Oradea intră în Reţeaua oraşelor Art Nouveau

În 1999, la iniţiativa Departamentului de Monumente şi Situri a Regiunii Bruxelles, mai multe organizaţii din oraşele europene cu un bogat patrimoniu Art Nouveau, precum Helsinki, Barcelona, Glasgow, Viena şi Budapesta, au decis să se unească într-o primă reţea europeană de cooperare, de cercetare, conservare şi dezvoltare a monumentelor Art Nouveau. Începând din februarie 2012, Oradea se alătură prestigioasei liste a orașelor din circuitul internațional Art Nouveau.

Oradea, Pasajul Vulturului; Foto: Urbanlegend

Art Nouveau s-a născut în 1893, când Victor Horta a introdus fierul forjat în casele burghezilor din Bruxelles. Materialele industriale i-au permis să facă spaţiile să respire, permitând aerului şi luminii să circule. Alegând curbele abstracte ca decor, el a putut să exprime natura maleabilă a metalului, a cărui compoziţie variată a oferit tema decorativă pentru picturile murale şi mozaicuri. Horta a creeat astfel un univers fecund, în care liniile exprimau vitalitate, puterea creşterii vegetale.

Oradea, Foto: Aesteticum.com

Natura a fost una dintre sursele fundamentale pentru Art Nouveau: teoreticieni precum Eugène Grasset în lucrarea sa „La plante et ses applications ornementales” a arătat cum motivele împrumutate din natură pot fi folosite într-un mod logic. Redescoperirea artei japoneze la finalul secolului al XIX-lea a condus la o nouă perspectivă care avea să admire frumuseţea unui val, a unui motiv de le kimono sau a liniei gâtului unei curtezane. Fluiditatea liniilor, compoziţiile asimetrice fără perspectivă geometrică şi umbrele delicate de culoare alcătuiau un nou volcabular ornamental, eliberat de istoricism, de marele carnaval al stilurilor care predomina în secolul al XIX-lea.
Citiţi mai multe pe site-ul Réseau Art Nouveau Network
SURSA: Oradea.ro; StyleReport.ro via Artmark

Victor Horta, promotorul stilului Art Nouveau

Un secol şi jumătate de amintiri

Arhitectul Victor Horta ar fi împlinit, în 2011, 150 de ani. Bruxelles, oraşul care l-a transformat pe violonistul aspirant din Gand în arhitectul precursor al Art Nouveau-ului, îi omiază geniul cu un calendar plin de evenimente. În cele patru săptămâni din octombrie, cu prilejul celei de a şasea „Bienale Art Nouveau”, pot fi vizitate 60 de palate istorice, în mod normal închise publicului, de la reşedinţe private la şcoli, clădiri industriale şi instituţionale în stilul Art Nouveau şi Art Deco. O ocazie unică de a cunoaşte interioarele şi decorurile originale, istoria trecută şi prezentă, stilurile şi particularităţile acestor capodopere. Asociaţia „Voir et Dire Bruxelles” propune un program de tururi tematice în diferite cartiere ale oraşului, dintre cele mai frumoase, ca Saint-Gilles, Schaerbeek, Uccle şi Forest, pentru a putea aprecia cel mai bine opera lui Horta.

Naşterea unui stil

Centrul belgian al benzii desenate

Baronul Victori Horta (6 ianuarie 1861 – 9 septembrie 1947) s-a născut la Gand. Tatăl său, un marochiner meticulos, i-a transmis dragostea pentru lucrul bine făcut şi pentru muzică. Tânărul rebel, dat afară din mai multe şcoli, este pasionat în schimb de tot ce este nou şi depăşeşte moda curentă.

Visa să devină violonist, dar ajutându-şi unchiul pe un şantier de construcţii descoperă bucuria de a construi. Părinţii îl trimit la Paris, la un arhitect decorator de interioare. Iar tânărul se cufundă în atmosfera efervescentă a oraşului. Descoperă pictorii importanţi, relaţiile dintre artele plastice şi arta de a construi şi doreşte să înlăture regulile clasice în arhitectură aşa cum făcea Van Gogh în pictură. Descoperă, în acelaşi timp, posibilităţile noilor materiale ce erau din ce în ce mai des folosite de unii decoratori, printre care sticla şi oţelul.
Întors la Bruxelles, la moartea tatălui său, se înscrie la Academia de Arte Frumoase pe care o termină cu medalia de aur, câştigând, în acelaşi timp, prietenia profesorului său Alphonse Balat, arhitect al regelui, care îl ia ca asistent. Împreună proiectează „Serele Regale” de la Laeken, unde elementele pe care le aprecia cel mai mult în arhitectură, jocul de lumini, sticla şi oţelul domină.

Holul central al reşedinţei Van Eetvelde

Începe o activitate independentă, construind în 1885 trei case. Dar, dorinţa lui este realizarea unor edificii speciale. Îşi rafinează arta, descoperă treptat curbele şi contracurbele, care măresc impesia de spaţiu şi suportă mai bine construcţiile, refuză linia dreaptă verticală. Comenzile încep să curgă pentru cel care, între timp, devenise profesor universitar şi membru al lojii francmasonice „Les Amis philantropiques”. În 1982, creează „Casa Autrique”, operă de tranziţie, şi apoi „Hôtel Tassel”, considerat primul edificiu Art Nouveau din lume. Să locuieşti într-un clădire construită de Horta devine un semn deschidere la nou şi de bogăţie, conferă un statut. Toate revistele de specialitate din Europa vorbesc despre el. Îi are ca rivali, după 1900, pe Henry van de Velde şi Paul Hankar, un vechi prieten, alţi doi maeştri care au dus la reînnoirea arhitecturii belgiene.

Hotel Tasel

Între 1916 şi 1918, Horta va locui în America unde descoperă noi materiale de construcţie şi se îndepărtează de Art Nouveau, începând să construiască clădiri mai geometrice. De altfel, odată cu Primul Război Mondial, moda Art Nouveau începe să dispară, îndreptându-se către urmaşa ei, Art Deco.

Director al secţiei de arhitectură de la Institutul Superior de Arte Frumoase din Anvers, între 1920 şi 1927, înnobilat baron în 1932 de regele Albert I, Hort va trăi până în 1947, dezamăgit în ultima parte a vieţii, arzându-şi planurile. Construise, de-a lungul carierei, o seamă de clădiri devenite emblematice, printre care „Le pavillon des Passions humaines” (1899), din Parc du Cinquantenaire, adăpostind un basorelief de Jef Lambeaux, „Hôtel van Eetvelde”, inclus, ca şi „Hôtel Solvay” şi casa sa personală, devenită astăzi „Muzeul Victor Horta”, în Patrimoniul UNESCO, casa sculptorului Braecke, casa şi atelierul lui Fernand Dubois, „À l’innovation”, un mare magazin distrus de un incendiu în 1967, „Marele Bazar Anspach”, „Hôtel Frison”, „Hôtel Max Hallet”, vechile magazine „Waucquez”, în care se află astăzi „Centrul Benzii Desenate”, magazinele fraţilor Wolfers, Spitalul Brugmann, Palatul Artelor Frumoase din Bruxelles, Gara Centrală, ce avea să fie terminată, după moartea lui, de Maxime Brunfaut.

O lume dispărută

Hotel Max Hallet, capodoperă aproape necunoscută a lui Victor Horta

Salvată de la demolare şi restituită oraşului, faţada Art Nouveau a „Hotelului Aubecq” a fost, la începutul acestei luni, protagonistă a două importante expoziţii. Prima a constat într-o reproducere a faţadei originare în timpul diferitelor faze ale construcţiei, în timp ce Muzeul Regal de Artă al Belgiei a găzduit 20 de piese de anticariat provenite din colecţii de epocă. Până la 31 decembrie poate fi văzută expoziţia „Victor Horta, o lume dispărută”, dedicată actualităţii geniului său artistic, la Casa „Autrique”, primul edificiu proiectat de Victor Horta, care, după ce a fost restaurat minuţios, acum este deschisă publicului, ca o etapă importantă în itinerariile propuse pentru a-l aminti pe arhitectul belgian.

Hotel Solvay

Nici cinefilii nu sunt deziluzionaţi. Cinemateca propune în fiecare duminică din octombrie o proiecţie bilingvă dedicată vieţii şi operei lui Horta. În afara de „Casa Autrique”, Bruxelles deschide porţile multor palate de epocă, ca „Bozar” sau „Centrul Artelor Frumoase”. Este un mare edificiu inaugurat în 1928, ce reprezintă centrul cultural imaginat de Horta: în afara expoziţiilor, spectacolelor şi conferinţelor, acolo se află şi „Teatrul Mic”, şi sala de concert „Henry Le Boeuf”, aflată între cele mai bune cinci din lume pentru acustica sa. Vizitele sunt organizate pentru a ajuta la descoperirea unor părţi ale palatului inaccesibile publicului. Printre palatele deschise acum nu trebuie ratat „Muzeul Horta”, casă-studio a arhitectului, „Centrul Belgian al Benzii Desenate” şi „Hotel Solvay”, adevărat simbol al eleganţei acelei epoci. Pentru palat, Horta a folosit materiale preţioase, ca marmura, onixul, bronzul, esenţe de lemn tropical. Cei mai curioşi vor vizita desigur şi alte tezaure semnate de arhitect. Printre ele, Spitalul Brugmann, înverzitul Spital Universitar din Bruxelles, „Hotel van Eetvelde”, proiectat pentru a conţine garajul şi biroul lui van Eetvelde, secretarul general al Congo-ului, una dintre primele construcţii în care apar inserţii de oţel, sau „Pavilionul Pasiunilor Umane”, operă de tinereţe care marchează totuşi o clară evoluţie a stilului. Primul exemplu de Art Nouveau, totuşi, este considerat „Hotel Tassel”, o casă împărţită în trei părţi, compusă din două edificii de zidărie şi piatră, unite unul cu celălalt printr-o structură de sticlă şi oţel, deschisă şi ea publicului. Pentru a încheia, „Hotel Hallet”, obligatoriu pentru iubitorii genului, care combină forţa, luminozitatea şi raţionalitatea, ideal astăzi pentru a organiza sărbătoriri şi cine exclusiviste.

Legătura între Bruxelles şi Horta este atât de puternică încât este suficient un frivol arabesc pe o faţadă pentru a recunoaşte mâna geniului. E cazul, spre exemplu, al renovatei „Galleria Horta”, pasajul care leagă Gara Centrală, proiectată şi ea de arhitect, cu Hotel Meridien sau cu Hotel Frison, ale cărui splendide săli găzduiesc astăzi magazinul creatoarei Anna Heylen.

A fost odată designul

Hotel van Eetvelde

Când moda Art Nouveau-ului a trecut, multe construcţii ale lui Horta au fost distruse, printre care, „Hôtel Aubecq”. Una dintre faţadele acestuia a fost demontată în 1949 şi montată succesiv în mai multe locuri, printre care şi o cazarmă din Naumurs, graţie arhitectului Jean Delhaye, unul dintre foştii săi elevi. Se adaugă listei „Muzeul de Artă” din Tournai, magazinul „Grand Bazar” din Frankfurt, demolat astăzi…

„Fiecare epoci arta sa, artei întreaga libertate”, stă scris pe frontonul Pavilionului Secession, construit în 1898, la Viena, de J .M. Olbrich, sintetizând principiile Art Nouveau-ului: renunaţrea la imitarea stilurilor vechi, dezvoltarea unei arhitecturi care să corespundă sensibilităţii şi modului de viaţă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, un limbaj original, transformarea locuinţei particulare într-un cadru estetic pentru noua burghezie.
Estetica Art Nouveau, numită în multe feluri după ţara în care se dezvoltă, vizează în egală măăsură construcţia propriu zisă şi decorul interior. Curbele elansate, elementele decorative inspirate din natură, graţia, obţinute cu noile materiale de construcţie. A fost nevoie de distrugerea reşedinţei „Aubecq”, în 1950, şi a „Casei Poporului” din Bruxelles, în 1965, spre indignarea arhitecţilor din întreaga lume, pentru ca acest stil şi construcţiile lui Horta să fie reevaluate.

Pavilionul Belgiei la Expoziţia de Arte Decorative

Victor Horta a dorit să elibereze arhitectura de moştenirea neoclasică şi neogotică. În fiecare dintre construcţiile sale s-a jucat cu liniile drepte şi curbe, obţinând un aspect atrăgător, personalitatea edificiului, dinamism, o diversitate expresivă, făcută din nuanţe şi subtilitate. Fiecare element era conceput în funcţie de celelalte pentru a obţine un tot perfect unitar, începând cu construcţia propriu zisă, continuând cu sculpturile, frescele, picturile, mobilierul, feroneria, covoarele, lămpile, sistemul de încălzire. Şi nimic nu trebuia să se repete de la o clădire la alta.

Scara interioară şi decoraţiile de la Hotel Tasel

Grija lui pentru detaliu îl făcea nu numai să deseneze, dar şi să modeleze în ghips numeroasele detalii înainte ca artizanii să le transpună în marmură, bronz, piatră, aramă sau lemn.
Pentru Horta exista o mzică a arhitecturii, formată din armonia formelor, materialelor şi culorilor.
(Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

Johann Loetz Witwe şi sticlăria Jugendstil

Lötz figurează lângă Tifanny şi Gallé printre marile nume ale artei sticlei Art Nouveau la trecerea dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Redescoperită acum 30 de ani, studiată, producţia sa a făcut recent obiectul a două importante expoziţii la Praga şi la Salzburg.

Publicul francez va putea contempla operele sale la Muzeul de Arte Decorative din Paris, unde se va deschide, în octombrie, o retrospectivă consacrată sticlei de Boemia. Jugendstil, Sezession sau Art Nouveau, sticlăria de artă a atins, în apropierea anului 1900, unul dintre punctele culminante ale istoriei sale. Sub impulsul lui Emil Galle, la Nancy, şi al lui Louis Comfort Tiffany, la New York, ordinea ierarhică tradiţională între artă „liberă” şi artă „aplicată” se rupe. Sticlăria trebuie să-şi folosească propriile resurse pentru a exprima spiritul vremii şi pentru a reflecta tendinţele artistice ale epocii sale. La început, tendinţele venite din Franţa şi din Statele Unite au avut în Boemia un ecou slab. O tradiţie artizanală rigidă şi populară îngrădea pătrunderea noilor concepţii.

Creatorul Art Nouveau-ului în Boemia

Să provoace schimbarea a fost destinul manufacturii lui Johann Lötz (Loetz) Witwe, de la Klostermühle. Motivat întâi de singura dorinţă de a participa la succesul comercial al sticlăriei Jugenstil şi de a arăta că ea era tehnic capabilă să imite marile nume de atunci, lui nu i-au trebuit decât câteva luni pentru a-şi găsi propria originalitate şi pentru a crea, doar în 7 ani, între 1898 şi 1904, celebrele „Vase Paenomen” cu o strălucire metalică, de diferite intensităţi.

Dar abia în anii ’60-’70, publicul a luat act de importanţa manufacturii care până atunci era cunoscută doar de câţiva colecţionari. Marea expoziţie de la Frankfurt şi apoi de la Praga, organizată de Muzeul de Artă, de Academia de Ştiinţe a Cehoslovaciei şi de Muzeul de Arte Artizanale din Praga, a reacordat onoarea producţiei lui Lötz, prea adesea considerată ca o imitaţie ieftină a capodoperelor lui Tiffany, la fel cum se întâmplase cu sticla fraţilor Daum, mult timp ţinută în umbră de aceea a lui Gallé.

Dornice să adapteze producţia lor noului gust al epocii, întreprinderile din Boemia aveau sub ochi două modele opuse: sticla lui Emil Gallé şi aceea a lui Tiffany. Prima era produsul tehnicii sofisticate constând în a dubla sticla şi a o înfrumuseţa prin pictură şi gravură, în parte mecanic, în parte, chimic. A doua punea accent pe efectul viu produs de formă, care primea deja de la suflător, în cuptor, decorul ei irizat şi mecanic. Tendinţele lui Gallé răspundeau aspiraţiilor sticlarilor din centrul şi nordul Boemiei, de la Haida, din împrejurimi şi de la Steinschönau. Prin tradiţiile lor artizanale, ei erau în mod deosebit dotaţi pentru înfrumuseţarea sticlei prin pictură şi gravură metalică. Cu toate acestea, contribuţia decisivă a Boemiei la sticlăria de artă Jugendstil s-a făcut urmând exemplul american, Tiffany. Manufactura Lötz era relativ departe de centrele din nordul ţării şi ş-a câştigat repede blazonul în sticlăria propriu zisă, adică aceea de cuptor, şi a devenit, în anii 1860-1870, unul dintre cele mai importante ateliere de sticlă colorată din Austro-Ungaria. Această ascensiune a combinat toate tehnicile sticlăriei, inclusiv irizarea cu săruri metalice, apropiindu-se curând de „Klostermühle”, din dorinţa de a obţine mari performanţe artistice. Expoziţia de sticlă Tiffany de la Muzeul din Reichenberg, din 1897, a servit ca detonator şi a indicat drumul de urmat.

Klostermühle şi Expoziţia Universală de la Paris

Tiffany n-a fost un model pe care manufactura Lötz l-a copiat servil şi fără pauză. La câteva luni după ce a lansat noul program de producţie, ea a abandonat rolul de imitatoare şi a găsit propriul drum, clar definit. Chiar şi în jurul anilor 1898-1899, când referirea la forme şi la decoruri neregulate ale suprafeţelor deformate, la liniile punctate şi la ondulaţiile decorului tip Tiffany este evidentă, sunt foarte rare copiile stricte ale creaţiilor americane. În paralel cu aceste sticle „gen Tiffany”, pentru a prelua chiar expresia lui Lötz, au apărut pe standurile „Expoziţiei Universale” din 1900 de la Paris diverse eboşe ale creaţiei unui stil foarte diferit de acestea. Prototipurile epocii, păstrate în număr mare în atelierele de sticlărie, reflectă direcţiile noi şi variate pe care se angajează manufactura. Din vremuri vechi, prototipurile din hârtie la scară reală serveau de modele sticlarilor. Cele de la „Klostermühle” aveau notaţii în manuscris care indicau numărul de producţie, culorile ce urmat să fie utilizate, câteva detalii tehnice şi decorul prevăzut, marcat printr-o referinţă proprie a sticlarului şi completată uneori de o schiţă. Ele erau clasate în arhivele manufacturii pentru mai bine de 60 de ani şi includeau în plus informaţii despre numărul de articole confecţionate, preţurile lor, dimensiunile, clienţii şi uneori numele artistului.

Cercetările au permis datarea precisă şi determinarea exactă a obiectelor de sticlă create de Lötz. O expoziţie de la „Kunstmuseum” din Düsseldorf a etalat în jur de 5.000 de prototipuri semnate de acesta. Un vas datând din 1899 anunţă particularităţile stilistice ale lui Lötz din anii următori. Fermitatea detaliului plastic, conturul riguros şi ritmul decorului, volumul vasului, toate sunt foarte diferite de creaţiile Tiffany. Lötz foloseşte un decor organic, servind formei vasului. Volumul acestuia este ferm, ancorat în tradiţia sticlăriei de Boemia. Există însă şi piese stilizate, demne de un designer al secolului al XX-lea.

Glorie şi decadenţă la cumpăna dintre secole

Mai multe personalităţi au influenţat producţia manufacturii lui Lötz. Modele de la Klostermühle amintesc de limbajul formal al englezului Christopher Dresser. De cele mai multe ori, ideile n-au fost copiate, ci interpretate într-o manieră originală. La Viena, Casa „E. Bakalowits Söhne” cerea protagoniştilor Sezessionului, ca Josef Hoffmann sau Koloman Moser, să conceapă vase fabricate apoi la Klostermühle. Foarte importante sunt şi proiectele semnate de Marie Kirschner, care, înainte de Berlin, a pictat la Praga. Mai decisivă a fost influenţa pictorului Hofstätter, care a colaborat regulat şi decisiv la producţia de sticlărie. În 1900, când Lötz, Gallé şi Tiffany erau la mare preţ la Expoziţia Universală, el obţinea tot acolo o medalie de argint. Cei trei sau patru ani care au urmat Expoziţiei Universale de la Paris au marcat apogeul artistic şi economic al manufacturii Lötz.

În 1904 totul se sfârşeşte. Declinul este anunţat în Franţa de moartea lui Gallé. Tiffany se vede obligată să se retragă din Europa. În 1902, ea participă pentru ultima dată la o mare expoziţie universală la Torino. La Klostermühle cifra de afaceri relevă o scădere a interesului pentru vasele irizate, considerate un simbol al Jugendstil-ului din Boemia. Dar posibilităţile artistice şi artizanale nu se epuizaseră în acest din urmă loc. Începând din 1905, Eduard Prochaska, directorul tehnic al manufacturii, a încercat să profite de experienţa acumulată în folosirea irizării metalice a sticlei, mai ales cu vase conţinând argint şi staniu. S-a creat un decor bazat pe incrustaţii de fire şi panglici de o strălucire metalică în pasta vasului. Sub stratul superficial incolor, sticlă conţinând metal producea efecte cu totul noi. Numite „Titania”, „Carrageen” şi „Melusin”, aceste decoruri noi au avut un succes considerabil. S-au produs, în paralel, vase ce conţineau în pasta lor foiţă de aur sau încrustări de mici module de argint masiv ce dădeau un relief plastic puternic suprafeţei.
Artişti ca arhitectul vienez Leopold Bauer, graficianul şi realizatorul de desene pentru artizanatul de artă Richard Teschner sau arhitectul vienez Otto Prutscher comandau sticlărie la Klostermühle.

Ultimele speranţe şi redescoperirea

Dezvoltarea economică insuficientă a manufacturii a dus, în 1909, la decizia angajării tânărului stilist Adolf Beckert. Acesta a optat pentru procedeul decorării prin gravură chimică. Creaţiile lui sunt remarcabile, dar declinul este inevitabil şi în 1911 manufactura intră în faliment. Din 1913, ea va funcţiona din nou şi se vor produce aici piese de sticlărie importante, după schiţele artiştilor şi arhitecţilor vienezi de renume, mai ales pentru marile expoziţii anuale de artizanat de artă austriece, organizate de „Muzeul Artei şi Industriei”, devenit ulterior „Muzeul de Artă Aplicată”. Au participat la aceste producţii Josef Hoffmann, Hans Bolek, Carl Witzmann, Milla Weltmann, Michael Powolny. Numărul pieselor este însă limitat.

După Primul Război Mondial, manufactura Lötz a produs o sticlărie tradiţională, prosperitatea ei depinzând de măsura în care reuşea să mulţumească exigenţele pieţei, şi mai puţin de un program artistic original. Vase cu forme moderne, în culorile „tango” atunci la modă, erau produse alături de sticlărie gravată, cu decor demodat, influenţat de Art Nouveau-ul şcolii de la Nancy. Dorinţa de a reînvia formele şi decorul irizat al anilor 1900 era susţinută de exigenţele pieţei americane. Ea a atins punctul culminant în colecţia pregătită pentru „Expoziţia de Art Deco” din 1925 de la Paris. Formele neoclasice ale lui Otto Prutschers reflectau spiritul anilor ’20, dar nu erau suficiente pentru a da impulsul necesar. De regulă, sticlăria de Boemia n-a impresionat publicul parizian. Viitorul aparţinea manufacturilor franceze, ca Lalique sau Schneider, şi artiştilor reuniţi în jurul lui Maurice Marinot ce căutau modalităţi cu totul noi.

Perioada ce a precedat sfârşitul manufacturii prin exproprierea şi închiderea ei în 1947, a fost plină de diferite crize. S-a produs o mare cantitate de piese de calitate, dar nesemnificative din punct de vedere artistic. Abia către mijlocul anilor ’30 există o perioadă importantă din punct de vedere creativ. Combinând formele stricte ale epocii cu decorul 1900, manufactura reuşeşte pentru ultima dată o performanţă în conceperea formelor şi în creativitatea acelui deceniu. Importanţa manufacturii Lötz este redescoperită în ultimii ani. S-au identificat peste 250 de tipuri de decor.

Vas Phanomen realizat de Loetz Witwe la 1900

Pe piaţa de artă, piesele lui Johann Lötz Witwe şi ale manufacturii sale sunt din ce în ce mai apreciate, preţurile lor, la Christie’s, de exemplu, ajungând în jur de 1.000-1.500 de lire sterline, ca în cazul unui vas roz, realizat către 1905, achiziţionat la o licitaţie a acestei case la sfârşitul lunii iunie a acestui an.

Numărul cel mai mare de asemenea piese apare însă pe piaţa germană şi austriacă. Un vas galben cu puncte oranj, iridiscent, datând din jurul anului 1900, s-a vândut recent cu 1.100 de euro, în timp ce un „Phänomen”, înalt de 8,7 centimetri, a fost estimat recent la 1.200-2.000 de euro. La Dorotheum, preţul obţinut anul trecut pentru un Lötz, de 10,4 centimetri, realizat aproximativ la 1900, a fost de 1.270 de euro.

Exemplarele mai târzii, cum ar fi cele „Melusin”, pot fi găsite la preţuri mai mici, variind între 550 şi 650 de euro, ba chiar, pentru cele cu argint şi răşini, de 400 de euro.
(Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro