Un animal politic

Christian Paraschiv & Cristi Gaspar
Muzeul Ţăranului Român, sala Acvariu
25 aprilie – 14 mai 2012
Vernisaj: 26 aprilie, ora 18.30.

Eveniment realizat cu sprijinul Fundaţiei Societatea de concerte Bistriţa.

Aveam 10 ani în 1989, iar înaintea căderii regimului, nu reușeam să înțeleg contrastul dintre conversațiile anti-ceaușiste ale părinților mei (care ascultau postul de radio Europa Liberă, obțineau casete video, discuri și cărți pe sub mână și aveau diverse relații pentru aprovizionarea cu carne de porc și pui) și practica ideologică de la școală unde, în sala de clasă, vedeam zilnic portretul dictatorului, purtam uniforma, bentița cu pampoane, cravata de pionier și ecusonul cu numărul matricol, cântam în fiecare dimineață „Trei culori cunosc pe lume”, eram învățați că avem doi iubiți conducători care veghează asupra noastră și eram într-o competiție cu cei mai buni din clasă pentru șnurul galben de comandant de detașament sau cel roșu de comandant de grupă. Îmi amintesc momentele de întristare și lacrimi când am aflat că sunt scutită de la întâlnirea cu tovarășul conducător, un gest remarcabil de altfel al învățătorului meu, domnul Gataianțu, care aprecia natura mea de „copil deosebit” și nu voia să mă supună unei astfel de torturi. În mintea mea de copil încolțise deja o imagine înduioșătoare, idilică a celor care ne conduceau și ne apărau de nevăzute umbre.
Privind în urmă, îmi dau seama de forța remarcabilă a sistemului demonic-manipulator care construiește treptat și abil un mediu iluzoriu de existență în care nenumărați indivizi, din medii sociale diferite, s-au adaptat bine, fără prea multe procese de conștiință, cum este cazul și unora dintre cei care vorbesc astăzi despre „rezistența prin cultură”. Procesul de înțelegere corectă a trecutului rămâne și astăzi o provocare, cu atât mai mult cu cât ea se află într-un impas datorat generațiilor care au experiența deplină și nostalgică a comunismului cu care și intelectualitatea românească a pactizat tacit, fără dizidențe și proteste, și care astăzi nu își asumă soluția duplicitară de supraviețuire, considerând că o anumită consecvență intelectuală, privată, cum este și cazul acțiunilor underground din atelierele sau spațiile private ale artiștilor, a fost nu doar salvatoare, cât și suficientă. Un alt impas este produs de dificultatea de recuperare și înţelegere cu care se confruntă generația tânără, care poate fi oricând discreditată pentru că „nu a trăit atunci”, este privată de memoria faptelor și aflată pe un tărâm nesigur în fața unei istorii duplicitare a majorității elitei intelectuale, astăzi ocolind postura incomodă de a vorbi despre trecut. Deși societatea românească are un trecut profund politizat, eforturile de a spune adevărul timp de 22 de ani au fost contrabalansate de tendințe de mușamalizare sau de îndulcire a situației prin clemența față de cei care nu au pactizat în mod explicit cu regimul, însa au colaborat tacit cu acesta („mitläufer” după cum îi numește Herta Muller) și mai ales printr-o tendință de depolitizare totală a mediului cultural de dinainte de 1989 în lumina presiunii ideologice de atunci. Din păcate, suntem hipermnezici când vine vorba despre ororile nazismului (aici are un rol fundamental responsabilizarea morală a societății germane în contextul poziției sale geo-politice și economice), şi amnezici (cel mult selectiv-mnezici) la adresa comunismului. În mod evident întrebările legate de lipsa de dizidență din România ceaușistă (au fost doar cazuri izolate, singulare de dizidență), primesc răspunsuri complicate ce țin cu precădere de contextul specific românesc, de istoria și bagajul cultural și identitar al națiunii noastre, de poziţia noastră geo-politică marginală șamd.

Cine este animalul politic? În ultimii 22 de ani pe fondul culturii postmoderne, apolitică prin excelență, ale cărei ecouri le trăim în dezorientarea și confortul liniștii prezentului, încercările de înțelegere, dar mai ales de asumare a trecutului ocupă o poziție periferică în conștiința societății, cu atât mai mult cu cât valorile morale ale acesteia sunt discutabile. Expoziția de la Muzeul Țăranului Român care reunește lucrările artiștilor Christian Paraschiv și Cristi Gașpar își asumă apelul la conștiința politică, adresând întrebări despre trecut și prezent, despre comunism și capitalism, despre lașitate și curaj, despre „rezistența prin cultură” și rezistența prin „maț”, despre cine am fost și cine mai suntem. Christian Paraschiv, un nume important al artei contemporane, interzis în România începând cu 1982 și exilat la Paris începând cu anul 1986, se numără printre puținii artiști români care își recunosc angajamentul politic din discursul artistic, prin recurența simbolurilor comuniste asociate unor elemente concrete care au definit limitele sociale, culturale și religioase ale societății de atunci (vezi obiectele și instalațiile sale politice). Christian Paraschiv este recunoscut prin constanta sa apetență pentru experiment în care latura autoreferențială este precumpănitoare și relevantă în contextul supunerii propriului corp și a pielii unei constante (auto)presiuni și (auto)manevrări.
Avem de-a face cu un volum major de opere care traversează un amplu interes pentru majoritatea mediilor de expresie: pictură, fotografie, sculptură, obiect,video, instalație, performance, bio-artă, însă, în expoziția de față, artistul ne oferă o mică selecție din inventarul său politic de după 1990.

Lucrările lui Cristi Gașpar completează tabloul generic al confruntării trecut/prezent, care nu ascunde nicio realiate conflictuală, ci mai degrabă, o continuitate firească a unei societăți care nu s-a transformat esențial în absența unui proces de analiză serioasă asupra destinului său de până în prezent. „Porcul”2 din grafica lui Gașpar face trimitere atât la mecanismul de manipulare a societății prin teroarea foamei (lipsa) prelungită astăzi prin consumismul irațional (prea-plinul), cât și la natura colocvială a utilizării termenului pentru a desemna persoane „nesimțite”3, atât de prezente în mass- media. Prin urmare, lucrările lui Cristi Gașpar nu vorbesc, deși ar fi necesară și crearea unui astfel de context, despre animal welfare, despre condiția porcului în societatea comunistă și în cea de consum, ci despre condiția unei societăți pentru care stomacul plin rezolvă toate problemele politice și dilemele morale, abil manevrate de putere, o putere care are exercițiu în reperarea slăbiciunilor poporului.

Din tot acest cadru social lipsesc în continuare partizanii militanți ai adevărului, precum și intoleranța față de greșelile trecutului, cu consecințe clare asupra mediului politic și cultural.4 Se spune că de morți trebuie să vorbim numai de bine, însă pe plaiurile autohtone de vii trebuie să vorbim și mai de bine sau cel puțin cu toleranță. Sigur că lucrurile sunt complicate și trebuie nuanțate, însă noblețea morală se măsoară prin fermitatea opțiunilor, în ciuda tuturor riscurilor, și nu prin calea nuanțată, comodă și sigură a compromisului. Artiștii, scriitorii, elita intelectuală…cu toții suntem responsabili, iar dacă cetățeanul de rând a optat pentru supraviețuire fără proteste, întrebarea care stăruie este: oare rolul elitei intelectuale nu este unul de reper moral și de glas pentru o societate fără voce?

Relația dintre artă și politic în istoria noastră recentă și nu numai, este o relație dureroasă, care necesită o aplecare lucidă și o asumare decentă a faptului că orice artist funcționează într-un sistem care îi defineşte poziția, stilul, mesajele, chiar și natura apolitică, iar refuzul acestei înțelegeri declanșează o dramă a identității personale, iar și mai grav, a identității comune la nivelul unei colectivități care se face că uită sau nu vede bine animalul politic. (Olivia Nițiș)

Artiştii bienalei transmit un mesaj politic

Bienala de la Veneţia, 2011

În timp ce mai mulţi şefi de stat sunt pe lista invitaţilor

Bienala de la Veneţia, din acest an, a invitat ieri, în avanpremieră, o serie de critici, curatori, galerişti, colecţionari şi presa pentru a conduce expoziţiile din Giardini, Arsenale şi din jurul oraşului, aşteptându-se să atragă o parte din figurile politice ale lumii. Potrivit Il Gazzettino, ziarul local de la Veneţia, în cadrul pavilioanelor expoziţionale ar urma să vină Shimon Peres, preşedintele Israelului, Cristina Fernandez Kirchner, preşedintele Argentinei, şi alţi şefi de stat din Australia, Azerbaidjan, Muntenegru şi Georgia. Ei vor putea vedea, în Giardini, cel puţin, o serie de pavilioane ale unor ţări, cum ar fi de exemplu Polonia, Egipt, Israel, Danemarca şi SUA, care prezintă artişti ce promovează o artă  orientată politic.

Una dintre instalaţiile impresionante din Giardini este un tanc enorm, răsturnat, creat de duo-ul Allora şi Calzadilla în Pavilionul SUA. Periodic motorul este pornit şi un „atlet” rulează pe o banda de alergat, amplasată în partea de sus a şenilelor tancului.
În alte pavilioane, cum ar fi de exemplu Marea Britanie, Grecia, Elveţia, Belgia, Suedia şi Spania, intenţiile politice ale artiştilor sunt, de asemenea, clare. Pavilionul grecesc, constă într-o lagună mare de apă, traversat de o pasarelă îngustă. „Grecia este într-o poziţie foarte proastă. Această sculptură al lui Diohandi, dă o lumină de speranţă”, potrivit curatorului Maria Marangou. În cadrul declaraţiei de presă, Maria Marangou merge mai departe spunând: „Instalaţia reflectă starea politică actuală a Europei şi a lumii în general. Lucrarea este, în acelaşi timp, un comentariu cu privire la experienţa Greciei contemporane de recesiune economică şi tutela FMI.
Comisarul Pavilionului belgian, artistul Luc Tuymans, a organizat un „display” de lucrări, „un drept la foileton”, ce are la bază lucrările artistului Angel Vergara, inspirate de cele şapte păcate mortale. Tuymans a declarat: „Această instalaţie este o declaraţie simbolică despre divizarea celor două comunităţi artistice din Belgia. Acest gest este unul simbolic”. Ambele comunităţi, atât cea franceză, cât şi cea flamandă sunt prezente alternativ în expoziţie.
Pentru prima dată, Polonia a selectat un artist care nu este de origine poloneză, ci este israelian, Yael Bartana. El prezintă 3 filme Mary Koszmary, 2007; Mur i Wieza, 2009 şi Zamach, 2011, care se concentreză pe un scenariu fictiv al Mişcării evreiești renascentiste, o organizaţie creată de Bartana, care solicită întoarcerea a 3,3 milioane de evrei în Polonia. „Evreii de azi nu sunt aceiaşi oameni care au fost expulzaţi din Europa. Europenii de azi nu sunt aceiaşi oameni, responsabili pentru această purificare etnică. Acesta este un moment bun pentru a ne uni din nou, pentru a schimba Europa şi Israelul, în vederea unei mai bune cooperări”, a spus artistul.

În Pavilionul egiptean, Ahmed Basiony a fost până la revoltele din acest an din Orientul Mijlociu, întotdeauna selectat de către Ministerul Culturii. Ahmed Basiony (1978 – 2011) era un proeminent tânăr artist multimedia şi muzician, care a fost împuşcat mortal de forţele de securitate, în data de 28 ianuarie, în a treia zi de proteste. Expoziţia prezentată de curatorul independent Shady Noshokaty îmbină una dintre ultimele lucrări importante al lui Basiony – 30 Days of Running în Space – cu imagini de pe străzile din Cairo, din primele zile de proteste, fotografii realizate de către artist în ultimele trei zile ale vieţii sale.
Expoziţia din Pavilionul danez, intitulată „Discursul materiei”, explorează sensurile de liberă exprimare şi libertatea presei. Optsprezece artişti, inclusiv Taryn Simon, Crumb Robert şi Dali Zhang, au lucrări de performance şi intermedia, care demonstrează o parte din complexitatea problemelor din societatea contemporană; lucrarea lui Simon include o imagine reconstruită, care surprinde momentul când o tânără fată din Irak, de 14 ani, este violată şi apoi ucisă de către soldaţii americani. „Libertatea de exprimare este unul dintre aspectele cheie în dezbaterea politică actuală, nu doar în Danemarca, ci în întreaga lumeAm avut de-a face cu Google, Wikileaks, Patriot Act în Marea Britanie, noile legi mass-media în Ungaria … care, de multe ori, sunt împotriva Luminilor ”, a declarat Katerina Gregos, curator al pavilionului danez.
SURSA: theartnewspaper.com

Dan Perjovschi: Trec prin lume desenând-o!

Duminică 10 aprilie 2011, de la ora 11.00, la Sala Atelier în cadrul programului Conferinţele teatrului Naşional, Dan Perjovschi prezintă conferinţa cu tema Trec prin lume desenând-o!
Pentru informaţii legate de bilete:
telefon 021. 314. 71. 71.

Grafician, autor de performance şi ilustrator la Revista 22, Dan Perjovschi se poate considera un artist împlinit. A câştigat numeroase burse, fellowship-uri şi granturi pentru artă. Desenează şi expune, combinând desenul şi grafitti în lucrări executate direct pe pereţii muzeelor şi centrelor de artă contemporană din toată lumea. Desenele sale sunt comentarii asupra problemelor politice, sociale şi culturale curente , marcate de istoria, tradiţiile şi cultura locului în care expune. A primit premiul George Maciunas, în 2004, precum şi Henkel CEE Prize for Contemporary Drawing, în 2002, la Viena. În fond, el face ce şi-a visat dintotdeauna: merge prin lume, desenând-o!

Însoţită de imagini, prelegerea sa intitulată Trec prin lume desenând-o! va jalona 25 de ani de artă şi atitudine, de la cenzura comunistă la aberaţiile pieţei de artă. „Vor fi atinse punctele nevralgice ale scenei de artă actuale, subfinanţată, ironizată (ponei roz) şi cu unicul muzeu de artă contemporană captiv în Parlament″, ne anunţă artistul în prologul conferinţei sale de la TNB, dezamăgit în fond de acest arc peste timp. „În anii ‘90 vorbeam despre libertate, acum vorbim despre bani”, completează Dan Perjovschi.

Dan Perjovschi este un artist român care locuieşte la Bucureşti şi Sibiu şi expune în unele din cele mai importante muzee şi expoziţii de artă ale lumii. S-a născut în 1961 la Sibiu. A urmat cursurile liceului de artă din Sibiu şi ale Academiei de Artă din Iaşi. Are expoziţii în întreaga lume. Dan Perjovski a decorat pereţi ai celebrelor muzee Tate Modern din Londra şi MoMa din New York şi a expus la Macro Roma, Ludwig Köln, Pompidou Paris, Bienala de la Veneţia, Istanbul, Lyon sau Moscova. A primit premiul George Maciunas, în 2004, precum şi Henkel CEE Prize for Contemporary Drawing, în 2002, la Viena.
Perjovschi a abandonat imediat după terminarea studiilor reflecţia picturală asupra naturii (statice) ca să comenteze grafic natura umană. El practică un desen incisiv care provine din presa de atitudine postrevoluţionară şi care încorporează elemente de artă brută, graffiti sau caricatură. De dimensiuni monumentale, lucrările lui se şterg după ce expoziţia se termină. Desenul performativ şi efemeritatea artei sale îl apropie de lumea spectacolului. Dan Perjovschi ilustrează săptamânal, din anul 1991, Revista 22.

Puţină lume mai ştie azi că actualul LOGO grafic al Teatrului Naţional, cel pe care îl găsiţi chiar la începutul acestui comunicat, a fost conceput de Dan Perjovschi, imediat după 1989, sub directoratul lui Andrei Şerban. Acest LOGO a redevenit emblema teatrului odată cu venirea lui Ion Caramitru la conducerea instituţiei.
Vă prezentăm, în continuare, un fragment dintr-un interviu realizat de Mihail Vakulovski în Observator cultural, dialog în care artistul vorbeşte despre arta sa şi lumea politică românească.

Perjovschi non-stop

Mihail Vakulovski: Dan, acum eşti mereu în mişcare, „pe drum”, desenînd pereţii prin Europa. Şi nu numai. Acasă, cînd şi unde te pot recunoaşte oamenii?

Dan Perjovschi: Mihai, poţi să te vîri sub nasul oamenilor, să le stai în ochi, şi ei să nu te „recunoască”. Eu sînt un tip hiperactiv: cînd nu expun, dau din gură la radio sau prin ziare (ca acum, aici, cu tine), pentru că revendic artistic spaţiul public, politic, social sau media. În înţelesul tradiţional al cuvîntului „artă” (ei, nu chiar aşa de tradiţional).

Ai desenat mulţi pereţi publici sau prin muzee mai mult sau mai puţin celebre; unde ţi-a plăcut cel mai mult să lucrezi? Unde a fost cel mai greu să fugi de propria artă? Îmi amintesc cum a fost ştergerea urmelor perjovschiene de pe pereţii din Brukenthal.

Îmi place peste tot, pentru că de fiecare dată e diferit – şi cînd sînt cocoţat la 8 metri înălţime pe faţada Muzeului de Artă din Sydney, şi cînd stau în genunchi la Centrul de artă Wiels din Bruxelles. La Sibiu, a fost o excepţie că mi-am „ucis” singur arta (la noi, instituţiile nu sînt capabile să facă bine lucrurile şi mai bine le faci tu cap-coadă; tu centrezi, tu dai cu capul). De obicei, nu sînt de faţă cînd se petrece ştergerea, pentru că, oricît de încîntătoare pare ideea, realitatea nu-i aşa mişto. Ţin cu dinţii de conceptul ăsta, pentru că mă eliberează de mine însumi. Ca să nu spun că mă salvează de idioţii ăia plini de bani, care nu mă pot cumpăra şi agăţa în budă, lîngă favoriţii lor, Bălaşa sau Dali. La mine, fiecare proiect e ceva nou şi, în acelaşi timp, o retrospectivă. Accidentele mă stimulează, lipsurile mă determină. De la Pompidou Paris la subsolul unui bloc din Chişinău nu-i decît un pas.

După căderea comunismului în estul Europei, ai realizat multe performanţe. Unii îşi amintesc de performance-ul cu „România” pe umăr, alţii, de „alo, centru’, mă auzi?” etc. Care a fost ultima ta performanţă şi unde a avut loc? Cînd alegi să te exprimi prin astfel de acte artistice?

Păi am făcut cîte ceva şi înainte de-a cădea Zidul din Berlin. Mai puţin public, dar, posibil, mai radical. Eu şi Lia ne-am folosit apartamentul în care am locuit la Oradea după 1985 ca spaţiu pentru acţiuni şi intervenţii artistice. În casă, în afara cenzurii. Acţiunile alea au devenit referinţe ale istoriei artei contemporane, iar documentaţia lor face acum carieră în muzeele occidentale.
Performanţele mele artistice au fost mai mult contraperformanţe: prin 1998, am pictat la Iaşi, cu public, o natură statică, cum mi s-a cerut pe vremuri să fac pentru a intra la facultate. Nu multă lume din public a rezistat 5 ore şi majorităţii i s-a părut o idee tîmpită. N-au înţeles. Pictura nu mi-a ieşit şi, vorba unuia dintre spectatori, „ăsta n-o să intre niciodată la facultate!”.
Ultima mea performanţă standard a fost prin delegaţie. Anul trecut am tocmit nişte tineri să facă pe statuile vii în Piaţa Universităţii – unii, mineri, alţii, studenţi. Cît să-şi aducă lumea aminte de istoria recentă care nu ne dă pace. O săptămînă, cîteva ore pe zi, oamenii ăia au interpretat istoria la nivelul pămîntului, fără soclu, fără patetisme, fără mişcare, unul lîngă altul, faţă în faţă sau spate în spate. Întrebarea pe care o puneam cu această sculptură minimală nu era morală – cine e călău şi cine, victimă. Întrebarea mea era ce s-a ales de actorii dramei folosiţi politic şi degrabă uitaţi economic. Vezi ce s-a întîmplat anul ăsta cu ultima tragedie din subteran sau comedia salariilor din educaţie. Catastrofe şi dezastre pe toată linia. Acum nu mai fac performanţe, dar fac lecturi publice. Tot aia.

Ai publicat cîteva albume-cărţi. Cum îl vezi pe „cititorul” tău?

Am publicat vreo 15 cărţi de artist, majoritatea în Vest. Sînt unul dintre cei mai „traduşi” autori români. Ha-ha! Habar n-am care-i publicul acestor cărţi, pentru că – teoretic – mă adresez la toată lumea în egală măsură, nu degeaba folosesc o „limbă populară” care pare caricatură, dar nu e, care pare graffiti, dar nu e, care pare artă şi – cine ştie?! – poate e. „Cititorul” meu ar trebui să fie omul nou, contemporan, educat, urban, cosmopolit, deschis la minte, cu umor şi cultură, cu întrebări la care poate eu am nişte răspunsuri.

Ce-ţi place să faci cînd ajungi în România? Ţi-e dor de Sibiu? De atelier? De ducă?

– Îmi place să vorbesc cu Lia, să punem ţara şi, de ceva vreme, lumea la cale. Dar de multe ori mergem afară împreună, aşa că n-am mari melancolii. Îmi place să merg la 22 să-mi văd „familia mea extinsă”, să aud ce mai e nou politic, economic, bîrfe, chestii. Îmi place să mă implic în tot soiul de lucruri, mari sau mărunte, şi încerc să fac o diferenţă (deşi în România se pare că nu mai contează şi nu mai rentează).
Sibiul este un oraş mişto, ne facem acolo un atelier-depozit-instituţie. Bucureştiul ne-a tras un şut în cur (ne ia atelierul), aşa că parţial ne întoarcem acasă. Or fi şi vîrsta, şi familia (amîndoi sîntem sibieni), şi ideea să lăsăm ceva în urmă (atelierul va putea fi folosit ca un spaţiu de cercetare, expoziţie, bibliotecă). Îmi place la mine la bloc, în Rahova, între cărţi şi lucrări de artă, dar ştiu că un artist contemporan n-are casă, n-are stare… Sîntem nişte pribegi. Azi aici, mîine dincolo… Existăm cît avem expoziţii şi prezenţe publice. În rest, cui îi pasă? Nu ştiu cum dracu’ s-a ajuns la situaţia asta, în care părem nişte milogi care cerşesc bani („banii noştri de taxe” ţipă la televizor imbecilii care ne fură fără milă de 20 de ani). Ca artist, trebuie mereu să-mi justific existenţa, să cer voie, să-mi cer scuze. Şi cînd colo, lucrurile stau exact pe dos: în primul rînd, în mine au investit mai mult muncitorii germani, austrieci sau francezi (burse şi expoziţii din banii lor de taxe), în al doilea rînd, eu nu cer, eu ofer. Eu ofer acestei ţări şi acestui oraş ceva ce instituţiile statului, toată liota de funcţionari, marii eroi locali şi rafinaţii miniştri ai Culturii nu sînt capabili să facă.
Guvernul României a cheltuit milioane pe un brand de ţară intraductibil (fabulospirit), în timp ce eu, cu cîteva mii, am expus în toată lumea. M-au văzut peste o sută de mii de oameni în cel mai important muzeu de artă din lume (atîta era tirajul ziarului meu cu desene, difuzat gratuit şi epuizat în trei luni). Am adunat mai mulţi spectatori decît Naţionala de fotbal. Şi MoMA din New York a fost unul dintre cele 20 de muzee de artă din lumea asta în care am expus în ultimii ani. Eu, un român născut la Sibiu şi locuind la Bucureşti, că aşa scrie pe etichetă. În acele muzee şi centre de artă nu intri dacă nu eşti înţeles, dorit şi respectat. Nu te poate trimite nimeni, doar calitatea artei tale. Şi în timpul ăsta, acasă, cui îi pasă? Unde mă antrenez? Ce uzură fizică şi mentală am ca să rezist la vîrf? Care este politica economică şi culturală a României, a Capitalei şi a Sectorului 5, care mă au ca subiect? Vezi, iar mi-au sărit capacele… De-aia, Mihai, mă bucur şi cînd vin, şi cînd plec din România.

Cum citeşti criticile la expoziţiile tale? Te interesează cronicile despre proiectele tale sau le neglijezi?

– Le citesc cu mare atenţie pe toate, româneşti sau internaţionale. Citesc şi ce spun oamenii pe bloguri. Un gagiu din America a postat pe blogul lui un desen de-al meu, în care zidul din Berlin se desfăcea în zidul dintre America şi Mexic şi în zidul dintre Israel şi Palestina. Ei bine, au fost vreo sută şi ceva de comentarii la postarea aia. Dacă m-aş lua după ce pasiuni a născut desenul ăla, ar trebui să desenez numai floricele… Sînt fericit cînd dau de analize inteligente, mă apucă disperarea cînd sînt citit greşit, cad în depresie cînd sînt judecat lăutăresc, după ureche. Eu sînt extrem de activ şi ca artist, şi ca prezenţă media, dau interviuri, fac prezentări publice, aşa că nu duc lipsă de cronici şi texte. Nu mă pot plînge. Sînt un răsfăţat al presei. Am strîns un metru de bibliografie. De la reviste extrem de prestigioase din Paris, Londra şi New York la ziare locale din Caen, Nikosia sau Sibiu. S-au scris texte esenţiale despre mine, dar s-au scris şi prostii enorme. Am învăţat să-mi respect comentatorii, pentru că ei mă difuzează în societate. (Interviu realizat de Mihail Vakulovski, Observator Cultural, aprilie 2009).