Nonagenarul Ellsworth Kelly

„Papă” al expresionismului american


Din 22 ianuarie, la Muzeul de Artă din Los Angeles, este deschisă o expoziţie de gravură şi pictură a artistului de 88 de ani Ellsworth Kelly, iar în West Hollywood este plasată o sculptură şi sunt etalate cele mai recente reliefuri ale sale. Cu încă o expoziţie de sculptură în lemn la Muzeul de Artă din Boston şi două itinerante prezentând lucrări în alb-negru şi desene la München, unde artistul a expus pentru prima dată în 1957, Kelly se află în acest moment în centrul interesului lumii artistice.


La aproape 90 de ani, acest „Papă” al abstracţionismului, ultimul reprezentant al epocii de aur a artei americane, în care se amestecau Pop Art, minimalismul, arta conceptuală şi abstracţionismul liric, trăieşte şi lucrează în regiunea New York-ului, în orăşelul Spencertown, unde s-a stabilit cu 40 de ani în urmă.
Între 1948 şi 1954 a trăit în Franţa, studiind arta şi arhitectura. Influenţat de „Abstracţionism”, a renunţat la pictura figurativă, la expresionismul abstract şi la pop art, adoptând formele geometrice simple şi petele de culoare. În 1949, Kelly a realizat primele sale picturi abstracte. Observând fragmentarea luminii pe suprafaţa apei, a pictat „Sena”, devenită o dispunere, la întâmplare, de pătrate negre şi albe. În 1952 a început seria de opt colaje, intitulată „Culorile Spectrului Aranjate întâmplător de la I la VIII”. Fiecare foaie de hârtie se referea la o culoare.
Descoperirea de către artistul american, în acelaşi an, a operei târzii a lui Monet i-a oferit o nouă libertate a expresiei picturale. A început să lucreze pe formate de mari dimensiuni, explorând serialitatea şi pictura monocromă. Creaţia lui de la sfârşitul anilor ’50 devine o punte între abstracţionismul avangardist american din anii ’30-’40 şi minimalismul deceniilor şase şi şapte.


„Am spus adesea că doresc să fac ceva ce nu s-a mai făcut până la mine – diferite forme. Fiecare formă este asemănătoare unei idei şi trebuie să mă gândesc serios la ea. Trebuie să aştept până găsesc forma adevărată”, explica artistul.
Expoziţia de la Muzeul de Artă din Los Angeles, prima organizată după 1988, cuprinde 100 de gravuri, majoritatea din colecţia Jordan D. Schnitzer şi a „Fundaţiei Familiei” sale, şi 5 picturi. Lucrările sunt expuse tematic cu scopul de a explora motivele formale caracteristice creaţiei artistului: caroiaje, contraste şi curbe.


În Los Angeles, Kelly a mers regulat în anii ’70, lucrând cu editura de artă „Gemini G.E.L.”, care i-a publicat cele mai multe gravuri, şi cu Peter Carson, care i-a transpus în lemn sculpturile şi piesa ce decorează faţada „Galeriei Matthew”. Marks Matthew a căutat multă vreme un loc potrivit pentru a se instala la Los Angeles. Când, în sfârşit, l-a găsit, cutremurele l-au obligat să dărâme clădirea existentă şi să contruiască alta, încredinţată arhitectului Peter Zellner, pe care a numit-o „un garaj super-special”. Edificiul este un cub alb perfect proporţionat, pe a cărui faţadă Kelly a crea o o bandă neagră care urcă până în partea de sus, uşor distanţată de suprafaţa zidului, astfel încât aruncă pe acesta o umbră orizontală. „Nu este un ornament. Este o parte din arhitectură”, a afirmat artistul.
Deşi cunoscut drept un abstracţionist geometrizant şi pictor de câmpuri colorate, Kelly a realizat multe opere ce prezintă esenţializat plante şi oameni.


În 1973, MoMA i-a consacrat prima retrospectivă. În 1981 era rândul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris să-l onoreze cu o amplă expoziţie. La întoarcerea în America, Kelly îi frecventa pe Roy Lichtenstein, Andy Warhol şi era prieten apropiat al lui Frank Stella. A hotărât însă să dezerteze din viaţa mondenă şi să se concentreze asupra propriei creaţii în liniştea actualei case, în care sunt incluse şi atelierul, şi o sală de expoziţii, birourile asistenţilor şi care are o grădină în care artistul observă natura. Împreună cu el lucrează cinci persoane care se ocupă şi de Fundaţia ce-i poartă numele. La cei aproape 90 de ani nu mai călătoreşte pentru a-şi vernisa expoziţiile. Lucrează însă zilnic, uimit de posibilităţile pe care i le oferă arta abstractă. Nu este însă singurul său stil, multe opere evocând creaţia lui Picasso şi Matisse. Pe Matisse nu l-a cunoscut. I-a întâlnit însă pe Picasso şi pe alţi artişti europeni, printre care Magnelli, pe care îl consideră „cel mai bun pictor de la galleria Denise René”, loc privilegiat pentru artiştii interesaţi de arta geometrică şi de design. „În vremea aceea, exista Şcoala din Paris sau taşismul. Dar m-am simţit departe de aceste curente şi am fost atras foarte repede de structură. Voiam să creez ceva nepersonal, chiar opere a căror paternitate să nu poată fi recunoscută”, mărturisea Kelly.


Format întâi la Boston, unde timp de doi ani a desenat nuduri, la Paris, primele sale opere se caracterizează prin reliefuri albe. De culori se va apropia treptat, preferând întâi monocromiile: verzi, apoi albastre, înainte de a adopta un spectru mai larg. Graţie negustorului de artă Aimé Maeght, l-a cunoscut pe Joan Miro. O vizită în Spania a adus în arta lui tonurile fragmentate. La Barcelona a vizitat Palatul Guell, al lui Gaudi, al cărui acopriş are 18 hornuri acoperite cu mozaicuri compuse din fragmente de sticlă. „Când am aflat că Picasso a avut un atelier cu vedere către acest acoperiş, am înţeles că şi de la Gaudi venea cubismul. Puţini istorici de artă îl menţionează şi chiar Picasso n-a vorbit niciodată despre el. Era prea mândru”, povesteşte Kelly.

Fascinaţia culorii


Puterea culorii pictorul a cunoscut-o încă de la vârsta de 6 ani, observând penele păsărilor. Dar primele sale policromii, realizate la Paris, erau un studiu al valorilor tonurilor, inspirate de contemplarea curcubeului.
Formele lui actuale, curbe libere, de un accentuat dinamism, au apărut prima dată în 1960, la întoarcerea de la Paris. În asocierea culorilor se simte un spirit ludic, bucuria de a alătura albastrului portocaliul sau verdele, în compoziţiile sesizante, de mare căldură, ce comunică un sentiment de fericire. „Când am realizat o asemenea pânză, mi-am spus că va şoca şi publicul o va detesta. Până la urmă, ea este numai vie şi impertinent”, îşi caracterizează Kelly unele dintre pânze.


În atelierul său se află mai multe mese de lucru pe care sunt risipite numeroase cărţi ce i-au fost consacrate şi pe care le consultă adesea. Pe perete, alături de desene vechi pe care le colecţionează, se află un relief de lemn de peste doi metri. O sală cuprinde proiectul fiecărei expoziţii ce urmează a fi deschise. Pentru recenta manifestare de la Berlin, a lucrat cu o machetă ce reda planul exact de la „Haus der Kunst”. Montaje de fotografii îl arată, împreună cu asistenţii lui, pregătind expoziţiile din trecut. Există acolo şi machete ale unor proiecte în curs, printre care sculpturi monumentale ce aşteaptă să fie finalizate. Ultima este o curbă de aproape 25 de metri.
Formele, desenele, picturile sau reliefurile sale sunt simple, tinzând din ce în ce mai mult, de-a lungul anilor, către epură. Deşi este cunoscut mai bine pentru pictura sa, Kelly este şi autorul mai multor sculpturi în lemn, în aluminiu, bronz şi oţel, asemănătoare de multe ori unor configuraţii totemice, ca în cazul „Curbelor paralele”.
Există o relaţie între diferitele tehnici folosite de Kelly. De multe ori, începe cu un desen, ideea este trecută apoi în gravură care devine, la rândul ei, punctul de plecare către forma sculpturală.


Constând de cele mai multe ori dintr-o linie neagră pe o suprafaţă albă, operele lui pe hârtie au ca temă plante sau fructe, subiectul fiind însă numai „o scuză pentru a face un desen”, cum îi place să spună.
Artistul este convins că ultimele sale lucrări sunt cele mai bune.

Expoziţia de la Los Angeles coincide cu publicarea unui catalog rezonat al graficii sale, serii de caroiaje, desene în alb-negru, litografii. Poate fi descoperită însă într-o parte a operelor expuse şi latura sa de colorist, alături de desene de mici dimensiuni.
Timp de jumătate de secol, Ellsworth Kelly a fost aclamat pentru formele sale clare, în culori strălucitoare, inspirate în anii ’40 şi ’50, în Europa, de arta lui Joan Miro, a lui Brâncuşi şi Jean Arp. Este considerat acum un inovator în arta americană, deşi a fost dificil pentru mulţi colecţionari şi critici să descopere legătura dintre creaţia lui şi direcţiile stilistice dominante, ea fiind percepută încă de la prima expoziţie din 1956 mai curând de factură europeană. În 1957 a expus la New York „Pictură în trei panouri”, care a surprins nu numai publicul, dar şi o parte a criticii, care s-a întrebat de ce trebuie să existe trei pânze, şi nu una pentru o lucrare unică. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

Ion Grigorescu la Modern Tate

Institutul Cultural Român din Londra a colaborat cu prestigioasa galerie Tate Modern pentru participarea artistului Ion Grigorescu, în premieră, la expoziţia de grup Out of Place, alături de artiştii Cevdet Erek, Hrair Sarkissian şi Ahlam Shibli. Expoziţia analizează modul în care schimbările politice afectează vieţile individizilor, la nivelul micro al societăţii, neconsemnat de diferitele expresii ale istoriei. Lucrările investighează, în special, arhitecturi sau zone abandonate rezultate în urma unor decizii economice sau a conflictelor politice din regiunile în care activează artiştii – locuri instabile, cu identitate şi memorie în flux permanent.

Joi, 10 februarie 2011, a avut loc la Level 2 Gallery, din cadrul Muzeului Tate Modern (Londra), vernisajul expoziţiei de grup Out of Place. Unul dintre participanţi este artistul român Ion Grigorescu, alături de care expun Cevdet Erek, din Turcia, Hrair Sarkissian, din Siria, şi Ahlam Shibli, din Palestina.
Evenimentul, curatoriat de Kasia Redzisz şi Ala’ Younis, este rezultatul unui program de colaborare iniţiat de Sheena Wagstaff, curator la Tate Modern, şi Suha Shoman, fondator al Centrului de Artă Darat al Funun din Amman, Iordania. Participarea lui Ion Grigorescu în acest proiect a fost mediată de Institutul Cultural Român din Londra, partener al proiectului.
Lucrările reunite „în afara spaţiului“ explorează multiplele relaţii dintre factorul decizional şi viaţa individului, dintre forţele politice dominante şi istoria personală sau colectivă. Cei patru artişti îşi îndreaptă privirea spre spaţiul urban, spre structuri arhitecturale a căror funcţionalitate s-a pierdut, spre demolări şi strămutări.

In Between (2007) a lui Hrair Sarkissian este o serie de fotografii la scară mare ale clădirilor în austerul stil sovietic, abandonate printre dealurile şi văile din Armenia rurală. Peisajul actual are un dublu aspect dramatic, dacă se poate spune aşa; pe de o parte, construcţiile în cauză nu se armonizează cu spaţiul (natura), pe de alta, paragina amplifică angoasa. Imaginile înregistrează experienţa paradoxală trăită de acest artist sirian de origine armeană, atunci cînd, „întorcîndu-se“ în ţara pe care o ştia doar din poveştile familiei, se izbeşte de realitatea ţării pe care şi-o imaginase.
Făcute în satul în care a crescut, fotografiile lui Ahlam Shibli din The Valley (2007-2008) sînt documente ale vieţii palestinienilor care trăiesc sub jurisdicţie israeliană şi sînt relocaţi de pe pămînturile lor. Seria Goter (2002-2003), cu beduini din regiunea Negev, forţaţi să se stabilească în oraşe sau în aglomerări temporare de cocioabe, conduce în aceeaşi direcţie a impactului urbanizării forţate asupra vieţii.

Shading Monument for the Artist (2009) a lui Cevdet Erek reflectează asupra posibilităţilor artei politice. O sumă de cuvinte luate din memoriale ale luptătorilor în Războiul Civil din Spania sînt prezentate sub forma unor sculpturi cu umbre care variază în intensitate de-a lungul zilei, pe pereţii galeriei. Prin folosirea, cu decontextualizarea de rigoare, a acestor citate vizuale în monumentul său (pentru artist), Erek estompează graniţa dintre activism politic şi acţiune artistică.

Ion Grigorescu participă cu trei filme realizate pe peliculă de 8 mm – Bucureşti iubit (1977), Balta Albă (1979) şi Puştiul (1982), cu lucrarea video Axele încrucişate ale oraşului (1994) şi seria de 18 fotografii intitulată Oraşul în socialism (1974-1987). Începînd din anii ’70, Ion Grigorescu a înregistrat constant pe suport foto-video scene de zi cu zi din Bucureşti. În filmele şi fotografiile sale, se concentrează pe activităţile de înregimentare ce aveau loc în spaţiul urban aflat în plin proces de schimbare. Imaginile sale cu copii jucîndu-se, precum şi cele cu obiecte aruncate la întîmplare contrastează cu uniformitatea arhitecturii comuniste.
Numitor comun al artiştilor expozanţi în Out of Place sînt, la nivel de subiect abordat, instabilitatea locurilor, pierderea identităţii şi activarea memoriei; vidul lăsat în urmă de cei dezrădăcinaţi. Lucrări, realizate în medii diverse, se constituie în documente ale transformărilor generate de decizii politice.
Site-ul Institutului Cultural Român menţionează că „expoziţia, deschisă pînă pe 15 aprilie, va fi însoţită în lunile următoare de o discuţie cu Ion Grigorescu susţinută de curatoarea Katrin Rhomberg, care a organizat expoziţia personală a artistului In the Body of the Victim la Bienala de la Berlin 2010“.

Ion Grigorescu şi arta foto-video în România pînă în 1990

Ion Grigorescu este unul dintre artiştii reprezentativi ai artei conceptuale din România, care utilizează deopotrivă medii de expresie tradiţionale şi alternative. Problematizarea identităţii, experimentele radicale cu propriul corp (prin care se apropie de acţionism), precupările legate de yoga, dar şi de ortodoxie sînt doar cîteva ipostaze ale complexei activităţi a artistului.
Cum relaţia dintre fotografie, video şi mijloace (fizic posibile) este deosebit de strînsă, se poate discuta despre performanţă în aceste ramuri doar odată cu dezvoltarea aplicaţiilor specifice. În România, perioada „saltului“ tehnologic a coincis cu dominaţia comunistă, astfel încît atît fotografia, cît şi filmul au devenit, încă de la început, mijloace propagandistice. În timp ce pictura şi sculptura erau considerate (destul de) inofensive, asupra artelor care permiteau reproducerile mecanice s-a operat o (mult mai) puternică cenzură.

Fotografia de presă comunistă şi importurile masive de filme de calitate îndoielnică au scăzut nivelul, reducînd, totodată, orizontul de aşteptare al publicului autohton. Filmul experimental românesc este legat indisolubil de istoria locală a producţiei pe peliculă. După cum aminteşte Călin Dan în articolul „Estetica sărăciei“ din catalogul EXPERIMENT în arta românească după 1960, numărul deţinătorilor direcţi de echipament era redus la Constantin Flondor, Doru Tulcan (Grupul Sigma din Timişoara) şi Ion Grigorescu. Acesta a contribuit la filmele de autor ale cîtorva colegi: Geta Brătescu, Ştefan Kancsura, Eugenia Pop. Wanda Mihuleac şi Alexandru Chira au reuşit, în mod excepţional, să organizeze producerea unor filme pe peliculă de 35 mm.
Numărul restrîns al practicanţilor, lipsa tehnologiei, dar şi a concurenţei, la care putem adăuga cenzura, au condus la o precaritate neintenţionată a producţiilor din această sferă. Grupul arădean Kinema-Ikon, aflat sub îndrumarea lui Gheorghe Sabău, face notă distinctă în peisajul conturat mai sus.
Spre sfîrşitul anilor ’80, intensificarea cenzurii a dus la dispariţia filmului experimental românesc. În condiţiile expuse mai sus, Ion Grigorescu este autorul unor lucrări antologice pentru arta alternativă din România în timpul regimului comunist. Filmul pe pelicula de 8 mm, Dialog cu Ceauşescu, din 1978, reflectă, probabil, cea mai subversivă atitudine a unui artist român faţă de puterea politică.

Alături de filme, Ion Grigorescu a realizat o sumă de alte lucrări (cu caracter experimental) precum Casele domneşti, Cîinii din tablă sau fotografii-document despre mutarea bisericii Mihai Vodă. Toate acestea se referă la realităţile sordide de care artistul a luat act, refuzînd orice retorică a imaginii sau a obiectului.
Îmi revine în memorie expoziţia din 2004, de la fosta Galeria Nouă, Ion Grigorescu – Fotografii recente, alcătuită din elemente mai vechi şi mai noi, care se întrepătrundeau: imagini fotografice din perioada respectivă, notaţii de jurnal, repere vizuale (fotografii) din trecut, filme video. Prin intermediul acestor lucrări, Ion Grigorescu lăsa privitorul să pătrundă în intimitatea sa. Expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă al României din 1998, Documente 1967-1997, revela deplin apetenţa artistului pentru experiment, acesta utilizînd o gamă variată de mijloace de expresie (de la pictură, colaj, obiect, sculptură, desen şi fotografie la film experimental, video şi performance).

Noile mijloace tehnice, inclusiv formele media, au influenţat masiv zona foto-video din întreaga lume. Peisajul autohton, bazat în trecut cel mult pe „accidente fericite“, s-a „înfrumuseţat“ odată cu alinierea – astăzi posibilă – la ţările dezvoltate (unde cenzura şi restricţiile materiale nu au impietat asupra artisticului). În ultimele două decenii, acest handicap a fost diminuat, participările masive la manifestări internaţionale atrăgînd atenţia asupra potenţialului artistic autohton. Dincolo de toate acestea, opera lui Ion Grigorescu stă în picioare independent de sistemul artistic, tehnic, social sau financiar.
(Mihai Plămădeală)
SURSA: Observator Cultural)

Cine este Mircea Cantor?

Mircea Cantor a fost premiat la Gala pentru Excelenţă

Mircea Cantor pictor, regizor, sculptor, desenator şi artist al avangardei conceptuale a luat premiul de excelenţă la Gala anuală Zece pentru România, ediţia din Transilvania.  Cantor este un artist apreciat la nivel internaţional pentru comentariile sale subtile despre societatea contemporană, mesaje plastice ce aduc în faţa publicului problema globalizarii. Din păcate, aşa spune chiar el, în emisiunea de la Cluj a decernării premilor de excelenţă de la postul Realitatea TV, nu a fost şi nu este băgat în seama de presa din România. Puţini cunosc cine este Mircea Cantor şi cu ce se ocupă în domeniul artelor vizuale. Reacţia publicului cât şi a prezentatorilor a fost una surprinzătoare, datorită faptului că nici ei nu cunoşteau cine este Mircea Cantor. Din curiozitate am încercat să caut pe Internet date despre el. Nu apare nici un articol în limba română care să descrie activitatea sa. Este apreciabil faptul că măcar în preajma unui eveniment imprtant cum este expoziţia lui de la Hamburg, care se deschide mâine 4 decembrie 2010, avem ocazia să ne cunoaştem la televizor artiştii care ne reprezintă în străinătate.

Născut în anul 1977 în Oradea, Mircea Cantor locuieşte şi lucrează în Paris şi Cluj. A avut prima expoziţie în 1999, printre expoziţiile sale personale numărându-se: „Ciel Variable”, Frac Champagne-Ardennes, Reims (2007), „The Title Is the Last Thing”, Philadelphia Museum of Art (2006) şi „Burn to be Burnt”, GAMEC, Bergamo (2006).

Producţiile artistice ale lui Mircea Cantor se înscriu în arta experimentală de tip intermedia, realizate cu minimum de mijloace pentru a obţine maximum de expresivitate, o expresivitate care decurge din mesajul transmis. În lucrarea fotografică „Hiatus” (2008), Mircea Cantor prezintă imaginea unui fus de lână din lemn care include toate caracteristicile artei populare tradiţionale româneşti. Insatalaţia „Arcul de triumf”(2008) este o poartă aurie, cu încrustaţiile specifice sculpturii porţilor din Maramureş, care a fost expusă în cadrul unei galerii.

Munca lui Cantor urmează, într-o oarecare măsură, tradiţia ready-made-urilor lui Marcel Duchamp folosind obiecte tradiţionale sau din iconografia tradiţională pentru a scoate în evidenţă ambiguitatea din viaţa de zi cu zi, pe care o transpune în Galeria de artă, cu dorinţa de a dezintegra barierele culturale, într-o manieră tipică pentru experimentalismul artistic a erei culturale postmoderniste. Exprimentele lui Cantor prin mijloace media sunt diverse, el folosind imaginea video, animaţia şi instalaţia în practica sa conceptuală. Fără aparate sofisticate sau proiectoare care să-i uimească pe galerişti şi recurgând la obiecte mici sau îndelung căutate ce-i atrag atenţia, acestea sunt câteva dintre principiile de la care porneşte munca sa de creaţie. Într-un montaj video din anul 2005 prezentat în galeriile din cadrul Muzeului de Artă Modernă, Mircea Cantor ne arată un cerb şi un lup, aşezaţi împreună într-un mediu curat, o cutie albă, care funcţionează pentru a accentua tensiunea palpabilă. Efectul său vizual este de multe ori ambiguu – de multe ori neînţeles de către public. „Lucrările de artă, ştim cu toţii, stârnesc interes în funcţie de nume, de contextul în care sunt prezentate, de modul cum sînt mediatizate etc. Şi apoi există şi reversul – în general, pasivitatea sau chiar apaţia publicului, ori superficialitatea care se se manifestă prin obiceiul de a veni la vernisaje şi expoziţii. Rutina. Poate acesta e cel mai interesant aspect: cum să depăşeşeti rutina, în acest context – ca artist, ca galerist, ca vizitator. Şi atunci recurgi la art-ificii”, spune Mircea Cantor într-un interviu acordat colegului meu Tordai Attila. Aceste art-ificii trimit la un limbaj comun prin care artistul dialoghează cu publicul, iar dacă publicul devine interesat de munca lui, este ca şi cum, în această relaţie, artistul coboară de pe soclul celor „neînţeleşi” pentru a se întâlnii într-un dialog, undeva la mijloc – în mediu limbajului ambivalent.

Lucrările lui Mircea Cantor sunt expuse în cele mai mari muzee din lume cum ar fi de exemplu: Muzeul de Artă Modernă, New York, Walker Art Center, Minneapolis, Muzeul de Artă din Philadelphia, Pennsylvania şi altele.

(Grigore Roibuarticol scris în seara acordării premiilor la Teatrul Naţional, Cluj-Napoca 3.12 2010).