Crâmpeie de istorie

Cutreierând pe meleaguri dobrogene

Fotoreportaj de Grigore Roibu

După o experienţă neplăcută în Constanţa, unde am aruncat 20 de lei pe ferestră (preţul unui bilet) pentru a vedea „primul Acvariu deschis publicului din ţară”, aflat lângă ceea ce putem numi ruina Cazinoului, datorită faptului că aşa-zisul muzeu are mai puţine acvarii decât au mulţi colecţionari particulari de peşti exotici, ne îndreptăm spre Mangalia pentru a vizita Muzeul de Arheologie „Callatis”.

Săpăturile arheologice nu le-am putut vizita deoarece lucrările încep în toamnă, pe timpul verii şantierul fiind închis. În incinta muzeului am fost întâmpinaţi de o doamnă muzeograf, foarte amabilă, care ne-a povestit istoria locului. Mărturiile despre Callatis şi despre data fondării cetăţii sunt puţine. Muzeul de arheologie este construit deasupra coloniei, mai precis a cimintirului, colonie aflată acum îngropată sub oraşul Mangalia. Construcţiile din perioada comunistă au distrus o mare parte a vestigiilor arheologice de aici. Comunitatea antică a luat fiinţă în vecinătatea mării şi a lacului Mangalia, pe locul unei aşezări getice cunoscute sub numele de Acervetis sau Cerbatis. După o perioadă de dezvoltare independentă, Callatis împreună cu celelalte cetăţi pontice acceptă autoritatea statului macedonean. În jurul anului 260 î.d.Hr., Callatisul se aliază cu Histria pentru a obţine controlul asupra portului Tomis. În anii 71-72 î.d.Hr. oraşele greceşti sunt cucerite de către romani. O inscripţie descoperită la Mangalia cuprinde textul tratatului (foedus) încheiat între Roma şi Callatis.

Multe dintre piesele de patrimoniu descoperite la Mangalia se află expuse în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, dar, cu toate acestea, colecţia de ceramică, sticlă, sculptură mică şi fragmente de pavaj cu mozaic merită văzute. Preţul unui bilet pentru adulţi este de doar 5 lei.

În mormântul din incinta Muzeului de Arheologie „Callatis” a fost descoperit un papirus unic în Europa. Papirusul a fost preluat de cercetătorii din fosta U.R.S.S. pentru a fi descifrat,fără a mai fi înapoiat României.

Dacă tot aţi ajuns în Mangalia merită să mergeţi în portul turistic. Vasele cu pânze şi ambarcaţiunile cu motoare puternice acostate aici vă vor face să visaţi…

Pentru a vedea satele dobrogene am hotărăt în drumul spre Adamclisi să mergem din localitatea 23 August prin Pecineaga. Este un drum pe care nu îl recomand, deoarece arată ca după bombardament. Mai mult, indicatoarele sunt inexistente şi, astfel, am vizitat mult mai multe sate dobrogene decât ne-am fi dorit.

Ajunşi în comuna Adamclisi, în nordul acesteia se află monumentul triumfal Tropaeum Traiani sau, mai bine spus, resturile vestitului monument.

Tropaeum Traiani de la Adamclisi este unul dintre cele mai semnificative monumente ale artei romane provinciale. Construit de împăratul Traian în urma bătăliilor purtate în anul 101 d.Hr, la Moesia, monumentul are un caracter triumfal şi monumental. Construcţia iniţială atingea înălţimea de 42 de metri, fiind piesa centrală a unui ansamblu funerar dedicat soldaţilor căzuţi în bătaliile purtate cu dacii.

Monumentul se compune dintr-un soclu circular, îmbrăcat în piatră, bogat decorat şi din statuia trofeu, căreia îi servea drept suport. Datorită faptului că monumentul este în renovare vă prezint lângă imaginea monumentului „îmbrăcat” în schele fotografia machetei din ipsos, aflată în muzeul de la Adamclisi. Soclul este format dintr-o crepidomă cu 9 trepte, un tambur cilindric şi o zonă de decoraţie având o friză decorativă în relief cu scene ce povestesc, în imagini, luptele purtate de armata romană pe teritoriul Daciei. Acoperişul tronconic are motive decorative, formând o bază hexagonală cu două etaje, pentru ca în vârf, aşa cum am menţionat, să fie amplasat trofeul – un trunchi de copac pe care este reprezentată o armură, patru scuturi, două săbii şi un mănunchi de suliţe.

 Cele 54 de reliefuri originale care erau amplasate în metope, aflate acum în cadrul muzeului, pe monument fiind amplasate copii ale acestora, se remarcă prin simţul decorativ-geometric de tratare a suprafeţei. Sculptorii au folosit un stil primitivist simbolic, nu lipsit de rafinament, care denotă un puternic simţ de observaţie artistică.

Construcţiile din Dacia erau uneori atât de importante, încât puteau concura cu cele de la Roma, datorită zonelor bogate în piatră şi marmură. Acestea aveau un accentuat caracter militar, fiind ridicate de obicei de legiunile romane o dată cu dezvoltarea culturii provinciale. În arhitectură, cât şi în sculptură se întâlnesc influenţe elenistice, dar şi elemente care aparţin tradiţiei daco-getice.

La nord-vest de comuna Adamclisi, pe un platou, se găseşte Cetatea Tropaeum Traiani, construită pe locul unei vechi aşezări geto-dacice, aşezare ale cărei ruine au fost cercetate şi identificate de Grigore Tocilescu în anii 1891-1909 şi, apoi, de Vasile Pârvan în anul 1911. Considerată drept cea mai mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei şi construită concomitent cu monumentul truimfal, castrul era locuit de familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice ale lui Traian. Un paznic simpatic, care se laudă că a lucrat cu toţi marii arheologi vă întâmpină la intrare pentru a vă povesti întreg istoricul cetăţii. Construcţia canonică de tip roman este aşezată de-a lungul drumului principal, pavat cu lespezi de piatră, sub care se află canalul de scurgere.

Cetatea ne dezvăluie rolul de apărare, având turnuri din piatră în afara incintei. Impresionantă este Basilica Forensis care avea două şiruri de coloane ale căror piedestaluri se mai văd încă. Zona interioară a cetăţii este împărţită conform tradiţiei romane de construcţie în trei zone importante: zona cazărmii soldaţilor, zona locuinţelor ofiţerilor şi zona magazinelor şi depozitelor de alimente. Pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211) oraşul a ajuns la rangul de „municipium”. Cetatea a fost distrusă de goţi şi reconstruită de către împăratul Constantin cel Mare. (Grigore Roibu)

Vedeţi În căutarea civilizaţiilor pierdute de pe ţărmul Mării Negre şi Pietrele tăcute ale istoriei noastre.

În căutarea civilizaţiilor pierdute de pe ţărmul Mării Negre

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Vara este anotimpul în care cei mai mulţi dintre noi călătoresc. Călătoresc în ţară şi în străinătate pentru a se destinde şi, în acelaşi timp, a vedea locuri ce stârnesc interesul prin încărcătura istorică şi frumuseţea lor aparte. În această vară nu am căutat locuri exotice ci, îndreptându-mă spre litoralul românesc, m-am oprit în diverse locaţii renumite prin istoria lor milenară. O istorie care ne dezvăluie viaţa de zi cu zi a unor civilizaţii ce aveau un standard de viaţă superior multor comunităţi din România de astăzi. O parte a acestor situri arheologice, pe care le-am vizitat o să le prezint în câteva fotoreportaje realizate pe parcursul a mai multor zile.

În primul rând, trebuie să ştiţi faptul că atunci când călătoriţi prin România, alegând trasee altenative, trebuie să te înarmezi cu răbdare. Drumurile sunt pline cu gropi şi denivelări pe care nu mi le-am putut imagina ca făcând parte din circuitul de şosele ale unei ţări europene. După numărul de kilometri afişaţi pe hartă pentru a vizita un monument istoric distanţa pare mică, dar, cu toate acestea, datorită condiţiilor de trafic trebuie să alocaţi ceva mai mult timp pentru a ajunge la destinaţie. Locaţiile turistice sunt de cele mai multe ori nesemalate, lipsind indicatoarele. De la început trebuie să îţi propui un traseu cu ceea ce vrei să vezi şi, desigur, să nu renunţi, indiferent de surprizele surevnite. O concluzie în urma întregii călătorii este că avem o ţară frumoasă, dar imaginea pe care o inspiră turiştilor este una tristă. Oraşele se remarcă prin celebrele blocuri gri, construite în perioada comunistă, iar satele sunt pline de bătrâni care stau trişti în poartă privind maşinile care trec pe strada principală. Monumentele sunt lăsate în paragină, contribuind la accentuarea contrastului care defineşte România ca fiind o ţară cu o clasă socială având vile impunătoare şi, de cealaltă parte, a cerşetorilor care trăiesc de pe o zi pe alta. Când traversezi canalul Dunăre-Marea Neagră nu poţi să nu te gândeşti la faptul că ascunde osemintele a miilor de oameni supuşi unui regim de detenţie. Dobrogea a fost declarată prima regiune colectivizată a României. Aici, au existat grupuri de rezistență contra puterii comuniste şi, la construirea canalului Dunăre-Marea Neagră, s-a folosit munca deținuților politici supuși unui regim de exterminare.

Meleagurile dobrogene au un farmec aparte. Mulţi artişti plastici şi scriitori au fost atraşi de lumina pe care o oferă această zonă geografică. Dobrogea, situată pe teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, este un habitat istoric cunoscut sub numele de Sciția Minor. Cercetările arheologice au scos la iveală obiecte din eneolitic, din cultura Gumelnița și aşezări aparţinând Greciei şi Romei antice, civilizaţii ce au colonizat litoralul Mării Negre. Dintre toate cetăţile, Histria era una dintre cele mai prospere colonii.

Traseul până la Cetatea Histria, aflată la 65 de km. de Constanţa, pleacă din Mamaia, drumul fiind asfaltat în totalitate. Acesta merge de-a lungul litoralului, prin Năvodari, Corbu, Săcele şi, apoi, coteşte la dreapta.

Potrivit dicţionarului Wikipedia, Histria a fost întemeiată de coloniștii greci din Milet în jurul anului 657 î.Hr. (după istoricul Eusebiu din Cezareea) sau 630 î.Hr. (după Skymnos), ca port la Marea Neagră şi distrusă în veacul al VII-lea d.Hr. de invaziile avaro-slave. Pot afirma că ruinele aflate pe teritoriul comunei Istria, judeţul Constanţa, ca urmare a descoperirilor arheologice, dezvăluie o parte din viaţa unei comunităţi bogate ce s-a stabilit pe malul Mării Negre, atunci când primii navigatori greci au ajuns la Pontul Euxin, o zonă ce oferea resurse şi climat propice dezvoltării agriculturii şi comerţului. În Histria au fost bătute primele monede de pe actualul teritoriu al României, emisiunea de monedă proprie din jurul anului 480-475 î.Hr.

Cetatea Histria a fost identificată în anul 1868 de către arheologul francez Ernest Desjardins. În anul 1914 cercetările arheologice au fost iniţiate de către Vasile Pârvan care a descoperit inscripţia intitulată Horothesia, inscripţie ce evidenţiază graniţele teritoriului în vremea împăratului Traian. Oraşul s-a dezvoltat timp de aproape 1300 de ani, începând din perioada greacă, când necropola tumulară se extindea treptat spre lacul Sinoe şi până în epoca romano-bizantină cu o perioadă de maximă înflorire în veacul al II-lea.

Aici pot fi văzute ruinele templelor greceşti, zona sacră şi cea profană, străzi pavate care ne fac invidioşi când ne gândim la drumurile noastre de acum, cartiere de locuinţe aparţinând unor oameni cu un standard de viaţă peste media perioadei din Europa, ateliere, termele cu instalaţii de hypocaustum (sistem de încălzire) şi bazilica ce datează din veacul al VI-lea d.Hr. În cadrul necropolei au fost descoperite morminte datând din epoci diferite, cu o diversitate de ritualuri, ziduri de incintă cu porţi masive, fortificate şi o piaţă centrală cu coloane denumită agora sau forum. Tradiţia grecească de construcţie, cu tehnicile cunoscute ce au influenţat arhitectura din întreaga Europă, se îmbină armonios cu modificările din epoca romană.

Lângă situl arheologic se află Muzeul de Istorie. Primul muzeu a fost înființat sub conducerea arheologului şi istoricului Vasile Pârvan (1882-1927) şi este acum în ruină. Actuala clădire, recent construită (1982), se remarcă prin lumina naturală ce vine prin geamuri de sticlă pentru a pune în evidenţă piesele de ceramică şi sticlă, inscripţii, podoabe sau basoreliefuri ce au aparţinut unei lumi a cărei existenţă, spun surse istorice, a fost curmată brusc de un cutremur de mare intensitate. Construcţia muzeului, cu un aspect îngrijit şi o colecţie bine organizată, are o mare problemă cu ventilaţia, în interior fiind o căldură aproape insuportabilă.

În prezent, vechea cetate grecească, odinioară port la Marea Neagră, face parte din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Pentru cei care iubesc istoria, acest complex arheologic este spectaculos, fiind o locaţie care nu trebuie ratată chiar şi cu sacrificiul de a pierde o zi în care v-aţi afla la plajă. (Grigore Roibu)

 Va urma.