În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat 1 mai Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.
Nu aş fi scris despre această zi dacă nu aş considera că ea nu trebuie uitată, ci amintită aşa cum a fost reflectată în artele vizuale de dinainte de 1989, într-un regim totalitar care a confiscat semnificaţia zilei de 1 mai. În anul Revoluţiei eram absolvent al liceului de arte din Cluj. În sistemul politic în care trăiam şi în urma pregătirii pe care o aveam, mă aflam într-un conflict cu năzuinţele date de spiritul libertăţii pe care îl visam ascultând Europa Liberă (pe de altă parte ascultam muzică rock pe ascuns). Zi de zi trebuia, însă, să alung orice gând liberal fiind reconectat la tot ceea ce însemna propaganda de partid din acea vreme. Sărbătorile regimului erau de nesuportat, mai ales în perioada în care paradele omagiale se desfăşurau pe stadioane. Imaginea a devenit şi mai cumplită când am fost obligat să realizez, în cadrul armatei obligatorii, zeci de panouri de propagandă.
Realismul socialist a reprezentat doctrina comunistă oficială, proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Stilul și conținutul creaţiilor artistice din domeniul literaturii, artelor plastice și muzicii erau impuse prin directive. Operele artistice erau destinate maselor populare, pentru a le educa în spiritul comunist. Caracteristica realismul socialist este așa numitul „erou pozitiv”, care, prin comportamentul său, era modelul „omului de tip nou”. „Făurirea Partidului Comunist Român reprezintă un moment impresionant al radicalizării conştinţei artistice. În deceniile care au urmat operele artiştilor au exprimat mai clar decât oricând până atunci, adeziunea la concepţiile clasei muncitoare şi au întruchipat cele mai înalte idealuri ale istoriei[1]”, scria Dan Grigorescu.
Realismul socialist, departe de a fi însă „realist”, prezintă viața într-o perspectivă ideologică, transformând-o în mod arbitrar într-o utopie. Umorul, ironia, satira şi experimentele vizuale erau stigmatizate ca „decadent burgheze”. Atât în pictură, cât și în sculptură temele dominante erau muncitorii din fabrici și țăranii cooperatişti, figurile conducătorilor şi scene cu caracter revoluționar.
În arhitectură, realismul socialist, numit și „clasicism socialist”, a înlocuit stilul constructivist. Sistemul stalinist totalitar a impus stilul clasicist pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice, având ca rezultat construcții monumentale impunătoare. Exemplul a fost urmat și în țările socialiste satelite, rezultatul fiind construcții similare după același tipic, cum ar fi de exemplu Casa Scânteii (în prezent Casa Presei Libere) şi Casa Poporului (Palatul Parlamentului).
După cel de-Al Doilea Război Mondial, realismul socialist după model sovietic este impus în cultura tuturor țărilor socialiste din Balcani, inclusiv în România. Acest fapt a fost însoțit de o serie de măsuri organizatorice și represive care aveau în vedere distrugerea vechiul sistem românesc de valori și instituții culturale. Operele unui număr mare de autori şi creatori au fost interzise.
Începând cu anul 1948, curentele de avangardă din prima jumătate a secolului al XX-lea au fost şi ele considerate decadente și etichetate drept „formalism burghez”. În anul 1949, sub conducerea lui Jules Perahim, se înființează la București „Cooperativa Artiștilor Plastici”, unde artiști tineri de valoare (Ion Bițan, Paul Gherasim, Traian Trestioreanu, Virgil Almășan, Ștefan Sevastre) sunt nevoiți, sub îndrumarea lui Perahim, să execute lucrări de „agitație vizuală” și propagandă, zugrăvind pe panouri uriașe portretele conducătorilor de partid și de stat din Republica Populară Română. Întrucât singurul comanditar era statul, prin intermediul Fondului Plastic, chiar și maeștrii consacrați nu s-au putut sustrage de la obligația de a adopta temele convenționale impuse de doctrina realismului socialist, realizând totuși, datorită talentului lor şi în ciuda conținutului banal al compoziţiilor impuse, adevărate opere de artă: Camil Ressu (Semnarea apelului pentru pace), Alexandru Ciucurencu (1 Mai, Ana Ipătescu), Corneliu Baba (Oțelari), Theodor Harșia (Șantierul de la Bicaz), Constantin Piliuță (Revoluțonari încarcerați), Ion Bițan (Recolta, Victoria) etc.
Dizidența, sub orice formă, nu era tolerată. Puținii dizidenți care existau, cum ar fi de exemplu Paul Goma, Mircea Dinescu şi Doina Cornea, au suferit represiunea autorităților de stat.
Uniunea Artiştilor Plastici, în urma conferinţelor, se agaja să „îndeplinească misiunea de onoare de a fi cronicarii acestui timp de grandioase şi cutezătoare înfăptuiri”, peste care stătea gravată „efigia prestigioasei personalităţi (al lui Nicolae Ceauşescu), cel dintâi şi cel mai iubit fiu al ţării”.[2]
După 1989, Uniunea Artiștilor Plastici din România a devenit o organizație neguvernamentală, apolitică şi fără scop lucrativ sau patrimonial, fiind continuatorul juridic al Sindicatului Artelor Frumoase din București și a Sindicatelor Mixte de Artiști Plastici din Provincie. Tot după anul Revoluţiei, artiştii din toate domeniile şi-au câştigat libertatea de a se exprima. Cântecele, dansurile, poeziile patriotice şi creţiile omagiale au dispărut sau au îmbrăcat o formă ironică şi protestatară. Sigur, mulţi dintre protestatari sunt vechii maeştri ai regimului comunist. Comunismul, aşa cum merita după toate ororile lui, a fost azvârlit în 1989 în closetul istoriei. Clişeele şi modul de gândire prin care poate fi creată o realitate virtuală absurdă au rămas însă vii. Arta, în anii ’90, a descoperit valorile şi libertatea Occidentului, imaginea generală a fenomenului vizual postdecembrist fiind, însă, una haotică şi lacunară, dând impresia unei inconsistenţe datorate absenţei unor cronicari de artă conştiincioşi.
Dezinformarea este un termen apărut recent în limbajul de specialitate, deşi se practica încă din antichitate. Propaganda este considerată o activitate sistematică de transmitere, promovare sau răspândire a unor doctrine, teze sau idei, în scopul influenţării, manipulării sau formării unor concepţii şi atitudini. Ambele conveţuiesc şi înfloresc în România, mai ales cu prilejul unor sărbători. Deşi cenzura a dispărut imaginea creatorului în spaţiul public râmâne una precară şi incoerentă. Artistul nu este nici acum, după mai bine de 20 de ani de la Revoluţie, la locul lui, iar societatea nu este pregătită să-i recunoască prezenţa. (Grigore Roibu)
artavizuala21 