Construcţia obiectelor industriale în ceramica lui John Balistreri

De ceva timp nu am scris despre lumea artiştilor din arta ceramicii contemporane. Acest lucru nu se datorează faptului că mi-am pierdut interesul pentru meseria mea ci, pur şi simplu, studiile mele din ultima perioadă s-au întreptat spre lumea fotografiei, ca o infimă contribuţie la democratizarea imaginii în toate mediile sociale. Am fost impicat într-o serie de proiecte fotografice care m-au captivat şi cărora le-am dedicat o mare parte a timpului meu. Un lucru binevenit ce a transformat starea mea, fiind pus într-o permanentă situaţie de căutare şi studiu al altor medii de exprimare artistice, într-una de bucurie. Acest lucru se datorează, printre altele, şi faptului că am înţeles, în sfârşit, că artele vizuale nu mai deţin supremaţia pe aşa zisa „piaţă a imaginilor”. Multiplicarea valorilor, fragmentarea societăţii şi apariţia unor noi ierarhii valorice cu structuri diferirite crează toleranţă.
Zilele acestea privirea mi s-a îndreptat spre opera lui John Balistreri, oarecum, fără să vreau, făcând o legătură cu una dintre seriile de lucrări intitulate Fishing Fly, ale lui Mircea Cantor, care, desigur, foloseşte un alt medium prin care concretizează formal lucrarea sa expusă la MNAC.

John Balistreri s-a născut în anul 1962, fiind în prezent un cunoscut ceramist american ale cărui lucrări de sculptură-ceramică sunt de mari dimensiuni. John Balistreri a trăit în Thornton, Colorado, unde familia sa creştea flori de seră. El a început să lucreze cu materialul ceramic în timpul liceului, pe care l-a urmat tot în Thornton, absolvind şcoala în anul 1980. Apoi, Balistreri a obținut diploma de asociat în afaceri la Colorado Mountain College, în 1982 și a construit un studio de ceramică pe proprietatea părinților săi lângă Denver. A studiat ceramica la Universitatea Alfred, cu Wayne Higby și la Institutul de Artă Kansas City, unde a obţinut un BFA în anul 1986. În vara anului 1987, el a revenit la studioul său din Denver și a construit un cuptor de mari dimensiuni de tip Anagama. După terminarea anilor de facultate Balistreri a început să fie tot mai mult preocupat de arderile tradiţionale în cuptoare cu lemn. El a lucrat ca artist independent, realizând lucrări în propriul studio de creaţie și, ocazional, împărtăşea „secretele” artelor focului studenţilor de la Universitatea din Denver și Front Range Community College. Balistreri a lucrat alături de nume mari din lumea ceramicii contemporane, cum ar fi, de exemplu, Kirk Mangus, de la Kent State University, instituţie la care John Balistreri a primit, în 1988, MAE. În anul 1996 a intrat la Facultatea de la Universitatea Bowling Green, ca profesor, unde îl găsim şi astăzi susţinând diverse cursuri despre arta ceramică. În prezent el este profesor de artă și șeful programului de artă ceramică de la Bowling Green State University, Ohio. Din 1998, până în anul 2002, Balisteri a lucrat cu Peter Voulkos, fiind asistentul acestuia în crearea și arderea sculpturilor ceramice. Mai târziu, Balistreri a vizitat și studiat ceramica din China, Japonia și Coreea.

În anul 2001 Balistreri începe seria de lucrări intitulată „Probleme de navigare”. Aceste piese ceramice, având forma unor avioane şi bărci de mari dimensiuni au fost, până în anul 2005, principala sa preocupare.
„Munca mea recentă este o continuare a implicării mele în procesul de ardere cu ajutorul lemnului. Din 1994 am început să mă concentrez pe utilizarea acestui proces într-o încercare de a face obiecte care rezonează cu vârsta, atât geologică cât și umană. Eu am construit obiecte din lumea noastră mecanizată, industrială, cum ar fi butoaie, nicovale sau chei. Construirea formei şi apoi arderea acestor obiecte transformă obiectele în artefacte contemporane, care se leagă geologic de istoria umană contemporană”, spune John Balistreri.
Din 2005, Balistreri construieşte forme ceramice plecând de la silueta unui avion, folosind metode experimentale de investigaţie şi cercetare în cadrul artelor ceramice. Seria intitulată „Problems in Sailing”, un ciclu de piese ceramice care ne dezvăluie un stil particular, cu inspiraţie Pop, geometric şi colorat, John Balistreri o continuă și astăzi.

Deși în fază incipientă, noile tehnologii digitale afectează incontestabil arta și artiști. Profesorul John Balistreri face o punte de legătură între artă şi industrie cu ajutorul tehnologiei 3D, pentru a crea obiecte de ceramică unice, care traduc codurile grafice în arta tridimensională. Astăzi, echipa sa de cercetare de la Bowling Green State University studiază această nouă metodă de creare a ceramicii. Pe parcursul a mai multor workshop-uri John Balistreri a împărtăşit publicului noile metode şi tehnici pe care le foloseşte în sculptură şi care vorbesc despre imprimare ceramică 3D. (Grigore Roibu)

Vedeţi site-ul oficial al artistului johnbalistreriartist.com

Expoziţie Ken Price şi Larry Bell

Kayne Griffin Corcoran, Santa Monica, SUA
Perioada: 20 ianuarie – 3 martie 2012

Kayne Griffin Corcoran prezintă expoziţia a doi artişti americani de marcă, ce şi-au început carierele la începutul anului 1960 influenţaţi de Ferus Gallery din Los Angeles: Ken Price şi Larry Bell.

Ken Price a studiat ceramica cu Peter Voulkos, fiind cunoscut pentru formele abstracte construite din lut ars. Cu aceste sculpturi crează „o fuziune organică între culoare şi formă”.
Citiţi mai mult despre Ken Price aici.
Larry Bell este un artist contemporan american influenţat de Expresionismul Abstract care prin intermediul sculpturilor „reflectorizante” caută relaţia între artă, obiect şi mediul înconjurător. Geometriile tăioase, deseori cuburi din sticlă, intră în contrast cu formele organice ale lui Ken Price. Datorită luminii pe care o reflectă geometriile riguroase par să se dematerializeze. Aceasta expoziţie include mai multe exemple de cuburi, de la începutul carierei artistice a lui Bell.

Kayne Griffin Corcoran este o galerie care face parte din Pacific Standard Time, fiind în colaborare cu 60 de instituţii culturale din sudul Californiei.
SURSA: kaynegriffincorcoran.com

Nonagenarul Ellsworth Kelly

„Papă” al expresionismului american

Din 22 ianuarie, la Muzeul de Artă din Los Angeles, este deschisă o expoziţie de gravură şi pictură a artistului de 88 de ani Ellsworth Kelly, iar în West Hollywood este plasată o sculptură şi sunt etalate cele mai recente reliefuri ale sale. Cu încă o expoziţie de sculptură în lemn la Muzeul de Artă din Boston şi două itinerante prezentând lucrări în alb-negru şi desene la München, unde artistul a expus pentru prima dată în 1957, Kelly se află în acest moment în centrul interesului lumii artistice.

La aproape 90 de ani, acest „Papă” al abstracţionismului, ultimul reprezentant al epocii de aur a artei americane, în care se amestecau Pop Art, minimalismul, arta conceptuală şi abstracţionismul liric, trăieşte şi lucrează în regiunea New York-ului, în orăşelul Spencertown, unde s-a stabilit cu 40 de ani în urmă.
Între 1948 şi 1954 a trăit în Franţa, studiind arta şi arhitectura. Influenţat de „Abstracţionism”, a renunţat la pictura figurativă, la expresionismul abstract şi la pop art, adoptând formele geometrice simple şi petele de culoare. În 1949, Kelly a realizat primele sale picturi abstracte. Observând fragmentarea luminii pe suprafaţa apei, a pictat „Sena”, devenită o dispunere, la întâmplare, de pătrate negre şi albe. În 1952 a început seria de opt colaje, intitulată „Culorile Spectrului Aranjate întâmplător de la I la VIII”. Fiecare foaie de hârtie se referea la o culoare.
Descoperirea de către artistul american, în acelaşi an, a operei târzii a lui Monet i-a oferit o nouă libertate a expresiei picturale. A început să lucreze pe formate de mari dimensiuni, explorând serialitatea şi pictura monocromă. Creaţia lui de la sfârşitul anilor ’50 devine o punte între abstracţionismul avangardist american din anii ’30-’40 şi minimalismul deceniilor şase şi şapte.

„Am spus adesea că doresc să fac ceva ce nu s-a mai făcut până la mine – diferite forme. Fiecare formă este asemănătoare unei idei şi trebuie să mă gândesc serios la ea. Trebuie să aştept până găsesc forma adevărată”, explica artistul.
Expoziţia de la Muzeul de Artă din Los Angeles, prima organizată după 1988, cuprinde 100 de gravuri, majoritatea din colecţia Jordan D. Schnitzer şi a „Fundaţiei Familiei” sale, şi 5 picturi. Lucrările sunt expuse tematic cu scopul de a explora motivele formale caracteristice creaţiei artistului: caroiaje, contraste şi curbe.

În Los Angeles, Kelly a mers regulat în anii ’70, lucrând cu editura de artă „Gemini G.E.L.”, care i-a publicat cele mai multe gravuri, şi cu Peter Carson, care i-a transpus în lemn sculpturile şi piesa ce decorează faţada „Galeriei Matthew”. Marks Matthew a căutat multă vreme un loc potrivit pentru a se instala la Los Angeles. Când, în sfârşit, l-a găsit, cutremurele l-au obligat să dărâme clădirea existentă şi să contruiască alta, încredinţată arhitectului Peter Zellner, pe care a numit-o „un garaj super-special”. Edificiul este un cub alb perfect proporţionat, pe a cărui faţadă Kelly a crea o o bandă neagră care urcă până în partea de sus, uşor distanţată de suprafaţa zidului, astfel încât aruncă pe acesta o umbră orizontală. „Nu este un ornament. Este o parte din arhitectură”, a afirmat artistul.
Deşi cunoscut drept un abstracţionist geometrizant şi pictor de câmpuri colorate, Kelly a realizat multe opere ce prezintă esenţializat plante şi oameni.

În 1973, MoMA i-a consacrat prima retrospectivă. În 1981 era rândul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris să-l onoreze cu o amplă expoziţie. La întoarcerea în America, Kelly îi frecventa pe Roy Lichtenstein, Andy Warhol şi era prieten apropiat al lui Frank Stella. A hotărât însă să dezerteze din viaţa mondenă şi să se concentreze asupra propriei creaţii în liniştea actualei case, în care sunt incluse şi atelierul, şi o sală de expoziţii, birourile asistenţilor şi care are o grădină în care artistul observă natura. Împreună cu el lucrează cinci persoane care se ocupă şi de Fundaţia ce-i poartă numele. La cei aproape 90 de ani nu mai călătoreşte pentru a-şi vernisa expoziţiile. Lucrează însă zilnic, uimit de posibilităţile pe care i le oferă arta abstractă. Nu este însă singurul său stil, multe opere evocând creaţia lui Picasso şi Matisse. Pe Matisse nu l-a cunoscut. I-a întâlnit însă pe Picasso şi pe alţi artişti europeni, printre care Magnelli, pe care îl consideră „cel mai bun pictor de la galleria Denise René”, loc privilegiat pentru artiştii interesaţi de arta geometrică şi de design. „În vremea aceea, exista Şcoala din Paris sau taşismul. Dar m-am simţit departe de aceste curente şi am fost atras foarte repede de structură. Voiam să creez ceva nepersonal, chiar opere a căror paternitate să nu poată fi recunoscută”, mărturisea Kelly.

Format întâi la Boston, unde timp de doi ani a desenat nuduri, la Paris, primele sale opere se caracterizează prin reliefuri albe. De culori se va apropia treptat, preferând întâi monocromiile: verzi, apoi albastre, înainte de a adopta un spectru mai larg. Graţie negustorului de artă Aimé Maeght, l-a cunoscut pe Joan Miro. O vizită în Spania a adus în arta lui tonurile fragmentate. La Barcelona a vizitat Palatul Guell, al lui Gaudi, al cărui acopriş are 18 hornuri acoperite cu mozaicuri compuse din fragmente de sticlă. „Când am aflat că Picasso a avut un atelier cu vedere către acest acoperiş, am înţeles că şi de la Gaudi venea cubismul. Puţini istorici de artă îl menţionează şi chiar Picasso n-a vorbit niciodată despre el. Era prea mândru”, povesteşte Kelly.

Fascinaţia culorii

Puterea culorii pictorul a cunoscut-o încă de la vârsta de 6 ani, observând penele păsărilor. Dar primele sale policromii, realizate la Paris, erau un studiu al valorilor tonurilor, inspirate de contemplarea curcubeului.
Formele lui actuale, curbe libere, de un accentuat dinamism, au apărut prima dată în 1960, la întoarcerea de la Paris. În asocierea culorilor se simte un spirit ludic, bucuria de a alătura albastrului portocaliul sau verdele, în compoziţiile sesizante, de mare căldură, ce comunică un sentiment de fericire. „Când am realizat o asemenea pânză, mi-am spus că va şoca şi publicul o va detesta. Până la urmă, ea este numai vie şi impertinent”, îşi caracterizează Kelly unele dintre pânze.

În atelierul său se află mai multe mese de lucru pe care sunt risipite numeroase cărţi ce i-au fost consacrate şi pe care le consultă adesea. Pe perete, alături de desene vechi pe care le colecţionează, se află un relief de lemn de peste doi metri. O sală cuprinde proiectul fiecărei expoziţii ce urmează a fi deschise. Pentru recenta manifestare de la Berlin, a lucrat cu o machetă ce reda planul exact de la „Haus der Kunst”. Montaje de fotografii îl arată, împreună cu asistenţii lui, pregătind expoziţiile din trecut. Există acolo şi machete ale unor proiecte în curs, printre care sculpturi monumentale ce aşteaptă să fie finalizate. Ultima este o curbă de aproape 25 de metri.
Formele, desenele, picturile sau reliefurile sale sunt simple, tinzând din ce în ce mai mult, de-a lungul anilor, către epură. Deşi este cunoscut mai bine pentru pictura sa, Kelly este şi autorul mai multor sculpturi în lemn, în aluminiu, bronz şi oţel, asemănătoare de multe ori unor configuraţii totemice, ca în cazul „Curbelor paralele”.
Există o relaţie între diferitele tehnici folosite de Kelly. De multe ori, începe cu un desen, ideea este trecută apoi în gravură care devine, la rândul ei, punctul de plecare către forma sculpturală.

Constând de cele mai multe ori dintr-o linie neagră pe o suprafaţă albă, operele lui pe hârtie au ca temă plante sau fructe, subiectul fiind însă numai „o scuză pentru a face un desen”, cum îi place să spună.
Artistul este convins că ultimele sale lucrări sunt cele mai bune.

Expoziţia de la Los Angeles coincide cu publicarea unui catalog rezonat al graficii sale, serii de caroiaje, desene în alb-negru, litografii. Poate fi descoperită însă într-o parte a operelor expuse şi latura sa de colorist, alături de desene de mici dimensiuni.
Timp de jumătate de secol, Ellsworth Kelly a fost aclamat pentru formele sale clare, în culori strălucitoare, inspirate în anii ’40 şi ’50, în Europa, de arta lui Joan Miro, a lui Brâncuşi şi Jean Arp. Este considerat acum un inovator în arta americană, deşi a fost dificil pentru mulţi colecţionari şi critici să descopere legătura dintre creaţia lui şi direcţiile stilistice dominante, ea fiind percepută încă de la prima expoziţie din 1956 mai curând de factură europeană. În 1957 a expus la New York „Pictură în trei panouri”, care a surprins nu numai publicul, dar şi o parte a criticii, care s-a întrebat de ce trebuie să existe trei pânze, şi nu una pentru o lucrare unică. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

Ken Price: 6 decenii de muncă inovatoare

„A fost în sfârşit stabilit ca opera ceramistului Ken Price de la Los Angeles County Museum of Arts să vină la Muzeul Metropolitan. Mă bucur că poate fi văzut aici, dar faptul că Guggenheim şi Whitney Museum of American Art nu-şi pot potrivi programele, arată o îngrozitoare îngustime de viziune. Nu-mi pasă cât de multe conflicte de programare pot fi citate… Dacă acest lucru sună dur, permiteţi-mi să spun: curatorii de artă contemporană din New York au unele dintre cele mai dure locuri de muncă din lumea artei, deoarece nu acţioneză pe cont propriu, ci cu aprobarea unui fel de Comitet de Supraveghere şi sunt sub presiunea de necrezut pentru a reuşi la box office”. (Roberta Smith, în New York Times)

Simbioza dintre formă şi culoare
în creaţia lui Kenneth Price

Când vine vorba de proces, ca demers plastic, puţini ceramişti se pot compara cu Kenneth Price. A fost comparat, ca personalitate, cu Fred Astaire şi a fost numit cel de-al cincilea Beatles de pe scena artei din Los Angeles din anii ’60, numai că Price se exprimă prin intermediul lutului. Cu graţie şi uşurinţă, asemenea unui dans, el se „joacă” cu materialul pe care îl toarnă în negative, îl modelează sau sculptează. Odată asamblate părţile componente care rezultă din acest proces urmează finisajul. După o perioadă de 2-3 zile, timp în care materialul se usucă, sunt aplicate zgârieturi şi ingizii, cu migală, folosind instrumente asemănătoare celor din tehnica dentară. Formele sunt apoi finisate cu bureţi înmuiaţi în apă, suprafaţa lor fiind astfel acoperită cu un strat de barbotină şi, după caz, cu angobe. În cele din urmă lucrarea este arsă. Formele apar din cuptor având o culoare gri-maroniu. Suprafaţa rugoasă este o componentă cheie pentru colorarea ulterioară a pieselor. Culoarea este atât de importantă în muncă artistică al lui Price încât el a construit un laborator special în cadrul atelierului său destinat testării proprietăţilor diverşilor coloranţi şi a combinaţiilor dintre aceştia. Studiul sistematic al nuanţelor cromatice începe prin amestecarea culorilor acrilice şi elaborarea unor scheme complicate de aplicare a acestora pe suprafaţa tridimensională a formei. Sunt aşternute straturi succesive, uneori timp de 28 de zile. Odată uscate, ele sunt meticulos şlefuite cu şmirghel, pentru a face să dispară asperităţile de pe suprafaţă. Încet, încet apare o uimitoare „constelaţie” de culori şi modele, complicat elaborate, ce încântă ochiul prin transparenţa lor dată de picturalitate şi decorativism.

Ken Price este un artist american, născut în Los Angeles, California, în anul 1935. A studiat la Institutul de Artă Chouinard din Los Angeles, după care a primit un BFA la Universitatea din California de Sud, în anul 1956. El şi-a continuat studiile la Institutul de Artă Chouinard în 1957 şi a primit un grad MAE de la New York State College of Ceramics şi, apoi, de la Alfred University în 1959, unde a studiat ceramica cu Peter Voulkos. „Metoda de predare al lui Voulkos era cea de a merge direct în studio pentru a începe modelajul cu lut. El a abordat ceramica printr-o metodă pe care eu o numesc atac frontal direct”, spune Price. După un an de muncă alături de Voulkos, colegul său Billy Al Bengston a plecat pentru a deveni pictor, iar Price s-a mutat la New York University pentru a scăpa de influenţa maestrului asupra artei lui.

În timpul petrecut la Universitatea Alfred, Price a găsit un stil propriu pentru arta sa, influenţat de ceramica europenă, japoneză şi mexicană, admirându-i pe Miró, Jean Arp, Picasso şi, desigur, Voulkos. El a dezvoltat propria versiune de glazură cu plumb, deschizând astfel porţile experimentelor asupra culorilor, investigaţii pe care le va face pe tot parcursul vieţii sale.
Kenneth Price este cunoscut pentru formele abstracte construite din lut ars. De obicei, aceste forme nu sunt glazurate, ci pictate cu mai multe straturi de vopsea acrilică, modalitate de lucru ce le conferă un aspect luminos şi translucid. Ken Price trăieşte şi lucrează în Venice, California şi Taos, New Mexico fiind reprezentat de către Matthew Marks Gallery din New York şi Xavier Hufkens de la Bruxelles.

Kenneth Price este cunoscut peste tot în lume ca un artist al formelor abstracte. „Pentru mine, procesul de creaţie este o activitate profund personală, subiectivă şi privată”, spune Price. „Eu nu sunt împotriva criticii de artă şi nu doresc să mă ţin la distanţă faţă de aceasta. Vreau să ajung în interiorul ei, în măsura în care pot, pentru a ocupa locul unei logici interne ce derivă din munca mea”, adaugă Price. El petrece de obicei întreaga zi în studioul de creaţie. Nu-şi pierde răbdarea niciodată, indiferent dacă o zi întreagă trebuie să şlefuiasă suprafaţa unei lucrări. Pentru el fiecare centimetru din lucrare merită să fie perfect elaborat. „Ceramica părea a fi un gol în lumea artei”, afirma renumitul pictor Ed Ruscha. „Ken Price a adus lumea artei dincolo de graniţa dintre pictură şi modelaj, prin intermediul ceramicii, realizând o chimie uluitoare între cele două domenii”, adaugă renumitul artist Pop. Cunoscut pentru un „arsenal” în continuă evoluţie de forme excentrice şi culorile lor „pestriţe”, se poate afirma, cu certitudine, că toate ciclurile tematice abordate de Ken Price, în diferite perioade ale creaţiei lui, vin de fiecare dată ca o noutate spectaculoasă şi ingenioasă în construcţia compoziţiilor tridimensionale.
„Price a fost întotdeauna capabil să se scalde în laude din partea colegilor, dar faima şi notorietatea sa nu se datorează faptului că ar fi căutat aşa ceva ”, spune Edward Joseph Ruscha. „Nu am mai cunoscut un artist la fel de sublim angajat în atelierul de creaţie precum Price”, completează Ruscha.

Datorită unui cancer la gât Price şi-a pierdut capacitatea de a înghiţi. El a trebuit să se refacă fizic şi să înveţe din nou cum să vorbească, fiind alimentat cu ajutorul unui tub. Vestea bună este că după tratament cancerul s-a vindecat şi Price a putut să se apuce din nou de lucru, chiar dacă medicul îi face două vizite pe săptămână la domiciliu. Imediat după ce şi-a revenit el s-a întors în atelier, la formele pe care le îndrăgeşte şi arderile pe care le adoră, diversificându-şi metodele de lucru.

Paharele West au însemnat o nouă atitudine al lui Price, care alături de producţiile artistice ale lui Al Bengston, Larry Bell, Robert Irwin, Ed Ruscha, John Altoon, Craig Kauffman şi Ed Moses au reformulat „codurile” de construcţie a formei şi limitele esteticii, prin refuzul de a considera ceramica un mediu artistic limitat. Ca instructor, Price a apreciat estetica funcţională, dar a căutat ca materialul folosit să primească potenţialul artistic maxim. Cele mai timpurii exemple în acest sens au fost lucrările sale în formă de ou, din anii 1960. Acestea au variat în mărime şi textură. Unele au fost elipse netede, altele concepute sculptural, prin decupaje şi reconstrucţie a formei. Adesea, Price a executat studii separate de culoare privind elementele interne şi externe ale unei sculpturi cu statut de unicat. Straturile pictate manual cu lacuri sau acrilice, cu subtile schimbări de nuanţe ale culorilor şi reflecţii magice de o adâncime translucidă, conferă lucrărilor statutul de piesă unicat. „Utilizarea culorilor este una dintre cele mai dificile momete din munca mea, deoarece nu există o formulă sau un sistem şi nici o teorie de a aplica diverse culori pe forme tridimensionale. Trebuie doar să merg cu multă simtă şi respect înainte şi trebuie să acumulez experienţă, dar am nevoie şi de noroc”, spune Price. De-a lungul anilor lucrările lui Price au devenit tot mai fascinante, de la cupe şi vase funcţionale sau decorative, la sculpturi globulare care au cinci metri în diametru, cu forme complexe şi texturi expresive. Cupele au evoluat şi ele devenind adevărate „minuni arhitecturale ale geometriei”. Semnele şi simbolurile, prin folosirea altor materiale, culori şi lustere, a dus la deschiderea artei ceramicii spre noi medium-uri şi atitudini faţă de imaginea formală, cu volume complexe ce tind spre monumentalitate. Noile atitudini au încurajat un număr mare de artişti să adopte tehnicile specifice modelajului pentru a dezvolta o nouă cultură a formelor tridimensionale, reinterpretate şi nonconvenţionale.

Un moment din viaţa lui Ken Price se leagă de o poveste romantică. A fost nevoie de o întâlnire întâmplătoare cu o femeie, pe nume Happy, moment care a schimbat ceva în sufletul artistului. Atunci a ieşit din atelier. Cu această ocazie a realizat în anul 1970 o instalaţie intitulată Happy’s curios care a servit ca epopee şi tribut artistic pentru soţia lui, proiect care însă a eşuat. „Nu m-am gândit în întregime la acest proiect. Nu mi-am dat seama că pentru a-l duce la sfârşit ar fi trebuit să cumpăr un magazin şi să construiesc în el. Deci, ceea ce am ajuns să fac a fost o rupere în unităţi”.

Los Angeles County Museum of Art este prima instituţie care prezintă una dintre aceste „unităţi”, de acum legendare, iar în toamna anului 2012, o parte din Happy’s curios va reveni la LACMA, împreună cu şase decenii de muncă inovatoare al lui Ken Price. Retrospectiva se va deplasa apoi la Nasher Sculpture Center din Dallas, în 2013, dar nu înainte de a fi prezentată publicului în Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Această expoziţie este apogeul recunoaşterii muncii creative a acestui pionier al ceramicii, improvizaţiei şi al artei care se îmbină cu strălucitoarele sunete a muzicii de jazz, sunete care se simt în spatele sculpturilor senzuale ale lui Kenneth Price. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Peter Voulkos – 50 de ani de carieră artistică
Ceramica între tradiţie şi experiment
Percepţia spaţiului în creaţia Evei Hild

Artist de un secol

Will Barnet la 100 de ani

La venerabila vârstă de 99 de ani, artistul Will Barnet a aceptat să stea de vorbă cu cei de la Reuters, în atelierul său, din propria casă, în care lucrează şi acum în fiecare zi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Will Barnet este un artist american cunoscut pentru tablouri, acuarele, desene şi printuri, creaţii în care ilustrează figura umană şi animale, atât în scene din viaţa de zi cu zi, cât şi în viziuni transcendentale ale unei lumi de vis.
Născut pe data de 25 mai 1911, în Beverly Massachusetts, Barnet ştia de la vârsta de zece ani că vrea să devină artist. A studiat, ca student, cu Philip Leslie Hale, la School of the Museum of Fine Arts Boston. Apoi, în anul 1930, Barnet a studiat în cadrul Ligii Studenţilor în Arte din New York, cu Stuart Davis, moment din care critica de artă a asociat munca lui cu principiile estetice ale şcolii de aici. El s-a concentrat în activitatea sa, în principal, pe pictură şi grafică, devenind mai târziu dascăl. A iniţiat şi învăţat mai multe generaţii de elevi tainele desenului şi tehnicile graficii, printre studenţii lui numărându-se nume de rezonanţă în artele vizuale, cum ar fi de exemplu Yasuo Kuniyoshi, Robert Hale Beverly şi Richard Pousette-Dart. Dragostea pentru învăţământ a făcut Will Barnet să rămână profesor, predând la Cooper Union de la Universitatea Yale şi la Academia de Arte Frumoase din Pennsylvania.

Operele artistice al lui Barnet rămân „suspendate” într-un timp universal combinat cu propria istorie. Tablourile lui sunt imagini cu soţia, fiica şi familia sa, împreună cu animalele lor de companie. Will Barnet a fost o figură cheie în mişcarea newyorkeză numită Indian Space Painting. El a fost un admirator al lui Picasso, Ingres şi Cézanne, dar a vrut să fie un autentic pictor modern, un reprezentant al artei americane din secolul al XX-lea, pe care l-a investigat în opera sa pe tot parcursul acestuia.
De-a lungul deceniilor, Barnet a participat la mişcările majore ale artei americane din veacul precedent, de la realismul social a anilor 1930 la abstracţionismul din anii 1960. Operele sale pot fi găsite în toate colecţiile publice din Statele Unite, cum ar fi de exemplu Galeria Naţională de Artă, Muzeul Metropolitan de Artă, Muzeul de Artă Modernă din New York sau Muzeul de Arte Frumoase din Boston, Philadelphia şi San Francisco.
„Toţi artiştii trebuie să aibă ceva de spus. Viaţa mea a fost dedicată artei pentru umanitate, în dorinţa de a exprima prin arta mea fragilitatea vieţii. Am înregistrat evenimentele care au avut loc în viaţa mea şi a celor din jurul meu, sau…al vostru… Cei mai mulţi oameni fac acest lucru prin copiii şi nepoţii lor dar, un artist, o face prin munca lui”, spune Will Barnet.

Propulsat de o bursă în Liga Studenţilor Artişti, Will Barnet a plecat din Boston pentru a trăi în New York, în anul 1931, cu 10 dolari în buzunar. „Era vară, era cald, aerul era copt şi pe stradă se auzeu proteste politice”, îşi aduce aminte Barnet. El a închiriat o camera pentru un 1 dolar pe noapte şi, seara, mânca fasole. A început să realizeze cu înverşunare diferite schiţe, care apoi, erau transpuse în tablouri. După zece decenii de activitate, Barnet continuă să picteze în fiecare zi forme abstracte, într-un limbaj ciudat pentru unii critici de artă, dar de o profunzime ce izvorăşte şi acum din toată fiinţa sa. Evoluţia sa ca pictor al artei moderne, cu o contribuţie majoră în arta americană, a dus la realizarea unei expoziţii omagiale, începând din toamna anului 2010, intitulată „Will Barnet şi Liga artelor studenţeşti” (Will Barnet and the Art Students League). Această expoziţie onorează anul centenar şi prezintă influenţa pe care Barnet a avut-o asupra generaţiilor de artişti pe care i-a pregătit, cuprinzând lucrări ale elevilor şi colegilor săi, cum ar fi de exemplu Louise Bourgeois şi James Rosenquist.
„Am văzut de toate, dar vreau să văd mai mult” spunea Will Barnet, care a pierdut piciorul stâng acum doi ani, după ce a căzut. „Nu am nici o opinie asupra a ceea ce înseamnă să fii la 99 de ani, cu excepţia faptului că este diferit de a fi la 19. Am folosit pentru a lucra 8, 9 sau 10 ore pe zi ”, subliniază Barnet. Acum, el lucrează trei sau patru ore, în ciuda incapacităţii sale de a se deplasa. „Vechii maeştri sunt încă în viaţă, asta după 400 de ani, şi acest lucru îmi doresc şi eu”, adaugă bătrânul maestru.
Lucrările lui Will Barnet, din anii 1950 şi 1970, atât cele figurative sau bizantine, cât şi cele abstracte, se vând astăzi la sume uriaşe, începând cu preţul de 400.000 de dolari. El a avut, însă, un traseu artistic foarte independent, adesea în contrast cu ceea ce a reprezentat moda, spiritul vremii sau o altă direcţie populară. „Există un citat al lui Picasso, care este pentru mine secretul muncii mele. Unii oameni fac un punct roşu şi acesta reprezintă soarele, alte persoane fac în loc de soare, un punct roşu şi… totuşi, acesta este doar un punct roşu”, conchide Will Barnet.
SURSA: The NY Times, Reuters.
(Traducere şi adaptare Grigore Roibu)