară și una cu caracter estetic. Desigur nu e ușor să îmbini utilitarul cu esteticul, cu vizibilitatea, sau de ce nu, cu fantezia. Ține de meseria asta pe care o tot dezbatem aici. Dacă te preocupă e greu, iar dacă nu te preocupă zeci de ani, rezultă un dezastru. Orașul se umple de fire, conducte, gropi mai mari și mai mici, cârpeli de tot felul, stâlpi de toate formele și mărimile, balustrade, benzi reflectorizante desprinse de asfalt, capre (pet-uri, scaune, după caz) în parcări, pete, mizerii, făcute uneori chiar de către cei care ar trebui să vegheze la buna rânduială în urbe. Fiecare își vede de treabă și montează nestingherit orice, oriunde și mai ales oricum. A devenit evident, ostentativ chiar, faptul că atunci când apar borduri noi sau se asfaltează o stradă care era în regulă oricum, și multe altele, trebuie cheltuiți niște bani, sau mai bine zis, ei trebuie să intre în buzunarul cuiva; nimeni nu se gândește cu adevărat la nevoile pietonului, șoferului etc. Într-un cuvânt, orașul se sufocă și devine neprietenos. Procesul e lent, mizeria ni se administrează lent. Dacă prin absurd asta s-ar întâmpla brusc, am fi realmente șocați.

Foarte relevantă a fost experiența lucrului la volumul doi al seriei noastre de cărți GF. Fotografii ce vizau același obiect, făcute acum 4-5 ani comparativ cu cele făcute anul ăsta. Atunci aveau un fir și o doză pe lângă, acum abia mai sunt vizibile: zeci de cabluri, aere condiționate, fire, găuri, spărturi etc. Veți spune că nevoile omului contemporan s-au schimbat. Da, dar pare că acest lucru are astfel de efecte doar la noi. În alte părți nu sunt atât de agasante. Alții au preocupări în această zonă a spațiului public. Se găsesc rezolvări, sunt și unitare, și rezistente, și plăcute văzului.
Mă întorc la grafica pe care o călcăm în picioare.

Fiind puțin adus de spate, sunt mai mult cu privirea în pământ decât în înaltul cerului. Asta m-a ajutat și să găsesc tot felul de obiecte pe jos dar și să observ detalii, finisări, rezolvări. În timp ce la noi aproape totul e la vedere: conducte de gaz, contoare, cabluri de net, de electricitate și chiar scurgeri de apă, în alte părți ele sunt ascunse și capace frumoase stau la gurile de acces. Le vezi pe cele de gaz, pe cele de electricitate, telefonie, fibră optică etc. Frumoase piese turnate, cu structuri, simboluri, litere, desene. Până și unii copaci au plăcile lor încastrate în paviment. Mă rog, am văzut și stoluri de papagali verzi care zboară prin acești copaci…dar, din nou asta poate fi o altă temă.

Postul din arhiva GF pe care vi-l sugerez astăzi cuprinde câteva reprezentări grafice peste care se calcă în Barcelona. Se calcă liniștit.
De aici încolo vă las și pe voi să spuneți ce credeți… (Ciprian Isac)
SURSA: GraphicFront.ro
Citiţi de acelaşi autor SantralIstanbul. Muzeul energiei

Spaţiul expandat

Expoziţia „Migrare şi reaşezare” prezintă 38 de proiecte de artă pentru spaţiul public, trimise de 25 de artişti români din toată ţara în urma apelului lansat de Asociaţia Volum Art în perioada 26 mai – 24 iunie 2011 în cadrul programului „Spaţiu Expandat”.

Într-un clasament neoficial al capitalelor europene, Bucureştiul ocupă una dintre ultimele poziţii în ceea ce priveşte coerenţa şi estetica urbană. Chiar dacă epoca ruinelor din centrul istoric al oraşului este galopant înlocuită de noua epopee a teraselor, mai sînt multe de făcut pentru a transcende starea de fapt nu tocmai fericită în care ne aflăm, aceasta doar dacă se mai poate face cu adevărat ceva. Sperăm că răspunsul la „chestiune” este afirmativ.

Între 12 şi 16 iulie 2011, Asociaţia Volum Art a propus o interesantă expoziţie de proiecte privind intervenţia într-un spaţiu public bucureştean, Migrare şi reaşezare, organizată la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Sala Foaier. Cu această ocazie, au fost prezentate 38 de proiecte de artă pentru spaţiul public, trimise de 25 de artişti români (nu doar bucureşteni, ci din toată ţara, unii dintre ei cetăţeni străini) în urma apelului lansat de mai sus-numita asociaţie în perioada 26 mai-24 iunie 2011, în cadrul programului său „Spaţiu expandat”. Dintre cele 38 de propuneri, 8 lucrări vor fi realizate şi prezentate publicului în perioada septembrie-octombrie 2011, în Parcul Kiseleff.
Ideea proiectului este de a-i determina pe artişti să se implice în remodelarea spaţiului urban prin crearea de sculpturi, instalaţii, obiecte care să descurajeze intervenţiile uneori bine intenţionate, dar nefericit gîndite de oameni cu funcţii înalte în administraţie şi cu nivel scăzut în cultura vizuală. După cum menţionează comunicatul de presă, tema aleasă are rolul de a apropia artistul de public, de a crea un cadru în care privitorul să intre în dialog şi să interacţioneze cu mesajul generat de opera de artă. Sînt aduşi în discuţie termeni ce pot defini lumea contemporană şi care trebuie evaluaţi într-un sens larg, ce vizează deopotrivă mobilitatea culturală şi schimbul liber de informaţii.
Aria de explorare a acestei teme este cuprinsă între definirea relaţiei între spaţiul delimitat şi individ, între explorarea efectelor de migraţie culturală şi variantele de reaşezare a individului în lume. În fapt, este vorba despre descoperirea unei identităţi individuale.

Autori & coordonatori ai programului sînt artiştii plastici Judit Balko & Mihai Balko, iar în postura de colaborator îl întîlnim pe conf. univ. dr. Adrian Guţă. O echipă care garantează calitatea proiectului.

Mihai Balko: „Lucrurile definitive nu dau întotdeauna bine”

Stăm în continuare de vorbă cu Mihai Balko despre expoziţia de proiecte şi aflăm că, în viziunea sa: „Bucureştiul este un oraş tînăr din punct de vedere plastic; el are foarte puţine lucruri consistente, abia se naşte din punctul acesta de vedere. De doar cîţiva ani, artiştii simt nevoia de a prelua această preocupare şi de a o trata la modul cel mai serios. Proiectul, iniţiat anul acesta, vorbeşte cu exactitate despre spaţiul public şi arta în spaţiul public. Dorim să dezvoltăm mai multe tipuri de proiecte sub această egidă.
Migrarea şi reaşezarea constituie preocupări ale societăţii româneşti contemporane, cred eu. Opt dintre proiecte, aflate deocamdată în stadiul de planşă, vor fi realizate în trei dimensiuni şi amplasate temporar în parcul Kiseleff. Lucrările sînt gîndite special pentru respectivul spaţiu. După încheierea stagiului de expunere, acestea rămîn în proprietatea artiştilor. Vremurile sînt atît de dinamice, încît lucrurile definitive nu dau întotdeauna bine. Temporalitatea proiectelor merge în consens cu tendinţele actuale. Publicul din România s-a cam săturat de multele lucrări de for public, concepute pentru a rămîne pe vecie în locurile mai mult sau mai puţin inspirate în care sînt plasate, de unde mai pot fi mutate doar pentru construirea unei parcări subterane. Oamenii nu mai cred în genul de mesaj conceput pentru următoarele cîteva secole. Propunerea noastră constă în lucrări încărcate de conţinut, care să fie expuse doar cîtă vreme mesajul lor este actual.

În cadrul proiectului «1990», iniţiat de Ioana Ciocan, am intervenit cu o instalaţie intitulată Rechinii Roşii, care vorbeşte, de asemenea, despre societatea contemporană şi despre pericolele care ne pîndesc. Important este ca oamenii să reacţioneze la ceea ce văd. Faţă de vestigiile moştenite din trecut, omul nu mai are nici o reacţie. Proiectul „Cow Parade”, din 2005, a fost destul de bun în esenţă, dar a fost tratat cam pompieristic (sper să nu supăr pe nimeni). Publicul cred că s-a bucurat de paradă, chiar dacă legăturile acesteia cu realitatea oraşului au fost minime.
Bucureştiul este foarte colorat în acest moment, poate prea colorat, începînd de la culorile tomberoanelor de gunoaie pînă la gunoaiele societăţii. O ieşire în volum cred că este oportună”.

Programul urmăreşte şi ghidajul susţinut de specialişti în procesul de educaţie culturală. Publicul tînăr va fi invitat să participe la ateliere de artă desfăşurate în aer liber, în ambianţa creată de lucrările materializate, şi expuse în septembrie-octombrie, cînd se vor desfăşura în parcul Kiseleff ateliere de artă pentru copii. Acestea vor fi axate, în special, pe descoperirea sculpturii aşa cum este ea abordată astăzi, ca un domeniu extins, ce poate îmbrăca mai multe forme de exprimare.
Pentru a ne apăra de băncile vopsite în culori ţipătoare, de statuile unor eroi (încă) necunoscuţi, de sportivi în viaţă, de glume sau de ţepe durate în marmură şi bronz, credem noi că este bine să-i credem pe artişti, pe acei artişti care nu onorează comenzi (răs)plătite şi pentru care interesele culturale sînt mai presus decît cele economice.
(Mihai Plămădeală)
SURSA: Observator cultural

Graffiti – arta spaţiului urban

Spaţiul public ca sală de expoziţie

Scrierea pe pereţi, mai ales în locuri publice, este o tradiţie ale cărei origini se pierd în negura timpului. Graffiti a existat încă din Antichitate, din perioada Greciei antice şi a Imperiului roman. Texte politice, de amor, scene de sex şi chiar brutale precum: „Te rog iubirea mea, iubeşte-mă”, „Samius către Cornelius: du-te şi te spânzură”, sau „Dacă sunteţi în căutare de plăceri, căutaţi-o pe Attica, costă 4 sestereţi” se găseau pe toate zidurile de pe străzile din oraşele romane. Sensul cuvântului a evoluat, desemnând orice decoraţie inscripţionată pe orice suprafaţă, de obicei pe pereţi externi şi trotuare, fără permisiunea proprietarului. Nu există un echivalent românesc pentru a desemna cuvântul graffiti în accepțiunea modernă, aşa că termenul englez a fost adoptat de limba română. Ce-am ştiut noi, în România, după anul 1989?  Am considerat că scriind pe un perete o înjurătură sau o declaraţie de dragoste este o formă de libertate, mai mult sau mai puţin artistică. Nu puţini dintre noi au văzut un perete a cărui puritate a fost „dezvirginată” de o expresie neaoşă sau un monument istoric care a fost devalizat cu tot felul de declaraţii.

Graffiti-ul a devenit o manifestare plastică în România postdecembristă care se adresa trecătorului sub formă de mesaj. Scrierea cu ajutorul spray-urilor este o „artă” specifică spaţiului urban, care foloseşte o gramatică a limbajului vizual ce se caracterizează prin aşa-zisa „artă de cartier”. Graffiti-ul nu e doar un simplu text, ci este un desen care trebuie să fie cât mai complicat şi mai diferit de altele. Există şi grupuri anti-graffiti, cum ar fi Vandal Squad care a făcut un program pe PC numit Graffiti Studio, în care faci graffiti pe orice suport fară a mai „mâzgâlii” pereţii adevăraţi.

Graffiti-ul, în sensul modern al exprimării vizuale, a apărut în Statele Unite ca o artă cu motivaţie protestatară, de exprimare liberă şi directă, fără să implice instituţionalizarea acesteia într-o galerie de artă. Această formă de exprimare se ridică odată cu Jean-Michel Basquiat la rangul de artă recunoscută, care pătrunde în cadrul galeriilor ce expun artă contemporană. În secolul al XX-lea, în special în perioada Celui De-al Doilea Război Mondial, „Kilroy was here”(Kilroy a fost aici) a devenit un graffiti celebru, împreună cu Mr.Chad, o față doar cu ochii și un nas, rezemat de perete, spunând „What? No? în timpul raționalizării. Începând cu urbanizarea la scară mare, din perioada postbelică a secolului al XX-lea, găștile vor marca pereții și alte bunuri publice cu numele bandei prin tag-uri, pentru a-și delimita teritoriul. În anul 1971, publicația New York Times a realizat un material despre fenomenul graffiti care luase naștere pe străzile orașului New York. În acel articol se vorbește despre un anume „artist graffiti” care semna cu pseudonimul TAKI 183. Identitatea lui nu era necunoscută, ştiind doar că numele său era Demetrius și numărul 183 ar fi cel al străzii pe care locuia. Arta graffiti și-a început declinul în anii ’80 când acest fenomen a fost absorbit de partea comercială și de piața artistică a New York-ului. Anii ’80 au însemnat un regres în istoria mișcării graffiti datorită schimbărilor majore care aveau loc în societatea americană. Jean-Michel Basquiat este primul pictor american ale cărui opere au apărut sub forma unor graffiti pe străzile, metrourile și pe garniturile de vagoane din transportul în comun ale New York-ului. Basquiat a fost cel mai de succes dintre așa-numiții „artiști ai străzii”, lucrările lui ajungând, în prima parte a anilor ’80, în galeriile orașului New York. Keith Haring este un pictor american al cărui stil simplu şi simbolistic de pictură, reprezentat prin câini, copilaşi și figurine dansând, i-a adus recunoaștere internațională, tot în anii ’80. Haring a devenit interesat de contururile groase, caracteristice artei graffiti, realizând astfel de creaţii în metrourile americane şi împrietenindu-se cu așa-numitul „copil” al acestei arte: Jean-Michel Basquiat. În anul 1979, Haring decupează titluri din ziare pentru a le reasambla, creând titluri false, precum „Regan ucis de un polițist erou”, apoi le-a împrăștiat pe pereții și panourile publicitare ale orașului. Desenele bizare, dar pline de energie, ale lui Haring au fost aplicate pe o gamă largă de produse, de la tricouri până la un balon, în anul 1989. Mișcării graffiti i s-au dedicat și alți artiști americani, cum ar fi Aaron Siskind (1903-1991), Cy Twombly (n.1928), Raymond Saunders (n.1934) și Julian Schnabel (n.1951). În anul 1996, Schnabel a regizat filmul, intitulat sugestiv, „Basquiat”, în care prezintă viața celui de care se leagă arta graffiti ca expresie urbană a New York-ului anilor ’70.

În lumea Occidentului, categorii sociale marginalizate îşi exprimă direct dispreţul faţă de un anumit sistem. Un elocvent model al acestor acte de vandalism plastic, rămas reprezenmtativ prin multitudinea modalităţilor de exprimare a ideilor, este Zidul Berlinului.

În România fenomenul graffiti a apărut în anul 1990, fiind caracterizat prin aceleași elemente ale anilor ’70 întâlnite în New York. Artiştii stradali ai primei generaţii din România: ERPS, SERM, KeRo, NoVA, SuFLo, MSeR, MISTeR etc, apar ca o necesitate de a contracara invazia monotoniei şi a „griului” generalizat în epoca comunistă. Chiar dacă artiştii graffiti sunt greu de tolerat, pentru că ei sfidează în primul rând „ordinea”, aşa zis firească a lucrurilor, ei nu fac alteceva decât să aducă o stringentă nevoie de compensare estetică a spaţiului urban conceput de arhitecţii „epocii de aur”. Mai pe scurt ei crează pe gratis acel surplus de culoare (înţeles în sens propriu) care lipseşte spaţiului urban postmodern al unei societăţi, paradoxal în acelaşi tip modernă şi arhaică.

Modalitatea directă de a-ţi exprima obţiunile politice, aduc la apariţia „peste noapte”, mai ales în timpul campaniilor electorale, a unor simboluri şi formule batjocoritoare, uneori cu forme hazlii, adesate politicienilor. Expersii precum: „Opriţi pământul să mă dau jos de pe el”, „Basarabia Pământ Românesc”, „Vom muri şi vom fi liberi” sau „ŞpageexpertCotroceni pentru că ne-aţi votat”, vizează situaţia economică insuportabilă pentru o mare parte a cetăţenilor. Aceste fraze vin, de cele mai multe ori, ca o „răzbunare” împotriva evenimentelor politice mediatizate. O altă modalitate este cea a prezentării personajelor politice caricatural, în imagini ce evidenţiază toate defectele acestora. Un astfel de exemplu este cel în care chipul preşedintelui României este prezentat într-o manieră grotească şi sub care scrie „Recesiune: capitalism ≠ socialism. Acum aveţi concediu pe viaţă” sau „Nu Traiane! – No Băsescu Day Today”.

De multe ori „picturile pe pereţi” prezintă o sumă de idei de-a dreptul originale în ceea ce priveşte „gândirea textuală” a autorilor anonimi. Acestă modalitate caută mai puţin să formuleze mesaje în sine, cât mai degrabă se axează pe generarea unor tipuri de caractere grafice distincte, tratate cu mult decorativism. Nevoia unei estetici indidviduale şi distincte este preocuparea unor artişti grafitti ce caută „tag”-uri de dragul scrisului, pe care şi le consolidează pentru a-şi câştiga reputaţia de „writer” (scriitor) în domeniul grafitti.

Bineînţeles că prima idee care îţi vine în minte când auzi de graffiti este cea de vanadalizare. Nu toţi cei care utilizează spray-ul sunt artişti, dar toţi caută să-şi exprime personalitatea. Chiar dacă pereţii sau vagoanele de metrou nu le aparţin şi în pofida pericolelor care îi pândesc, artiştii anonimi continuă „să ne salveze din monotonie” cu textele lor. Pensula şi pânza au rămas o prctică relativ „slabă” de manifestare publică. Politicienii de cele mai multe ori ignoră galeriile de artă dar nu pot trece indifereţi prin spaţiul public de zi cu zi  propriilor alegători. Situat între vandalism şi artă, graffiti-ul tinde să devină o trăsătură caracteristică  a oraşelor din România, o formă de exprimare ce reprezintă un protest al spiritului tânăr, în dorinţa de a se face auzit. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Graffiti-ul de galerie