Ken Price: 6 decenii de muncă inovatoare

„A fost în sfârşit stabilit ca opera ceramistului Ken Price de la Los Angeles County Museum of Arts să vină la Muzeul Metropolitan. Mă bucur că poate fi văzut aici, dar faptul că Guggenheim şi Whitney Museum of American Art nu-şi pot potrivi programele, arată o îngrozitoare îngustime de viziune. Nu-mi pasă cât de multe conflicte de programare pot fi citate… Dacă acest lucru sună dur, permiteţi-mi să spun: curatorii de artă contemporană din New York au unele dintre cele mai dure locuri de muncă din lumea artei, deoarece nu acţioneză pe cont propriu, ci cu aprobarea unui fel de Comitet de Supraveghere şi sunt sub presiunea de necrezut pentru a reuşi la box office”. (Roberta Smith, în New York Times)

Simbioza dintre formă şi culoare
în creaţia lui Kenneth Price

Când vine vorba de proces, ca demers plastic, puţini ceramişti se pot compara cu Kenneth Price. A fost comparat, ca personalitate, cu Fred Astaire şi a fost numit cel de-al cincilea Beatles de pe scena artei din Los Angeles din anii ’60, numai că Price se exprimă prin intermediul lutului. Cu graţie şi uşurinţă, asemenea unui dans, el se „joacă” cu materialul pe care îl toarnă în negative, îl modelează sau sculptează. Odată asamblate părţile componente care rezultă din acest proces urmează finisajul. După o perioadă de 2-3 zile, timp în care materialul se usucă, sunt aplicate zgârieturi şi ingizii, cu migală, folosind instrumente asemănătoare celor din tehnica dentară. Formele sunt apoi finisate cu bureţi înmuiaţi în apă, suprafaţa lor fiind astfel acoperită cu un strat de barbotină şi, după caz, cu angobe. În cele din urmă lucrarea este arsă. Formele apar din cuptor având o culoare gri-maroniu. Suprafaţa rugoasă este o componentă cheie pentru colorarea ulterioară a pieselor. Culoarea este atât de importantă în muncă artistică al lui Price încât el a construit un laborator special în cadrul atelierului său destinat testării proprietăţilor diverşilor coloranţi şi a combinaţiilor dintre aceştia. Studiul sistematic al nuanţelor cromatice începe prin amestecarea culorilor acrilice şi elaborarea unor scheme complicate de aplicare a acestora pe suprafaţa tridimensională a formei. Sunt aşternute straturi succesive, uneori timp de 28 de zile. Odată uscate, ele sunt meticulos şlefuite cu şmirghel, pentru a face să dispară asperităţile de pe suprafaţă. Încet, încet apare o uimitoare „constelaţie” de culori şi modele, complicat elaborate, ce încântă ochiul prin transparenţa lor dată de picturalitate şi decorativism.

Ken Price este un artist american, născut în Los Angeles, California, în anul 1935. A studiat la Institutul de Artă Chouinard din Los Angeles, după care a primit un BFA la Universitatea din California de Sud, în anul 1956. El şi-a continuat studiile la Institutul de Artă Chouinard în 1957 şi a primit un grad MAE de la New York State College of Ceramics şi, apoi, de la Alfred University în 1959, unde a studiat ceramica cu Peter Voulkos. „Metoda de predare al lui Voulkos era cea de a merge direct în studio pentru a începe modelajul cu lut. El a abordat ceramica printr-o metodă pe care eu o numesc atac frontal direct”, spune Price. După un an de muncă alături de Voulkos, colegul său Billy Al Bengston a plecat pentru a deveni pictor, iar Price s-a mutat la New York University pentru a scăpa de influenţa maestrului asupra artei lui.

În timpul petrecut la Universitatea Alfred, Price a găsit un stil propriu pentru arta sa, influenţat de ceramica europenă, japoneză şi mexicană, admirându-i pe Miró, Jean Arp, Picasso şi, desigur, Voulkos. El a dezvoltat propria versiune de glazură cu plumb, deschizând astfel porţile experimentelor asupra culorilor, investigaţii pe care le va face pe tot parcursul vieţii sale.
Kenneth Price este cunoscut pentru formele abstracte construite din lut ars. De obicei, aceste forme nu sunt glazurate, ci pictate cu mai multe straturi de vopsea acrilică, modalitate de lucru ce le conferă un aspect luminos şi translucid. Ken Price trăieşte şi lucrează în Venice, California şi Taos, New Mexico fiind reprezentat de către Matthew Marks Gallery din New York şi Xavier Hufkens de la Bruxelles.

Kenneth Price este cunoscut peste tot în lume ca un artist al formelor abstracte. „Pentru mine, procesul de creaţie este o activitate profund personală, subiectivă şi privată”, spune Price. „Eu nu sunt împotriva criticii de artă şi nu doresc să mă ţin la distanţă faţă de aceasta. Vreau să ajung în interiorul ei, în măsura în care pot, pentru a ocupa locul unei logici interne ce derivă din munca mea”, adaugă Price. El petrece de obicei întreaga zi în studioul de creaţie. Nu-şi pierde răbdarea niciodată, indiferent dacă o zi întreagă trebuie să şlefuiasă suprafaţa unei lucrări. Pentru el fiecare centimetru din lucrare merită să fie perfect elaborat. „Ceramica părea a fi un gol în lumea artei”, afirma renumitul pictor Ed Ruscha. „Ken Price a adus lumea artei dincolo de graniţa dintre pictură şi modelaj, prin intermediul ceramicii, realizând o chimie uluitoare între cele două domenii”, adaugă renumitul artist Pop. Cunoscut pentru un „arsenal” în continuă evoluţie de forme excentrice şi culorile lor „pestriţe”, se poate afirma, cu certitudine, că toate ciclurile tematice abordate de Ken Price, în diferite perioade ale creaţiei lui, vin de fiecare dată ca o noutate spectaculoasă şi ingenioasă în construcţia compoziţiilor tridimensionale.
„Price a fost întotdeauna capabil să se scalde în laude din partea colegilor, dar faima şi notorietatea sa nu se datorează faptului că ar fi căutat aşa ceva ”, spune Edward Joseph Ruscha. „Nu am mai cunoscut un artist la fel de sublim angajat în atelierul de creaţie precum Price”, completează Ruscha.

Datorită unui cancer la gât Price şi-a pierdut capacitatea de a înghiţi. El a trebuit să se refacă fizic şi să înveţe din nou cum să vorbească, fiind alimentat cu ajutorul unui tub. Vestea bună este că după tratament cancerul s-a vindecat şi Price a putut să se apuce din nou de lucru, chiar dacă medicul îi face două vizite pe săptămână la domiciliu. Imediat după ce şi-a revenit el s-a întors în atelier, la formele pe care le îndrăgeşte şi arderile pe care le adoră, diversificându-şi metodele de lucru.

Paharele West au însemnat o nouă atitudine al lui Price, care alături de producţiile artistice ale lui Al Bengston, Larry Bell, Robert Irwin, Ed Ruscha, John Altoon, Craig Kauffman şi Ed Moses au reformulat „codurile” de construcţie a formei şi limitele esteticii, prin refuzul de a considera ceramica un mediu artistic limitat. Ca instructor, Price a apreciat estetica funcţională, dar a căutat ca materialul folosit să primească potenţialul artistic maxim. Cele mai timpurii exemple în acest sens au fost lucrările sale în formă de ou, din anii 1960. Acestea au variat în mărime şi textură. Unele au fost elipse netede, altele concepute sculptural, prin decupaje şi reconstrucţie a formei. Adesea, Price a executat studii separate de culoare privind elementele interne şi externe ale unei sculpturi cu statut de unicat. Straturile pictate manual cu lacuri sau acrilice, cu subtile schimbări de nuanţe ale culorilor şi reflecţii magice de o adâncime translucidă, conferă lucrărilor statutul de piesă unicat. „Utilizarea culorilor este una dintre cele mai dificile momete din munca mea, deoarece nu există o formulă sau un sistem şi nici o teorie de a aplica diverse culori pe forme tridimensionale. Trebuie doar să merg cu multă simtă şi respect înainte şi trebuie să acumulez experienţă, dar am nevoie şi de noroc”, spune Price. De-a lungul anilor lucrările lui Price au devenit tot mai fascinante, de la cupe şi vase funcţionale sau decorative, la sculpturi globulare care au cinci metri în diametru, cu forme complexe şi texturi expresive. Cupele au evoluat şi ele devenind adevărate „minuni arhitecturale ale geometriei”. Semnele şi simbolurile, prin folosirea altor materiale, culori şi lustere, a dus la deschiderea artei ceramicii spre noi medium-uri şi atitudini faţă de imaginea formală, cu volume complexe ce tind spre monumentalitate. Noile atitudini au încurajat un număr mare de artişti să adopte tehnicile specifice modelajului pentru a dezvolta o nouă cultură a formelor tridimensionale, reinterpretate şi nonconvenţionale.

Un moment din viaţa lui Ken Price se leagă de o poveste romantică. A fost nevoie de o întâlnire întâmplătoare cu o femeie, pe nume Happy, moment care a schimbat ceva în sufletul artistului. Atunci a ieşit din atelier. Cu această ocazie a realizat în anul 1970 o instalaţie intitulată Happy’s curios care a servit ca epopee şi tribut artistic pentru soţia lui, proiect care însă a eşuat. „Nu m-am gândit în întregime la acest proiect. Nu mi-am dat seama că pentru a-l duce la sfârşit ar fi trebuit să cumpăr un magazin şi să construiesc în el. Deci, ceea ce am ajuns să fac a fost o rupere în unităţi”.

Los Angeles County Museum of Art este prima instituţie care prezintă una dintre aceste „unităţi”, de acum legendare, iar în toamna anului 2012, o parte din Happy’s curios va reveni la LACMA, împreună cu şase decenii de muncă inovatoare al lui Ken Price. Retrospectiva se va deplasa apoi la Nasher Sculpture Center din Dallas, în 2013, dar nu înainte de a fi prezentată publicului în Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Această expoziţie este apogeul recunoaşterii muncii creative a acestui pionier al ceramicii, improvizaţiei şi al artei care se îmbină cu strălucitoarele sunete a muzicii de jazz, sunete care se simt în spatele sculpturilor senzuale ale lui Kenneth Price. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Peter Voulkos – 50 de ani de carieră artistică
Ceramica între tradiţie şi experiment
Percepţia spaţiului în creaţia Evei Hild

Peter Voulkos – 50 de ani de carieră artistică

Frank Lloyd Galerie
Perioada: 30 aprilie – 28 mai 2011.

O selecţie de 20 de lucrări, reprezentative pentru o carieră artistică de peste 50 ani, din creaţia lui Peter Voulkos sunt prezentate publicului, în cursul lunii mai 2011, la Frank Lloyd Galerie.

Peter Voulkos (1924-2002, pe numele adevărat Panagiotis Voulkos), este unul dintre cei mai importanţi artişti americani, reprezentant major al Expresionismul Abstract. Cunoscut pentru activitatea sa revoluţionară în folosirea lutului ca mediu artistic, prin intermediul căruia a trecut prin demarcaţia dintre ceramica tradiţională, meşteşug şi arta plastică, Peter Voulkos experimentează forme cu aspect geologic care au suprafeţe texturate şi incizate. Deşi cariera sa a început în domeniul turnării în bronz (ca profesor a înfiinţat o turnătorie de bronz off-campus în anii 1960), el nu a părăsit niciodată lumea argilei.

Peter Voulkos este cunoscut în special pentru activitatea sa de ceramist.  Expoziţia de la Frank Lloyd Galerie prezintă, pe lângă producţiile ceramice, o parte a lucrărilor lui Voulkos turnate în bronz şi o serie de schiţe şi desene. Peter Voulkos a avut de-a lungul carierei sale artistice, de peste 50 de ani, preocupări în domeniul picturii şi al graficii. Interesul lui major s-a manifestat în interdependenţa dintre calitatea suprafeţei şi cea a liniilor incizate, calitate a suprafeţei pe care Voulkos o definea ca „o îmbinare de linii alternative şi sinuose sau adânc incizate în placă, prin decapare, tehnică asemănătoare cu cea folosită în sgraffito”. Aceste elemente transmit un sentiment de dinamism şi lasă piesei ceramice o „urmă” a procesului tehnologic prin care a trecut, semne care rămân ca o amprentă specifică a producţiilor lui Voulkos. Ceramica se eliberează de „tirania” materialelor, ceramistul preferând întâmplarea în căutarea formelor complexe şi monumentale ce izvorăsc din originalitate, atitudine şi idee.

Imaginile desenate pe hârtie, o altă îndeletnicire a lui Voulkos, poate mai puţin cunoscută, erau studii pentru viitoare lucrări. Cu toate acestea, multe dintre desene nu au fost folosite ca plan de elaborare a lucrărilor lui, ele fiind, mai degrabă, o prelungire formală a creaţiilor ceramice, permiţându-i lui Voulkos să exploreze şi să dezvolte idei într-un format liniar şi bidimensional.
De-a lungul carierei sale, Voulkos a fost cunoscut ca un inovator. Ceramistul şi sculptorul Kenneth Price a declarat: „Într-un fel sau altul, el a influenţat toată lumea care face artă cu ajutorul lutului, deoarece el a fost principala forţă creatoare în eliberarea materialului, pe care l-a rupt din toate normele de până atunci pentru a stabili alte reguli”. Într-un necrolog pentru The New York Times, Roberta Smith a scris: „ferm în folosirea pământului ca un meşteşugar, Mr.Voulkos a continuat să reinventeze ceramica ca un motiv de întâlnire pentru pictură şi sculptură. În timpul carierei sale de 50 de ani, domnul Voulkos a fost un influent gânditor, profesor şi inovator neînfricat care a urmat un curs în continuă schimbare”.

S-a scris mult despre metodele folosite de Peter Voulkos în domeniul ceramicii, procedee de lucru ce au ridicat acest vechi meşteşug la nivel de mare artă. Producţiile ceramice ale lui Voulkos sunt renumite pentru greutatea vizuală liber-formată a construcţiei, agresivitatea şi energia decorului. Cea mai bună caracterizare a lucrărilor sale este cea de primitivism sălbatec, datorită formlor sculpturale a obiectelor, cât şi a metodelor tradiţionale pe care le folosea prin modelajului cu ajutorul roţii de olar şi a arderilor cu lemn. (vezi Ceramica între tradiţie şi experiment). Nu există la ora actuală nici un mare muzeu în America sau din lume care să nu deţină o lucrare de colecţie aparţinând lui Voulkos.

Frank Lloyd Gallery este o sursă importantă pentru colecţionari privaţi şi, de asemenea, funcţionează ca un muzeu de proiecte curatoriale şi achiziţii din domeniul picturii, sculpturii şi ceramicii contemporane. (Grigore Roibu)
SURSA: Artdaily

Petru Lucaci: „Avem ceva de spus şi sîntem motivaţi să o facem”

Sîmbătă, 19, şi duminică, 20 martie 2011, la Centrul Cultural „Palatele Brâncoveneşti“ Mogoşoaia au avut loc două vernisaje: cel al expoziţiei Vocile Materiei: 10 abordări contemporane (prima expoziţie de grup, dintr-o serie de şase viitoare evenimente) şi Maeştrii artelor decorative – Ceramica: Intimitate şi mister (de asemenea, debutul unei serii expoziţionale).

Curatorul expoziţiilor, doamna Doina Mândru, a convocat pe simezele palatului artişti din diferite generaţii, maeştri, profesori, dar şi tineri absolvenţi: Andreea Albani, Marcel Bunea, Olga Birman, Otilia Boeru, Marius Burhan, Florin Ciubotaru, Petru Lucaci, Ion Nicodim, Nicolae Stoian, Vasile Tolan. Expozanţii de artă ceramică sînt: Cristina Bolborea, Gherghina Costea, Daniela Făiniş, Monica Pădureţ şi George Tiutin. Ca întotdeauna, vizitatorul are puternice motive de a vizita Palatele Brâncoveneşti.

La vernisajul expoziţiei Vocile Materiei: 10 abordări contemporane ne-am întîlnit cu domnul Petru Lucaci (unul dintre expozanţi), prezent în numeroase rînduri în paginile noastre, însă în mod indirect, citat de artiştii intervievaţi de noi. De această dată, îl avem ca oaspete în persoană. Despre manifestările de la Mogoşoaia vom scrie mai pe larg, cu o ocazie ulterioară, poate în (de curînd) reînfiinţata revistă Arta. Deocamdată, oferim cititorilor noştri un amplu interviu pe care a avut amabilitatea de a ni-l acorda Petru Lucaci.

Petru Lucaci s-a născut pe data de 11.07.1956 la Arad. Este absolvent cu diplomă de merit al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, secţia Pictură,Bucureşti, 1982 şi, în prezent, Conferenţiar Universitar Dr. la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti şi Preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România. A participat la numerose expoziţii naţionale şi internaţionale având peste zece premii şi distincţii în arte vizuale.

„Arta abstractă transmite stări şi sentimente”

Mihai Plămădeală: Expoziţia Vocile Materiei, în cadrul căreia sînteţi prezent printr-o sumă de lucrări, aduce pe simeze o perioadă de creaţie extrem de interesantă din istoria recentă a artelor plastice din România. Cum caracterizaţi, pe de o parte, expoziţia, pe de alta, perioada?

Petru Lucaci: Contextul de la Mogoşoaia este unul fericit. Avem de-a face cu un centru de interes major în şi pentru arta românească, programele curatoriale ale doamnei Doina Mândru fiind de un interes deosebit. Sigur că, în arta contemporană actuală, a vorbi despre abstracţie pare un pic nefiresc, deoarece curentul şi-a aflat un maxim de formă în România prin anii ’70-’80, iar acum, cel puţin la tînăra generaţie, se observă un viraj spre zona realismului social, care este de actualitate în spaţiul internaţional şi care ne-a contaminat şi pe noi, fapt pozitiv, de altfel. Pentru generaţia optzeciştilor, zona abstractă a stîrnit interesul, deoarece reprezenta fuga de realismul socialist, solicitat şi stimulat, la vremea aceea, prin comenzi interne, la care mulţi artişti au răspuns, din diverse motive (nevoi materiale sau probleme de recunoaştere; nu vreau să discutăm acum motivele pentru care mulţi au plonjat în această zonă).

– Specialiştii sovietici considerau că arta abstractă este produsul unor sisteme responsabile de marile catastrofe ale omenirii (conflagraţiile mondiale) sau de capitalism. Era considerat inofensiv abstracţionismul la noi?

– Mai degrabă desconsiderat. Arta abstractă poate transmite însă la fel de multe stări şi sentimente ca şi cea figurativă. Culoarea în sine poartă un mesaj fabulos. Este important că unii artişti români au refuzat să fie comentatori ai sistemului care vedea în ei un instrument de propagandă.

Artiştii – creatori de patrimoniu

– Cum aţi ajuns la artă abstractă? Vorbiţi-ne, vă rog, despre perioadele dvs. de creaţie.

– Interesul meu pentru abstract s-a conturat la un moment dat în jurul obiectului. Avusesem anterior o perioadă analitică, apoi am trecut printr-o fază expresionistă, pentru a mă cantona apoi în(tr-un) informal. Am încercat, în acel moment, să ies din bidimensional. Sigur că orice culoare are o adîncime corespunzătoare lungimii sale de undă, dar mi s-a părut insuficient tipul acesta de acroşaj vizual pe dimensiunea tradiţională a picturii. Am avut o expoziţie la Muzeul Naţional de Artă al României, numită Out of Service, prin care mi-am propus să explorez relieful picturii, căutînd materii care au expresivitate. Prin carton, smoală, nisip şi nu numai, am încercat să dau corp acelor lucrări. M-au interesat reliefurile care, prin incidenţa cu lumina, pot crea structuri plastice spaţiale. În faza următoare, am încercat să transform pictura în obiect, ajungînd, în final, la construcţia unor incinte, un fel de picturi-sculpturi. Artefactele pe care le expun acum la Mogoşoaia aparţin acestei faze. Sînt lucrări recuperate din depozitul personal.

– De cel puţin un deceniu, creaţia dvs. (coordonată cu cercetarea) vizează corpul uman. Cum aţi ajuns de la obiect abstract la reprezentarea corpului?

– După perioada abstractă, am revenit la un anumit tip de figuraţie, descoperind un material aşa-zis nou: cărbunele, nu cel pentru desen, ci materia organică. Am construit corpuri lipind bucăţi de cărbune. Am trecut prin experienţa negrului, experimentînd diverse configurări cu bucăţi de cărbune. Siluetele create erau mai degrabă umbre sau amprente ale corpului uman. Proiectul s-a intitulat, de altfel, Umbrele nopţii. Încercam o relaţie între materie şi iluzie. M-am desprins de zona abstractă, începînd să fiu din ce în ce mai atent cu un tip de construcţie analitică a formelor. Corpul este o temă fundamentală în istoria artei, poate tema care a marcat în cea mai mare măsură interesul artiştilor. M-am gîndit că pot dezvolta tema şi în dimensiunea sa teoretică pe care am încercat să o transfer într-un proiect de cercetare, ce stimulează în acelaşi timp producţia de artă contemporană.

– În calitate de profesor la Universitatea Naţională de Arte, le propuneţi studenţilor programul „Corpul ca proiect cultural contemporan. Provocări teoretice, replici artistice“. De aici au rezultat numeroase expoziţii personale sau de grup ale acestora.

– Consider că dimensiunea didactică este foarte importantă. Oferta mea educaţională vizează recuperarea dimensiunii tradiţionale şi punerea într-o ecuaţie contemporană prin mijloace elastice. Proiectul se desfăşoară sub tutela Universităţii Naţionale de Arte şi este şi al Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Îşi propune înnoirea spaţiului plastic contemporan, încercînd să pună în relaţie artişti consacraţi cu tineri artişti, care sînt fie studenţi, masteranzi sau doctoranzi. Mi s-a părut că tema corpului uman în arta românească are reprezentări previzibile, că există o stereotipie a reprezentării şi că este o zonă destul de săracă în exprimare. Acest lucru e cauzat, în mare parte, de faptul că, timp de 50 de ani, am fost departe de experimentele, uneori radicale, privind corpul uman. Nu a existat la noi nici o mişcare de tipul acţionismului vienez, nici performance-uri comparabile cu cele din Vest. Pentru a ne deschide, am găsit forma de ateliere teoretice, unde am invitat specialişti şi cercetători din numeroase domenii, pentru că m-au interesat părerile avizate venite dinspre domenii de activitate conexe. Am încercat să punem materialele rezultate la dispoziţia artiştilor. Este nevoie de un mesaj, nu doar de abilităţi în actul exprimării plastice.

– Legile unei ştiinţe nu sînt aplicabile în mod automat altor ştiinţe. Cum credeţi că se împacă tehnologia, genetica sau gadgetul cu arta?

– Categoric, există multe fenomene para-artistice. Zona kitch-ului poate fi controlată, speculîndu-se atributele sale de maximă expresivitate. Elementele de subcultură pot fi convertite în artă majoră prin punerea lor într-un proiect coerent. Este vorba despre încercarea unei înnoiri. Uneori, exagerările au rolul de deschidere a unor noi cîmpuri de activitate. Este discutabil în ce măsură experimentele bazate pe ştiinţă sînt artistice sau etice. Mă gîndesc aici la iepurele fosforescent (modificat genetic) al lui Eduardo Kac (bio artist). Cred că toate acestea au însă un rol în crearea unor noi culoare de dezvoltare.

– În calitate de preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, ne puteţi oferi o evaluare succintă a organizaţiei, în acest moment?

– Uniunea Artiştilor Plastici, ca şi celelalte uniuni artistice din România, traversează o perioadă destul de dificilă, pe de o parte, din pricina faptului că toate subvenţiile de la Stat s-au tăiat, pe de alta, pentru că nu are un patrimoniu suficient de bogat care să îi permită să aibă venituri. Am pierdut, practic, jumătate din patrimoniul de ateliere sau de galerii pe care l-am avut înainte de 1989. Majoritatea artiştilor sînt atît de săraci, încît le este greu să plătească şi acea cotizaţie care să le certifice apartenenţa la organizaţie. Mai avem cîteva galerii de artă, prin care ne exprimăm într-un mod profesionist. Înţeleg că efortul făcut este însă pe buzunarul artiştilor. Artiştii sînt poate singura categorie socială care îşi plăteşte locul de muncă (atelierul), materialele, cheltuieşte o muncă pentru a produce, plăteşte să expună. Sînt costuri foarte mari. Uniunea este o organizaţie de utilitate publică, este în slujba cetăţeanului, la fel ca primăria sau alte autorităţi ale Statului. Noi venim cu banii de acasă lăsînd uşa galeriei deschisă pentru cei interesaţi. Aici intervine dimensiunea culturală, formativ-educativă, dar şi cea patrimonială, deoarece artiştii sînt creatori de patrimoniu naţional. Ceea ce facem noi este ofertă publică. Deocamdată, nu am găsit înţelegere la instituţiile Statului de a fi partenere cu noi, pentru a fi măcar scutiţi de nişte taxe. Galeriile ar putea fi date spre exploatare prin comodat. Eforturile noastre de a fi mai prezenţi decît sîntem în acest moment se lovesc de inconveniente materiale. Încercăm prin diverse iniţiative să schimbăm starea de fapt. Aţi văzut că încercăm să resuscităm revista Arta.

Nu există încă o piaţă pentru arta contemporană

– După şapte ani de absenţă, pare o minune că a reapărut, poate, cea mai importantă revistă de arte plastice din România…

– Sînt fericit că în anii suspendării Artei a existat – şi încă mai există – presă culturală în România. Este o pasăre rară în contextul actual, în care politicul ne invadează şi ne otrăveşte vieţile zi de zi. Salut iniţiativa revistei Observator cultural de a acoperi o plajă generoasă din cultura română, pentru că există cultură, chiar împotriva curentului. La nivelul întregii ţări, o dată la două zile are loc un vernisaj. Lucruri de genul acesta se cam trec cu vederea – nu sînt prea bine mediatizate. Sînteţi printre puţinele reviste care scriu săptămînă de săptămînă despre arta şi artiştii contemporani. Să nu uităm că artistul nu îşi suspendă activitatea pentru că ne aflăm în criză.

– Ce părere au însă cumpărătorii de artă? Acum ar fi momentul ideal să achiziţioneze.

– Investitorii în zona artei din România caută lucrurile deja certificate, care au o anumită cotă pe piaţă, pentru a putea să tezaurizeze banii investiţi. Este căutată arta interbelică, arta veche. Pentru arta contemporană nu există încă o piaţă. Cîteva case de licitaţii, în special Artmark, încearcă să creeze o astfel de piaţă. Noile generaţii care apar sînt mult mai interesante şi racordate la spaţiul internaţional şi au o ofertă artistică notabilă.

– Remarc apariţia, în ultima vreme, a unor galerii de artă. Cum vă explicaţi faptul că activitatea artistică s-a intensificat în condiţiile potrivnice discutate mai devreme?

– După cum aţi observat, cultura vizuală este în ascensiune în ţara noastră. Paradoxal, artiştii sînt într-o perioadă pauperă, dar produc. Din păcate, produc deocamdată „pe stoc“. Apariţia unor epicentre (galerii) care încearcă să valorifice această producţie de artă contemporană este evidentă. Acesta este un semn bun, pînă la urmă din cenuşă trebuie să renaştem, pentru că avem ceva de spus şi sîntem motivaţi să o facem. (Interviu realizat de Mihai Plămădeală)
SURSA: Observator cultural
Foto: www.lucaci.ro (official website – unde puteţi vedea mai multe lucrări ale lui Petru Lucaci).