Estetica obiectului casnic în creaţia lui Marek Cecula

Personalizarea obiectelor din natură

Sunt artişti, în special ceramişti, oamenii dedicaţi frumosului, care promovează prin creaţia lor o estetică ce implică însuşirea definită de acest adjectiv. Dar, înainte de a fi un bun meşteşugar, arta contemporană postmodernă introduce un nou concept, idee apărută în cartea lui Thomas Khun, intitulată The structure of scientific Revolutions (1962), care respinge imaginea convenţională şi o reformulează ca principiu estetic. Conform acestei teorii ştiinţa progresează într-un sens raţional şi fiecare descoperire completează o judecată a trecutului pe care o întregeşte. Un obiect poate exprima proprietățile și relațiile esențiale ale unei realităţi simultan cu diverse concepte fundamentale ale intelectului, care asigură cadrul cunoașterii. Fizica poate dovedi că două obiecte pot ocupa acelaşi spaţiu. Dacă acest lucru este adevărat, de ce arta nu ar aplica acest principiu?

Marek Cecula este un artist aparte. Cei mai mulţi artişti lucrează în prezent la New York, un important centru al artelor contemporane. Dar, Cecula vine din alta parte, de acolo de unde, cândva, lumea Occidentală se termina. El s-a născut în Polonia, la Kielce, în anul 1944. Marek Cecula lucrează în trei „lumi” ale artei: design, ceramică şi sculptură. Designul este „mâna care îl hrăneşte”, dar celelalte două lumi nu sunt în izolare. Toate aceste trei discipline ale artelor se influenţează una pe cealaltă. Şi, arta lui se concretizează ca un dialog între formă, tehnică şi materialul ceramic pe care îl foloseşte şi prelucrează prin intermediul arderilor tradiţionale cu lemn. Materialul transformă expresia în idee şi o ridică la rang de artă. Mesajul devine concept, necesar dialogului, iar finalitatea este lansarea informaţiei în societate ca produs cu încărcătură estetică.

Cecula este cel care a schimbat tradiţia ceramicii industriale. A dus-o cu un pas mai departe. Seturile de farfurii, vase, ceşti şi recipiente exprimă realitatea sau, mai curând, un mesaj al unei realităţi simultane. De exemplu, farfuriile sunt aşezate direct pe podea. Ele descriu o un covor oriental, un covor magic pe care nu poţi păşi. Proiectul intitulat „Covor de porţelan” („The Porcelain Carpet Project”) vorbeşte despre tradiţia cinei, dar deplasează convenţia în spaţiul conceptual. Lucrarea este o instalaţie formată din 576 de farfurii din porţelan, împărţite în trei grupe de 192 de piese: colorate, decorate în alb-negru şi simple de culoare albă.

De multe ori, munca cu obiectul fizic, în post-modernitate, nu este suficient de bine pregatită pentru a transpune o ideee. Ei bine, da, dar nu se poate construi la nesfârşit un monument din bronz…”, spune Cecula. Lucrarea conceptuală intitulată „Klepisko” (2008) este o „urmă de lut pe podea”, un joc în două şi trei dimensiuni, constând în fisuri care dezvăluie ochiului elemente neoclasice de arhitectură ce par a fi dintr-un alt timp, ca într-o arheologie iniţiatică care evocă cele două emisfere ale creierului. Ochii noştri sunt deschişi în emisfera dreaptă, iar ecourile gândului sunt reprezentate de emisfera stângă.

Artist ceramist, designer şi educator Marek Cecula are un studio de proiectare în New York City. În anul 1985, el a înfiinţat Departamentul de ceramică din Şcoala de Design Parsons, New York şi a condus programul secţiei până în 2004, când a devenit curator la a treia Bienala de Ceramică din Israel. Între anii 1985-2004 a fost Decan al Facultăţii din New York şi profesor la Colegiul Naţional de Artă şi Design din Bergen, Norvegia. Timp de trei ani a condus un studio de creaţie în Kielce.
Cecula coordonează în prezent programe în domeniul designului la Academia de Artă şi Design Betaleel, în Ierusalim şi este curator, din anul 2008, la Muzeul Gardnier din Toronto.

Marek Cecula a participat la expoziţii în întreaga lume, cum ar fi de exemplu: Garth Clark Gallery, New York, (2007); Drud şi Galeria Køppe, Copenhaga, Danemarca (2006); Muzeul de Artă, Racine, Wisconsin (2003) şi Centrul de pentru Artă Contemporană, Castelul Ujazdowski, Varşovia, Polonia (1999). Lucrările lui pot fi găsite în multe colecţii particulare dar şi publice: Muzeul de Artă Newark, New Jersey, Muzeul de Arte Frumoase, Boston, Massachusetts, Muzeul de Artă Carnegie, Pittsburgh, Pennsylvania şi Nordenfjeldske Kunstindustrimuseum, Trondheim, Norvegia.
Timp de mai mulţi ani, munca lui s-a concentrat pe manipularea produselor industriale şi transformarea lor în obiecte cu încărcătură estetică. „Ca artist şi designer eu sunt familiarizat cu fabricarea porţelanului industrial şi am acces la acest material. Această poziţie îmi oferă mai multe canale de interacţiune creativă într-un teritoriu care este fizic şi ideologic distanţat de studioul ceramic tradiţional. Multe din lucrările mele anterioare provin din rândul produselor industriale din ceramică şi folosesc statutul lor de obiect în serie, ca o componentă conceptuală şi estetică”, spune Marek Cecula.

Producţia de ceramică al lui Cecula, în special vasele şi obiecte de poterie, este arsă, de mai multe ori, la temperaturi ridicate, în cuptoare anagama, care folosesc drept combustibil lemnul, arderi prin intermediul cărora obţine efecte cromatice ce se situează la polul opus al perfecţiunii „netede” dictate de standardele industriale. Strategia de a lucra direct cu focul, ca proces şi forţă creatoare în sine, este o etapă ce reprezintă punctul nodal al acestui proces creativ. Focul cu lemne a fost folosit peste tot în lume şi a fost prezent alturi de om dea lungul istoriei sale până în prezent, fiind o unealtă de care nu neam desprţit niciodată. Tehnica Raku, spre deosebire de ceramica ornamentată cu ajutorul glazurilor colorate, care au un aspect tehnic, în funcţie de plasarea în cuptor, a tipului de argilă folosită şi a esenţelor de lemn din timpul arderii, conferă obiectului unicitate prin texturi de o înaltă fineţe estetică. Distrugerea clasicului prezintă o aparenţă. Orele lungi a arderilor cu lemn lasă urme de cenuşă şi focul îşi pune amprenta asupra formelor industriale, transformând porţelanul clasic în operă de artă. Imperfecţiunile şi deformările produse în masa porţelanului, în timpul „jocului” dintre hazard şi procesul tehnologic controlat, a devenit o provocatoare ce poartă amprenta stilistică a unei frumuseţi şi funcţionalităţi inconfundabile a obiectelor din lumea artei şi designului postmodernist al lui Marek Cecula, definit prin deconstrucţie şi reconstrucţie. Aceasta este răspunsul lui faţă de post-modernism. „Conceptele sunt uneori amuzante şi uneori absurde în a defini produsul frumos”, spune Cecula. „Acest lucru este o continuare a proiectului meu de a provoca şi submina valorile culturale stabilite de estetica ce începe ca un proces cu impact asupra contextului în care ne formulăm concepţiile noastre de frumuseţe şi percepţia noastră de valoare despre obiectul ceramic de pe piaţa artei. Am experiment mai multe tehnici şi concepte despre obiectele din ceramică şi am explorat semnificaţia lor în cultura contemporană. Sunt sedus de joacă, ce are un rol important în viaţa noastră, dar şi de producţia unei ceramici cu valoarea estetică. Eu sunt un înger, un antropolog, care este în mod constant implicat în procesul de a descoperi forma, relaţia cu acesta, funcţia şi funcţionalitatea obiectului”, completează Marek Cecula pentru a defini rolul său în procesul de creaţie.

Marek Cecula a fost invitat, în calitate de profesor, la Royal Collage of Art, în anul 2008. „Programele ceramice de proiectare trebuie să fie introduse în departamentele de operare cu lutul pentru a extinde şi diversifica curriculumul tradiţional din ceramică. Adaptarea acestor programe vor ajuta procesul de pregătire a unor generaţii de studenţi, absolvenţi care vor putea răspunde la provocările şi cerinţele acestui mediu artistic în veacul al XXI-lea, în care am păşit. Noile tehnologii, cu noile materiale îmbunătăţite au condus la apariţia unor designeri ceramişti care au cunoştinţe despre procesele industriale şi contribuie deja la schimbarea esteticii din domeniul designului şi al artei”, spunea Cecula în cadrul unei conferinţe.

Noul ciclu tematic a lucrărilor intitulate „Natura” se bazează pe amprenta directă a elementelor naturale, cum ar fi de exemplu un copac, o piatră sau pământul, imaginea structurilor naturale find transpusă „direct” pe obiectele din ceramică. Cecula reinventează forma obiectului pentru a deveni un mediator între elemente naturale existente şi utilitatea acestuia. În calitatea sa de designer se dovedeşte a fi un observator care selectează resurse din natură, piesele şi formele vaselor lui fiind traduse, cu minim de intervenţie, ca obiecte utilitare. Intenţia este cea de a introduce natura în mediul casnic al produsului funcţional. Pentru a conchide, pot spune că piesele lui Marek Cecula apar pe masa noastră, formând lumea obiectelor utilitare cu forme primare şi texturi diferite, preluate din lumea naturală, care se dezvăluie ochiului prin personalizare ca obiecte estetice şi rafinate. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Magia formelor în creaţia ceramistei Bodil Manz

Vasele lui Ron Nagle

Rudy Autio – un reper în noul limbaj al artelor contemporane

Tetsuya Yamada – formele tridimensionale ale industrializării

Yamada: Pot crea mobilier
ca o sculptură

Trăim într-o lume artificială. Artificialitatea lumii postmoderne provine din obişnuinţele vieţii de zi cu zi: pe de o parte mâncarea este tot mai artificială, tratată genetic şi cultivată ştiinţific, iar pe de alta suntem atraşi tot mai mult de lumea virtuală a ficţinii mediatice. Postmodernismul artistic reevaluează radical trecutul istoric al omenirii. În acest sens, lutul ca material de lucru acoperă toată istoria şi nu poate lipsi din viaţa noastră contemporană. Nu există altceva mai fascinant decât procesul de creaţie „primitiv”, cu ajutorul argilei care, se pare, face parte din noi ca fiinţe umane. Modelajul este atemporal. Există limite şi, uneori, aceste limite au cauzat investigaţii experimentale pentru artiştii postmodernităţii. Este o problemă interesantă că începuturile Postmodernismului sunt legate de un registru foarte larg de a găsi puncte de expansiune pentru ceea ce pare a fi un mediu limitat al artelor, în ideea de progres nelimitat informaţional, care a contribuit la crearea unei noi viziuni asupra lumii.

Tetsuya Yamada este un artist care insuflă un anumit tip de semnificaţie formelor tridimensionale din arta contemporană. El sa născut şi a copilărit în Tokyo (n. 1968), Japonia, după care a devenit profesor asistent la New York State College of Ceramics at Alfred University, fiind în acelaşi timp şi membru al Colegiului de ceramică Alfred din cadrul Universiţii New York. În prezent trăieşte şi lucrează în Minneapolis, SUA, fiind un artist profesionist şi asistent la catedra de ceramică de la Universitatea din Minnesota – Twin Cities.

În anul 2007, expoziţia Morice, face referire, prin titlu, la expresia pe care Constantin Brâncuşi şi Marcel Duchamp ar fi putut să o folosească atunci când doi prieteni se abordează unul pe altul. Termenul „morice” este unul de alint, folosit pentru împrejurări în care doi oameni se cunosc de mult timp, se întâlnesc şi sunt legaţi de o strânsă prietenie. Artistul combină un element preluat de la Duchamp forma de porţelan alb (referinduse la pisoar) cu un element vertical, care reflectă geometrii simple, dar rafinate, specifice formelor din sculptura lui Brâncuşi. În anumite situaţii plastice Yamada „întinde” forma lucrărilor lui pe verticală, provocând o asemănare formală cu Pasărea în spaţiu aparţinând scultorului român. Câteva sculpturi sunt sprijinite pe un scaun de bucătărie, amintind privitorului de roţile de biciclete ale lui Duchamp. În total Yamada a produs 45 de cicluri compoziţionale pe această temă, grupate întro „pădure” sculpturală totemică de artefacte care, atunci când sunt puse în relaţie, recreează experienţa unei plimbări prin atelierul lui Brâncuşi. În lucrările acestui ciclu tematic este fascinat de relaţia dintre ceramică şi lemn, creând sculpturi care încorporează cele două medii de expresie artistică. Obiectele creaţiei sale inspiră o stare de fragilitate faţă de aşa zisa ceramică robustă, conferind impresia de „căldură” în combinaţia dintre lemn şi materialul ceramic. Pe partea de sus a acestor platforme de lemn, Yamada a pus forme falice, tratate artizanal, din ceramică industrială albă.

Sculpturile sale abstracte au un sens geometric, echilibru şi ritm care evocă ambiguitatea produselor industriale. Anul acesta (17 februarie 2011) el a deschis expoziţa intitulată „Quadropheniapiggy”, la Tokyo, în galeria Artspace, atragând atenţia asupra „industrializării artei contemporane în faţa întunecată a morţii”. Yamada a realizat o serie de scaune din fibră de sticlă, de dimensiuni mari, sub forma unui craniu, obiecte colorate strident, asemenea bomboanelor pentru copii. Fiecare scaun este de 90×120 centimetri şi este inscripţionat cu logo-ul iconic al artistului. „Pot crea mobilier ca o sculptură”, spune Tetsuya Yamada.
Seria scaun-craniu întruchipează estetic sensibilitatea lui Yamada care a fost numit un „designer rafinat şi nebun”, şi pune un „spin” interpretativ stilistic asupra semnificaţiei scaunului în viaţă.
(Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Alessio Tasca – fascinaţia formelor produse cu extrudorul

Magia lutului

Vasele lui Ron Nagle

Forma, culoarea şi senzualitatea,
ca mesaj estetic a artelor focului

Un cântec şi un amestec de eleganţă a formelor estetice. „Plin de un formalism rău şi drăcesc”, se autodefinea Ron Nagle. Sunt două fraze care încearcă să surprindă spiritul de aventură a unui mare artist în domeniile abstracţionismului şi al muzicii rock. Ce ar avea însă acestea în comun? Pe de o parte, o mare capacitate de a evoca emoţii prin dizolvarea graniţelor dintre suprafaţa obiectului ceramic şi forma acestuia. Pe de altă parte, o dragoste pentru imagine, text şi muzică.

Ron Nagle (n.21 februarie 1939) a crescut în San Francisco şi a absolvit Colegiul de Stat de aici, în anul 1961, unde l-a avut profesor pe faimosul Peter Voulkos. Influenţat de pictorul italian Giorgio Morandi, Nagle îşi limitează subiectele abordate, concentrându-se asupra cupelor şi a culorilor îndrăzneţe aplicate pe vasele ceramice cu forme abstracte. La începutul carierei sale, a realizat ceşti de ceai inspirate după formele japoneze din perioada Azuchi-Momoyama (1568-1600). Până de curând, a lucrat aproape exclusiv pe diverse forme ale vaselor, împingând silueta acestuia spre stilizare şi abstractizare. Chiar şi la vârsta de 72 de ani, Nagle pare un excentric la modă, prin modul cum se îmbracă şi se comportă. După 32 de ani de activitate pedagogică, el speră să-şi petreacă acum mai mult timp cu soţia şi fiica sa. „Îmi place munca de predare, dar aceasta este ultimul meu semestru…. Îmi place să vorbesc cu elevii despre tot felul de lucruri. De la muzică la orice. Ei mă ţin informat. Ei m-au ajutat să redescopăr dragostea pentru lut. Mă simt extrem de norocos că am fost profesor la Mills pe tot parcursul acestor ani. Eu nu acţionez academic, deoarece nu sunt un academician. Unii oameni cred despre mine că sunt nepoliticos. Dacă eu nu sunt de acord cu cineva, nu cred că este ceva greşit în asta”, spune Ron Nagle. El a predat ceramica la Mills din anul 1978. A fost, absolvent, consilier şi membru în Consiliul de Conducere a facultăţii. Împreună cu o parte dintre colegii săi, Ron Nagle a ajutat la crearea unui departament de artă credibil, prin intermediul căruia a pregătit artişti profesionişti care urmează să-i continue munca. „Studenţii mei au acum lucrări în prestigioase galerii din lume, iar unii au chiar propriile galerii în New York”, completează Nagle.

Autonomia esteticului este una dintre faţetele acestui „grands récits”. În planul semnificaţiilor, creaţia lui Ron Nagle intră în postmodernism. Formele pure şi ideale condensate în construcţii materiale cu mesaje identificabile în modelajul tradiţional cu lut şi aplicarea culorilor folosind tehnologii sofisticate sunt expresia unei zone subordinate mesajului artistic cu rafinament subtil şi ambiguu. Realizarea nuanţelor profunde, bogate şi picturale prin amestecul de culori obţinute printr-o succesiune de tehnici mai mult sau mai puţin tradiţionale, şi cu atât mai mult convenţionale, devine o caracteristică a activităţii sale. Piesele ceramice suferă, de cele mai multe ori, peste 10 arderi consecutive. Sunt aplicate glazuri colorate, mate sau lucioase, pigmenţi şi oxizi, unele obiecte sunt colorate cu aerograful şi, apoi, anumite zone sunt ceruite.

Când termină lucrul cu lut, Nagle se „joacă” în studioul de muzică. Între anii 1965-1968, el a cântat în formaţia The Mystery Trend, în San Francisco şi a scos un album solo intitulat Bad Rice. De asemenea, el a scris melodii pentru Barbra Streisand, Michelle Phillips şi The Tubs.
Mediile artistice în care acţionează Nagle nu pot fi separate, ele făcând parte din viaţa artistului de zi cu zi. „Vreau doar ca lucrurile să se perpetueze şi vreau să fac ceva, ceva ce-mi place şi, care sper, cândva, va trezi un sentiment în mintea cuiva”, adaugă Ron Nagle.

O importantă schimbare în ceramica şi modelajul liber a atelierelor de olari a fost produsă de Peter Voulkos, în a doua jumătate a anilor 1950. Mişcarea s-a născut în Montana şi a înflorit în Los Angeles. În domeniul sculpturii ceramice, California a fost în mod constant în avangardă artei. La sfârşitul anilor ’50, un mic grup de artişti lucrau în LA. Dintre aceştia făceau parte Peter Voulkos, Billy Al Bengston şi Kenneth Price, care au dezvoltat un „corp de lucru” ce a redefinit estetica mediului ceramic. Producţia de vase din studiourile lor de creaţie a reformulat conceptul despre tot ceea ce înseamna obiectul ceramic ca produs artistic în întreaga lume. Vasele au fost văzute cu alţi ochi. Ele au devenit sculpturale, fiind modelate liber, prin asamblarea diverselor părţi componente care configurează forma spaţială şi, adesea, deveneau picturale, ca o provocare şi „răzbunare” estetică faţă de forma  îngrâdită în canoanele utilitarului. Asocierea sculpturii cu ceramica (folosind, însă, materiale specifice artelor focului) vizează construcţia obiectului tridimensional apelând la elementele de limbaj ale studiului formei (jocul plin-gol, concav-convex, alternanţa şi repetiţia), îmbinate cu maleabilitatea şi frumuseţea materialului natural, pe care modelajul liber al lutului îl oferă, uneori întâmplător, în creaţia de forme cu valoare estetică. Exploatarea materialelor pentru scopuri pur expresive este descrisă de John Coplans în catalogul Rezumat al Ceramicii expresioniste, ca fiind „cea mai ingenioasă metodă de adaptare a spiritului expresionist-abstract, care a apărut până acum[1]. Atât punct de vedere tehnic, cât şi estetic, aceşti artişti au avut o influenţă considerabilă (parţial ca urmare a publicării Craft Horizons) asupra a sute de artişti care lucrează acum în mediul ceramicii.
Noile forme presupun o anumită pregătire estetică pentru a fi înţelese, deoarece frumuseţea şi conceptul estetic au devenit o particularitate a stilului artistic din şcoala americană de ceramică.

Ron Nagle a respins convenţiile muncii cu lut. El s-a integrat mişcării artistice americane a ceramiştilor din anii ’50, promovând o estetică a culorilor strălucitoare, aplicate pe suprafeţe lucioase şi forme atent prelucrate, care conferă o atmosferă enigmatică. Cu toate acestea, piesele lui Ron Nagle sunt vase, obiecte care presupun anumite constrângeri prin funcţia lor utilitară, a deschiderilor, orificiilor şi formelor ce trebuiesc realizate sau anexate.
În ultimii ani, Nagle şi-a concentrat activitatea asupra studiului formelor de cupă şi cel al sculpturilor abstracte de mici dimensiuni. Aceste lucrări, pe cât sunt de mici, pe atât sunt atent modelate, cu texturi unice, combinând suprafeţele încrustate cu cele netede, obţinute prin pulverizarea glazurilor de culoare mată sau lucioasă, combinate magistral în aceeaşi piesă. Obiectele sunt obţinute în urma unor desene şi schiţe realizate anterior.
Cea mai recentă serie de lucrări, intitulată „Seria Yama”, este inspirată din ceramica perioadei Momoyama, o ceramică realizată cu glazuri luxuriante pe baza tehnologiilor moderne.

Nagle este recunoscut ca un maestru colorist şi pionier al tehnologiei arderilor îndelungate cu glazuri succesive, de multe ori aplicând douăzeci-treizeci de straturi de glazură pentru o lucrare. Rezultatele sunt uimitoare, o cromatică vie, senzuală şi translucidă, care este un semn distinctiv al creaţiei lui. Deşi Ron Nagle aduce un omagiu vasului tradiţional japonez, din veacul al XVII-lea, în titlurile lucrărilor lui (cum ar fi de exemplu: Eleven Is Beautiful, Beaver of Love sau Thataway) întâlnim un dezvoltat simţ al umorului, ce aparţine spiritului californian urban din secolul al XX-lea. „Linia gestuală a marginii obiectului este un ecou al liniei naturaliste, care prin culoare se scurge pe suprafaţa piesei. Ambele contraste, cel geometric şi cel pictural subliniază conturul volumului. Patru găuri mici pătrate perforează peretele cilindrului, la fiecare colţ al dreptunghiului, subliniind din nou delicateţea formei fragile şi batjocorind iluzia unui volum masiv[2].

Lucrările din ceramică ale lui Ron Nagle pot fi găsite în colecţii private din San Francisco Museum of Modern Art; Los Angeles County Museum; Muzeul Metropolitan de Artă, New York;  Muzeul Shigaraki de Artă Contemporană şi Ceramică din Japonia; Victoria şi Albert Museum, Londra, Anglia; Muzeul Stedelijk, Amsterdam, Ţările de Jos; Muzeul Naţional de Artă Americană ş.a. (Grigore Roibu)

 

O scurtă prezentare a lui Ron Nagle pe yotube


[1] University of California, Irvine, 1966.
[2]
Sylvia Brown – Ron Nagle (San Francisco Art Institute, 1978).

Matthew Barney şi expeimentul artistic al postmodernităţii

Estetica unei culturi fără ierarhii

Ne aflăm în Postmodernism, un post modernism care propune o estetică nouă, pentru o eră şi un mileniu care se arată a fi dificil. Arta veacului al XXI-lea se transformă, se adaptează şi caută noi mijloace prin care să exprime idei şi concepte. O anumită criză a apărut în momentul în care arta modernă nu mai era contemporană. Cu o astfel de criză se confruntă şi arta experimentală a post modernităţii. Aportul artistului este mai aproape în materie de sensibilitate, decât cel de a a croi un drum nou. El poate exprima (afla, descoperi) mai mult pătrunzând spre interiorul propriului sine.

Din punct de vedere a relaţiilor artei cu politicul şi societatea noţiunea de angajament capătă un nou sens. În măsura în care societatea contemporană generează continuu gânduri asupra ei însăşi, angajamentul artistului nu mai poate avea statutul de privilegiat.[1]

Un artist al momentului, poarte unul dintre cei mai celebrii, este Matthew Barney. Opera lui sintetizează şi ilustrează, într-o bună măsură, căutările şi experimentele postmoderniste din artele vizuale.
Fost manechin şi fotbalist, Matthew Barney are o carieră artistică de cineast şi creator de instalaţii construite din decorurile filmelor sale, în care combină fantasmele personale cu simboluri, cultura populară cu arhitectura şi artele vizuale cu imagini şocante.

Matthew Barney s-a născut pe data de 25 martie 1967, în San Francisco, California. El aparţine unei generaţii de artişti americani care au experimentat diverse domenii ale artelor, cum ar fi de exemplu: sculptura, fotografia, desenul şi filmul. În anul 1989 a absolvit Universitatea Yale. Între anii 1994 şi 2002, el a creat Ciclul Cremaster, o serie celebră de cinci filme, descrisă de Jonathan Jones în The Guardian ca fiind: „unul dintre momentele de imaginaţie, cel mai strălucitor realizate în istoria de avangardă cinematografică”.

Drawing Restraint 9 - Barney şi Bjork

Seria Drawing Restraint a fost începută în anul 1987, ca un ciclu  de filme experimentale de studio, bazându-se pe un model atletic ideatic de dezvoltare, în care creşterea are loc doar prin reţinere: musculatura întâmpină rezistenţă, devine umflată şi este defalcată. Restricţiile 1-6 (1987-1989) au fost documentate cu filme video şi fotografie. Drawing Restraint 7 marchează afluxul de naraţiune ce îl caracterizează pe Barney, concept în urma căruia a realizat un film video şi trei serii cu desene şi fotografii, pentru care a primit premiul Aperto, în anul 1993, la Bienala de la Veneţia.

O serie de zece Dulapuri pentru vase care conţin deseneDrawing Restraint 8 a fost inclusă în anul 2003 la Bienala de la Veneţia şi prefigurează dezvoltarea narativă pentru Drawing Restraint 9 (2005). A 9-a Restricţie este un proiect major, constând dintr-un film de lung metraj, cu o coloană sonoră compusă de Bjork, în care sculptura la scară mare, fotografia, desenul şi cărţile compun 16 elemente cu episoade ce constau în videoclipuri, instalaţii sculpturale şi desene. Acţiunea are loc la bordul navei pentru vânătoarea de balene a japonezului Nisshin Maru, aflată în Marea Japoniei. Două poveşti au loc simultan pe ambarcaţiune: unul pe punte şi un dedesubt. Naraţiunea evenimentelor de „la suprafaţă” (pe punte) implică procesul de turnare a 25 de tone de vaselină (unul dintre materiale ce poartă semnătura lui Barney), pentru realizarea unei sculpturi care rivalizează prin dimensiune cu mărimea unei balene. Sub punte, cele două personaje principale participă, în calitate de invitaţi, la ceremonia ceaiului. Pe măsură ce filmul se derulează oaspeţii trec printr-o transformare fizică şi emoţională, o transfigurare de la mamifere terestre în mamifere marine.

Ciclul epic Cremaster explorează procesul de creaţie. Barney foloseşte tehnica video pentru a evalua sculpturile sale, prin poziţionare, iluminare, mărime şi formă. Proiectul este plin de aluzii anatomice referitoare la poziţia organelor reproductive în timpul procesului de diferenţiere sexulă în fază embrionară. În mod repetat imaginile evocă momente din timpul dezvoltării timpurii, în care rezultatul procesului de formare a individului din punct de vedere sexual este încă necunoscut. Metaforic vorbind, în universul imaginativ a lui Barney, aceste momente reprezintă o condiţie demnă de potenţat. Ciclul cinematografic a evoluat în opt ani de zile. Prin metodele sale narative, Barney a privit dincolo de explorarea biologică a omului un model biografic, mitologic şi geologic. Fotografii, desene şi sculpturi „radiază” încărcătura lor sibolistică şi conceptualistă, construind miezul discursului fiecărei secvenţe din film.

Matthew Barney - Guardian a Veil

Barney a explorat şi performance-ul cu public, un experiment ritualic al simbolismului egiptean inspirat de romanul lui Norman Mailer, intitulat Ancient Evenings. Acţiunea a avut loc pe data de 12 iulie 2007, în cadrul Festivalului din Manchester, Anglia. Înregistrarea spectacolului s-a realizat într-un teatru. În jurul unor serii de ritualuri, punctul culminant al acţiunii este prăbuşirea unui Chrysler în centrul scenei. Barney, cu un câine mic cocoţat pe vârful capului, ca Anubis zeul egiptean, asistă la un fel de ceremonie funerară de sub capota maşinii prăbuşite. O tânără femeie este transportată prin sală, pe o targă. O femeie goală stă cu picioarele îngropate în vaselină. Procesiunea este accentuată prin sunetul unor tobe, viori, muzicieni şi bărbaţi mascaţi. Barney conduce un taur. Guardian a Veil este povestea unui protagonist care a murit într-un incendiu şi începe călătoria sa prin cele şapte etape de moarte spre viaţă veşnică.
Matthew Barney, prin acest performance şi film video, nu şi-a dazămăgit fanii, în sensul că aceasta este la fel de misterios şi năucitor ca toate lucrările sale anterioare. Personaje mitice, ritualurile şi aşa zisul „simbolism baroc de avangardă” crează o stare de spirit de rău augur, ce te ţin în faţa ecranului timp de patruzeci de minute.

Barney şi Elizabeth Peyton

În iunie 2009, o colaborare între Barney şi Elizabeth Peyton a avut ca rezultat o nouă acţiune intitulată Blood of Two, realizată cu ocazia deschiderii Fundaţiei DESTE. Matthew Barney şi Elizabeth Peyton prezentă o instalaţie-site, specifică unei expoziţii inaugurale ce a avut loc în abatorul insulei, o locaţie misteriosă dar evocatoare care va funcţiona ca spaţiu pentru proiectul Fundaţiei. Componentele de instalare au fost realizate la faţa locului şi au fost expuse ulterior ca lucrare. Expoziţia a marcat momentul unei prime colaborări artistice între Barney şi Peyton.

Mijlocul predilect al artei lui Matthew Barney apelează la recuzita horror a filmului hollywoodian. Poveştile sunt ambigui şi lasă libertatea interpretării. Juxtapunerea fără o ierarhizare a imaginilor aparţinând unor domenii diferite descriu viaţa cotidiană dezordonată a omului contemporan. În Postmodernism artistul s-a schimbat. Odată cu el şi opera de artă. Aceasta nu mai ascunde semnificaţii şi nu mai are rolul reprezentării sau, mai degrabă, reprezintă o lume care trimite dincolo de experienţa personală a spaţiului în care trăim. O predispoziţie în acest sens este utilizarea de către diverşi artişti a unor media, cu scopul realizării unor specii artistice pe de-o parte vehement netradiţionale, pe de altă parte foarte implicate, uneori până la tautologie, în realitatea concretă şi comportamentul modern. Ultimele decenii de producţie artistică propun o analiză diacronică a circulaţiei unor modele culturale de civilizaţie specifice exploziei informaţionale, care au dus la o împărţire a lumii în conglomerate politice şi sociale cu ideologii opuse. A fi postmodern înseamnă „a practica o cultură eliberată de orice noţiune de ierarhie a valorii, înseamnă a practica un amestec eclectic, care combină elementele modernismului cu tradiţia reinterpretată[2]. Arta în Postmodernism nu este o respingere anarhică sau nihilistă, ci propune o nouă direcţie specifică erei informaţionale. (Grigore Roibu)


[1] Titu Toncian – Experiment şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale. pag. 39.
[2]
Titu Toncian – Experiment şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale. pag. 51.

Rudy Autio – un reper în noul limbaj al artelor contemporane

O nouă estetică a ceramicii

Ceramica artistică reprezintă o profesie relativ nouă. În România primele manufacturi de porţelan au fost înfiinţate după Primul Război Mondial, iar ceramiştii independenţi au apărut după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ceramica s-a impus ca o activitate artistică cu mare potenţial expresiv în cadrul artelor vizuale contemporane la nivel mondial. După a doua jumătate a secolului al XXlea, preocupările artistice din domeniul ceramicii se îndreaptă tot mai mult spre redescoperirea tehnologiilor străvechi şi aplicarea acestora în producţiile plastice care reprezintă limbajul vizual al artei post moderne. Cu toate acestea, în România revistele de specialitate nu sunt interesate de acest domeniu al artelor şi, în consecinţă, apare o confuzie între meseria de ceramist-olar şi cea de meşteşugar-artizan.

Ceramica artistică autonomă a produs lucrări originale în contextul artei Postmoderne prin incorporarea unor teorii de expresivitate specifice sculpturii, picturii şi graficii, vizând lumea formelor tridimensionale abstracte, cu elemente multiple de asamblare şi instalare. Lucrul cu argila, ca potenţial expresiv ce transmite concepte artistice a devenit un scop în sine, care face recurs la tradiţie şi, în acelaşi timp, este materie de studiu şi experiment în procesul de iniţiere al studenţilor din facultăţile de artă. Faţă de alte arte, ceramica are calitatea elementarităţii, ceea ce o face să comunice cu natura, în propriul ei limbaj, rămânând în acelaşi timp într-o rafinată independenţă estetică[1]. În acest sens voi prezenta o serie de protagonişti ai ceramicii contemporane, care au contribuit prin intermediul lucrărilor lor la reformularea esteticii „artei focului”, nume care au fost ignorate în publicaţiile din România. Perioada Postmodernă se conjugă ca o constantă acţiune de tratare „estetică” a noilor tehnologii, beneficiind de premise istorice şi condiţii sociale a unei realităţi culturale dilatată şi mondializată[2].

Un narator prin intermediul artei focului

Ca artist, pictor şi inovator în domeniul artelor, Rudy Autio rămâne în avangarda unei generaţii remarcabile de artişti ale căror lucrări în ceramică, asamblare şi instalare sau intermedia au schimbat însăşi natura artei. Cariera artistică a lui Rudy Autio poate fi caracterizată prin două loialităţi dominante. Prima a fost dedicată, pe tot parcursul vieţii, pentru lut ca un mediu legitim al artei moderne. Al doilea subiect abordat în opera sa, la începutul anilor 1980, a fost loialitatea faţă de abstractizarea formelor tridimensionale prin intermediul vaselor pictate.

Rudy Autio este unul dintre cei mai influenţi artişti din Statele Unite ale Americii care a lucrat utilizând argila. S-a născut în anul 1926, în Montana, unde apoi a condus Departamentul de Ceramică de la Universitate timp de douăzeci şi opt de ani, fiind fondator al Archie Bray Ceramica, Fundaţia Helena.
Arne Rudio Autio provine dintr-o familie de imigranţi finlandezi stabiliţi în Butte, Montana. În copilărie el a învăţat să deseneze alături de artiştii de aici. A servit în Marina americană timp de doi ani de zile în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După sfârşitul războiului, el a studiat arta la Montana State University (apoi la Montana State College) în Bozeman, unde s-a întâlnit prima dată cu Peter Voulkos, care i-a devenit prieten pe tot parcursul vieţii. În urma studiilor din domeniul artelor, Autio a obţinut o diplomă de Master of Arts din partea Universităţii de Stat din Washington. În anul 1957, a început să se ocupe de ceramică în cadrul departamentului de la Universitatea din Montana, unde a fost până în ziua dispariţiei sale (20.06.2007) profesor emerit al Şcolii de Arte Plastice.
A primit o diplomă Tiffany Award în artă populară, în anul 1963, distincţia American Ceramic Society Art Award, în 1978, şi National Endowment, acordată în anul 1980, aprecieri în urma cărora a susţinut o serie de conferinţe la Universitatea de Arte Aplicate de la Helsinki, în Finlanda, unde a fost ales membru de onoare.
A fost membru al Consiliului American de Artă populară şi membru de onoare al Consiliului Naţional al Educaţiei în Arte Ceramice din SUA.

Arta lui Autio este inseparabilă de anumite fapte din viaţa sa. Vasele şi formele estetice a ceea ce putem numi o „ceramică de avangardă” fac parte din cariera sa eminentă. Astăzi, puţini mai vorbesc de identitatea remarcabilă a acestui artist, un om meditativ care a căutat liniştea şi reconcilierea, fiind bolnav în ultima perioadă a vieţii. „Ştii, mie încă îmi mai place să lucrez”, spunea Autio. „Sunt foarte fericit că pot lucra în continuare, chiar dacă leucemia nu-mi acordă o viaţă mai lungă”, se destănuia Rudy Autio. Vedem strălucire nestăpânită în munca acestui ceramist, muncă în faţa căreia nu poţi să ai decât un sentiment de adoraţie şi respect.

În anul 2006, Rudy Autio a vândut prima sa sculptură de mari dimensiuni din ceramică, intitulată „Culise”, lucrare vândută pentru suma de 23.000 de dolari Muzeului de Artă Missoula. Achiziţionarea acestei lucrări de către o instituţie publică a făcut ca acest eveniment să fie foarte mediatizat, deoarece la momentul respectiv lucrarea a fost una dintre cele mai bine vândute creaţii din cadrul unei licitaţii. Suma importantă câştigată a fost uimitoare pentru Rudy Autio care a fost luat prin surprindere, amintindu-i de momentul în care a vândut prima sa „bucată de lut lucrată”, în timp locuia la Fundaţia Archie Bray, în anul 1951. „Am cerut atunci 125 de dolari şi tipul mi-a vorbit de o sumă… până la 75 de dolari. A fost o piesă destul de bună, dar am fost luat prin surprindere că cineva ar plăti pentru ea. Asta a fost cinci decenii în urmă. Când eşti atât de tânăr, vezi lucrurile mai departe, asta pentru că eşti entuziasmat şi ştii că poţi face mai mult”, îşi aminteşte Rudy Autio într-un interviu.

Munca de creaţie a lui Rudy Autio se axează în principal pe construcţia de vase ceramice, într-o varietate de materiale şi mijloace media. El a lucrat de-a lungul carierei sale de artist reliefuri, ţiglă ceramică, picturi murale, sculpturi în bronz, a utilizat betonul, sticla şi a realizat lucrări de design.
Pe obiectele sale ceramice aplica imagini figurative, care produc o tensiune între formă şi conturul grafic propus, analizând efectul cromatic asupra formei tridimensionale. Arta lui se inspiră din resursele folclorului Occidental, fiind un amestec subtil de forme şi suprafeţe care unifică piesa cu imaginea unui arabesc liric, dinamic, cu simboluri, cifre, cai sau figuri umane realizate în glazuri colorate.
Instruit în desen şi pictură de la o vârstă fragedă, se poate vedea cu uşurinţă modul în care aceste competenţe joacă un rol important în creaţia sa. Imaginile figurative, după ce a suferit un accident vascular cerebral, se intensifică ca tensiune. În schimb, există un amestec subtil de „mărci” distinctive care configurează forma şi suprafaţa fiecărei piese, o unitate structurală între formă şi desen ce crează unitatea lucrărilor lui. Artist şi profesor, vasele lui decorate apelează la cunoştinţe din vastul muzeu al lumii ceramice, combinând valorile picturale ale lui Henri Matisse cu lucrări antice etrusce.

Picturile şi desenele în cerneală şi acrylic ale lui Rudy Autio, de la începutul anilor 1980, completează lumea vaselor de lut pictate, dar ele sunt, de asemenea, lucrări autonome. Pe ambele suprafeţe bi-dimensionale ale vaselor de lut, lucrările sunt izbitoare, nu doar pentru compoziţiile libere, gestuale, cu linii şerpuite de grosimi diferite, culori vibrante şi suprafeţe bogate, dar şi pentru intensitatea psihologică a acestor imagini.
Lui Rudy Autio i s-au comandat o serie de picturi murale religioase. Cele mai importante sunt în Great Falls, Anaconda, Bozeman, Butte şi Missoula. Alte picturi monumentale sunt Metals Bank and Trust în Butte, vitraliile pentru o capelă la Malmstrom AFB, Missoula Fire Station şi Biserica Sf. Anthony din Missoula.
Deseori sunt surprins de publicitate”, spune Autio, care vorbeşte în termeni modeşti care par a subestima rolul său ca protagonist major al artei din Montana. „Cred că este o chestiune de longevitate mai mult decât orice altceva. Eu nu sunt un judecător al propriei mele munci. Nu ştiu dacă sunt foarte talentat. De la începutul carierei nu am făcut o separare între domeniile artelor. Întotdeauna mi-am dorit să fiu un sculptor bun, pur şi simplu…”, completează Rudy Autio.

Copiii lui încă îşi amintesc lecţiile rudimentare ale tatălui lor despre viaţă şi artă. El a încurajat un mediu de învăţare continuă pentru copiii şi nepoţii săi, activităţi prin intermediul cărora îi implica în munci creative în casa familiei. Lucra alături de nepoţii săi în atelier transmiţându-le secretele muncii de olar şi tainele arderilor. A fost alături de familia sa la schi, în drumeţii şi, datorită pasiunii pentru ambarcaţiuni, a navigat împreună cu ei. Copiii îşi amintesc: „a construit o cabină pe Lacul Flathead în 1965, a făcut bărci din fibră de sticlă, sauna care a venit mai târziu, pereţi de stâncă şi mobilierul”.

Când Rudy Autio a fost diagnosticat pentru prima dată cu boala, în februarie 2005, i s-a spus că va trăi numai două săptămâni, dacă nu începe chimioterapia cât mai curând posibil. În ultimii trei ani, chiar dacă sănătatea lui era precară, Autio nu a pierdut pofta de mâncare şi dragostea pentru ceramică. „Sunt de acord cu faptul că am leucemie. Am fost norocos să fac ceea ce am vrut în viaţă şi mi-a plăcut lucrul cu lut. Pentru a face o ieşire din viaţă, surprinzător(…), îmi pare rău doar pentru ceea ce mai am de făcut. Ştii, când am fost diagnosticat cu leucemie medicii mi-a spus că nu am mult timp. Aceşti minunaţi medicii mi-au dat deja mai mulţi ani decât ceea ce era de aşteptat, şi apreciez asta. Chiar dacă am doar un alt şase luni din viaţa mea, vezi, asta-i bine, atâta timp eu sunt ocupat până atunci.”, spunea Rudy Autio.

Deşi a fost mic de înălţime, Rudy Autio a fost mai mare decât viaţa, un om şi un artist care a lasat în urmă o operă vastă şi coerentă ce l-a transformat în unul dintre cele mai notabile nume din ceramica contemporană. Rudy Autio a fost un inovator cu o carieră şi un traseu în domeniul artelor care a urmat de-a lungul vieţii o progresie constantă de excelenţă în domeniul plasticii. Ca artist şi dascăl, el a ajutat la schimbarea modului de gândire în ceramică şi a modului cum sunt privite „artele focului” în arta contemporană, statutul de olar fiind atribuit datorită creaţiei sale (şi al altor artişti din aceiaşi generaţie), celor care inventează forme pentru a exprima idei. În timpul carierei sale artistice, Rudy Autio a modificat relaţia dintre culoare şi obiectul ceramic. Folosirea desenului şi a picturii pentru a realiza naraţiuni i-a permis să extindă gramatica limbajului vizual. Lutul s-a dovedit a fi mediul perfect pentru Autio, permiţându-i o dimensiune aparte pentru a construi formele vaselor sale voluptoase. Contribuţia lui Autio în domeniul ceramicii este de necontestat, creaţia sa fiind un reper al generaţiilor succesive de ceramişti. (Grigore Roibu)


[1] Titu Toncian – Ceramica artistică. Materie formă şi imagine.
[2]
Titu Toncian – Experiment şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale.