Victor Horta, promotorul stilului Art Nouveau

Un secol şi jumătate de amintiri

Arhitectul Victor Horta ar fi împlinit, în 2011, 150 de ani. Bruxelles, oraşul care l-a transformat pe violonistul aspirant din Gand în arhitectul precursor al Art Nouveau-ului, îi omiază geniul cu un calendar plin de evenimente. În cele patru săptămâni din octombrie, cu prilejul celei de a şasea „Bienale Art Nouveau”, pot fi vizitate 60 de palate istorice, în mod normal închise publicului, de la reşedinţe private la şcoli, clădiri industriale şi instituţionale în stilul Art Nouveau şi Art Deco. O ocazie unică de a cunoaşte interioarele şi decorurile originale, istoria trecută şi prezentă, stilurile şi particularităţile acestor capodopere. Asociaţia „Voir et Dire Bruxelles” propune un program de tururi tematice în diferite cartiere ale oraşului, dintre cele mai frumoase, ca Saint-Gilles, Schaerbeek, Uccle şi Forest, pentru a putea aprecia cel mai bine opera lui Horta.

Naşterea unui stil

Centrul belgian al benzii desenate

Baronul Victori Horta (6 ianuarie 1861 – 9 septembrie 1947) s-a născut la Gand. Tatăl său, un marochiner meticulos, i-a transmis dragostea pentru lucrul bine făcut şi pentru muzică. Tânărul rebel, dat afară din mai multe şcoli, este pasionat în schimb de tot ce este nou şi depăşeşte moda curentă.

Visa să devină violonist, dar ajutându-şi unchiul pe un şantier de construcţii descoperă bucuria de a construi. Părinţii îl trimit la Paris, la un arhitect decorator de interioare. Iar tânărul se cufundă în atmosfera efervescentă a oraşului. Descoperă pictorii importanţi, relaţiile dintre artele plastice şi arta de a construi şi doreşte să înlăture regulile clasice în arhitectură aşa cum făcea Van Gogh în pictură. Descoperă, în acelaşi timp, posibilităţile noilor materiale ce erau din ce în ce mai des folosite de unii decoratori, printre care sticla şi oţelul.
Întors la Bruxelles, la moartea tatălui său, se înscrie la Academia de Arte Frumoase pe care o termină cu medalia de aur, câştigând, în acelaşi timp, prietenia profesorului său Alphonse Balat, arhitect al regelui, care îl ia ca asistent. Împreună proiectează „Serele Regale” de la Laeken, unde elementele pe care le aprecia cel mai mult în arhitectură, jocul de lumini, sticla şi oţelul domină.

Holul central al reşedinţei Van Eetvelde

Începe o activitate independentă, construind în 1885 trei case. Dar, dorinţa lui este realizarea unor edificii speciale. Îşi rafinează arta, descoperă treptat curbele şi contracurbele, care măresc impesia de spaţiu şi suportă mai bine construcţiile, refuză linia dreaptă verticală. Comenzile încep să curgă pentru cel care, între timp, devenise profesor universitar şi membru al lojii francmasonice „Les Amis philantropiques”. În 1982, creează „Casa Autrique”, operă de tranziţie, şi apoi „Hôtel Tassel”, considerat primul edificiu Art Nouveau din lume. Să locuieşti într-un clădire construită de Horta devine un semn deschidere la nou şi de bogăţie, conferă un statut. Toate revistele de specialitate din Europa vorbesc despre el. Îi are ca rivali, după 1900, pe Henry van de Velde şi Paul Hankar, un vechi prieten, alţi doi maeştri care au dus la reînnoirea arhitecturii belgiene.

Hotel Tasel

Între 1916 şi 1918, Horta va locui în America unde descoperă noi materiale de construcţie şi se îndepărtează de Art Nouveau, începând să construiască clădiri mai geometrice. De altfel, odată cu Primul Război Mondial, moda Art Nouveau începe să dispară, îndreptându-se către urmaşa ei, Art Deco.

Director al secţiei de arhitectură de la Institutul Superior de Arte Frumoase din Anvers, între 1920 şi 1927, înnobilat baron în 1932 de regele Albert I, Hort va trăi până în 1947, dezamăgit în ultima parte a vieţii, arzându-şi planurile. Construise, de-a lungul carierei, o seamă de clădiri devenite emblematice, printre care „Le pavillon des Passions humaines” (1899), din Parc du Cinquantenaire, adăpostind un basorelief de Jef Lambeaux, „Hôtel van Eetvelde”, inclus, ca şi „Hôtel Solvay” şi casa sa personală, devenită astăzi „Muzeul Victor Horta”, în Patrimoniul UNESCO, casa sculptorului Braecke, casa şi atelierul lui Fernand Dubois, „À l’innovation”, un mare magazin distrus de un incendiu în 1967, „Marele Bazar Anspach”, „Hôtel Frison”, „Hôtel Max Hallet”, vechile magazine „Waucquez”, în care se află astăzi „Centrul Benzii Desenate”, magazinele fraţilor Wolfers, Spitalul Brugmann, Palatul Artelor Frumoase din Bruxelles, Gara Centrală, ce avea să fie terminată, după moartea lui, de Maxime Brunfaut.

O lume dispărută

Hotel Max Hallet, capodoperă aproape necunoscută a lui Victor Horta

Salvată de la demolare şi restituită oraşului, faţada Art Nouveau a „Hotelului Aubecq” a fost, la începutul acestei luni, protagonistă a două importante expoziţii. Prima a constat într-o reproducere a faţadei originare în timpul diferitelor faze ale construcţiei, în timp ce Muzeul Regal de Artă al Belgiei a găzduit 20 de piese de anticariat provenite din colecţii de epocă. Până la 31 decembrie poate fi văzută expoziţia „Victor Horta, o lume dispărută”, dedicată actualităţii geniului său artistic, la Casa „Autrique”, primul edificiu proiectat de Victor Horta, care, după ce a fost restaurat minuţios, acum este deschisă publicului, ca o etapă importantă în itinerariile propuse pentru a-l aminti pe arhitectul belgian.

Hotel Solvay

Nici cinefilii nu sunt deziluzionaţi. Cinemateca propune în fiecare duminică din octombrie o proiecţie bilingvă dedicată vieţii şi operei lui Horta. În afara de „Casa Autrique”, Bruxelles deschide porţile multor palate de epocă, ca „Bozar” sau „Centrul Artelor Frumoase”. Este un mare edificiu inaugurat în 1928, ce reprezintă centrul cultural imaginat de Horta: în afara expoziţiilor, spectacolelor şi conferinţelor, acolo se află şi „Teatrul Mic”, şi sala de concert „Henry Le Boeuf”, aflată între cele mai bune cinci din lume pentru acustica sa. Vizitele sunt organizate pentru a ajuta la descoperirea unor părţi ale palatului inaccesibile publicului. Printre palatele deschise acum nu trebuie ratat „Muzeul Horta”, casă-studio a arhitectului, „Centrul Belgian al Benzii Desenate” şi „Hotel Solvay”, adevărat simbol al eleganţei acelei epoci. Pentru palat, Horta a folosit materiale preţioase, ca marmura, onixul, bronzul, esenţe de lemn tropical. Cei mai curioşi vor vizita desigur şi alte tezaure semnate de arhitect. Printre ele, Spitalul Brugmann, înverzitul Spital Universitar din Bruxelles, „Hotel van Eetvelde”, proiectat pentru a conţine garajul şi biroul lui van Eetvelde, secretarul general al Congo-ului, una dintre primele construcţii în care apar inserţii de oţel, sau „Pavilionul Pasiunilor Umane”, operă de tinereţe care marchează totuşi o clară evoluţie a stilului. Primul exemplu de Art Nouveau, totuşi, este considerat „Hotel Tassel”, o casă împărţită în trei părţi, compusă din două edificii de zidărie şi piatră, unite unul cu celălalt printr-o structură de sticlă şi oţel, deschisă şi ea publicului. Pentru a încheia, „Hotel Hallet”, obligatoriu pentru iubitorii genului, care combină forţa, luminozitatea şi raţionalitatea, ideal astăzi pentru a organiza sărbătoriri şi cine exclusiviste.

Legătura între Bruxelles şi Horta este atât de puternică încât este suficient un frivol arabesc pe o faţadă pentru a recunoaşte mâna geniului. E cazul, spre exemplu, al renovatei „Galleria Horta”, pasajul care leagă Gara Centrală, proiectată şi ea de arhitect, cu Hotel Meridien sau cu Hotel Frison, ale cărui splendide săli găzduiesc astăzi magazinul creatoarei Anna Heylen.

A fost odată designul

Hotel van Eetvelde

Când moda Art Nouveau-ului a trecut, multe construcţii ale lui Horta au fost distruse, printre care, „Hôtel Aubecq”. Una dintre faţadele acestuia a fost demontată în 1949 şi montată succesiv în mai multe locuri, printre care şi o cazarmă din Naumurs, graţie arhitectului Jean Delhaye, unul dintre foştii săi elevi. Se adaugă listei „Muzeul de Artă” din Tournai, magazinul „Grand Bazar” din Frankfurt, demolat astăzi…

„Fiecare epoci arta sa, artei întreaga libertate”, stă scris pe frontonul Pavilionului Secession, construit în 1898, la Viena, de J .M. Olbrich, sintetizând principiile Art Nouveau-ului: renunaţrea la imitarea stilurilor vechi, dezvoltarea unei arhitecturi care să corespundă sensibilităţii şi modului de viaţă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, un limbaj original, transformarea locuinţei particulare într-un cadru estetic pentru noua burghezie.
Estetica Art Nouveau, numită în multe feluri după ţara în care se dezvoltă, vizează în egală măăsură construcţia propriu zisă şi decorul interior. Curbele elansate, elementele decorative inspirate din natură, graţia, obţinute cu noile materiale de construcţie. A fost nevoie de distrugerea reşedinţei „Aubecq”, în 1950, şi a „Casei Poporului” din Bruxelles, în 1965, spre indignarea arhitecţilor din întreaga lume, pentru ca acest stil şi construcţiile lui Horta să fie reevaluate.

Pavilionul Belgiei la Expoziţia de Arte Decorative

Victor Horta a dorit să elibereze arhitectura de moştenirea neoclasică şi neogotică. În fiecare dintre construcţiile sale s-a jucat cu liniile drepte şi curbe, obţinând un aspect atrăgător, personalitatea edificiului, dinamism, o diversitate expresivă, făcută din nuanţe şi subtilitate. Fiecare element era conceput în funcţie de celelalte pentru a obţine un tot perfect unitar, începând cu construcţia propriu zisă, continuând cu sculpturile, frescele, picturile, mobilierul, feroneria, covoarele, lămpile, sistemul de încălzire. Şi nimic nu trebuia să se repete de la o clădire la alta.

Scara interioară şi decoraţiile de la Hotel Tasel

Grija lui pentru detaliu îl făcea nu numai să deseneze, dar şi să modeleze în ghips numeroasele detalii înainte ca artizanii să le transpună în marmură, bronz, piatră, aramă sau lemn.
Pentru Horta exista o mzică a arhitecturii, formată din armonia formelor, materialelor şi culorilor.
(Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

Gio Ponti şi povestea vaselor Art Deco

Între 1923 şi 1930, arhitectul şi designerul Gio Ponti a fost director artistic al manufacturii Richard-Ginori. El a conceput aici porţelanuri şi majolici inspirate din lumea clasică, ale căror caracteristici vor fi cunoscute apoi sub numele Art Deco. Astăzi, ca şi atunci, ele au un mare succes internaţional.

„Nu înţeleg, dar băiatul ăsta are dreptate”, a spus uimit Augusto Richard în faţa răsunătorului succes al ceramicilor manufacturii sale, concepute de Gio Ponti (1891-1979) la marea „Expoziţie Internaţională a Artelor Decorative şi Industriale Moderne” de la Paris, din 1925. În capitala franceză se făcea istoria artei, iar evenimentul semna de fapt naşterea curentului Art Deco.

Toate ceramicile manufacturii Richard-Ginori s-au vândut atunci ca pâinea caldă. Obiecte ca o mare bombonieră numită „Il Balletto”, din porţelan policrom, şi urna „Pasiuni prizoniere”, nu aveau timp să stea în expoziţie pentru că erau imediat achiziţionate, iar Ponti a primit Marele Premiu. Publicul şi critica erau de aceeaşi părere: tânărul arhitect milanez ştiuse să interpreteze exigenţele publicului. Augusto Richard, patronul istoricei manufacturi, fusese inspirat când îl numise, cu doi ani înainte, director artistic. În acelaşi an, Ponti a realizat primul său proiect de arhitectură, construindu-şi propria casă, în Via Randaccio din Milano.

Aventura de la Richard-Ginori, care a durat şapte ani, este reiterată la Milano, din 5 mai până în 31 iulie, în zgârie-norul „Pirelli”, inaugurat în 1961 şi multă vreme printre cele mai înalte din Europa cu cei 127 de metri ai lui. Curatoriată de Dario Matteoni, sub coordonarea artistică a lui Piero Addis şi cea tehnică a Sandrei Revello, expoziţia reuneşte întregul repertoriu ceramic ieşit din cuptoarele manufacturii Richard-Ginori, din 1923 până în 1930. Ponti a reuşit să conceapă un univers artistic care i-a încântat pe pasionaţii Art Deco-ului, în anii ’20 şi care îi face astăzi pe colecţionarii cei mai rafinaţi să se dea un pas înapoi, în faţa cotaţiilor acestor piese.

În anii studenţiei la Şcoala Politehnică, la Milano, Gio Ponti era prieten cu Emilio Lancia, împreună cu care va semna proiecte de clădiri şi design de mobilier, Michele Marelli, Tomaso Buzzi şi Giovanni Muzio, un grup de tineri arhitecţi protagonişti ai neoclasicismului lombard, apărut ca o reacţie la Raţionalism. Ponti avea decoraţia în sânge şi a început să frecventeze manufactura din San Cristoforo, sediul milanez al Casei Richard-Ginori, încă din 1920, pentru a urmări activitatea muncitorilor. După doi ani a început o colaborare cu Augusto Richard, care era conştient de faptul că nu mai putea rămâne la revizitarea stilistică a trecutului şi că e nevoie de ceva nou pentru a face faţă unei pieţe din ce în ce mai exigente şi plictisite de motivele secolului al XVIII-lea.
Ponti a reprezentat această noutate. Unui talent inegalabil i s-a adăugat o dotare managerială înnăscută care i-a permis să urmărească de la Milano întregul proces de producţie ce a însufleţit fabrica din Doccia, în Toscana. Începând din 1928, şi-a expus ideile în revista de arhitectură şi design „Domus”, înfiinţată de el, pe care a editat-o, cu o întrerupere de şase ani (1941-1947), când a fondat publicaţia „Stile”, până la sfârşitul vieţii.

Primele succese au fost obţinute la Bienala din Monza, în 1923, cu vasul „La passegiatta archeological”, ale cărui formă alungită, figuri şi arhitecturi stilizate de inspiraţie etruscă constituiau o noutate. Un pictor sensibil la nou, cum era Carlo Carra (1881-1966), comenta astfel succesul lui Ponti: „Meritul tânărului arhitect Giovanni Ponti, un neoclasic din Milano, profund sincer în căutările sale stilistice, este bogata sa inventivitate”. Au urmat rapid majolicele „Apollonia”, „Emerenziana”, „Domitilla” şi „Leonia”, protagoniste ale seriei „Le mie donne”. Este vorba despre cupe, vase şi platouri dominate de o figură feminină deasupra unei arhitecturi Deco, în care culorile merg de la albastru la galben şi purpură.

Următoarea serie s-a numit „Conversaţii clasice” şi a fost probabil cea mai amplă. Firul conducător e constituit de o serie de personaje – arhitectul, filosoful şi efebul rătăcitor – reproduse pe platouri şi vase de jur împrejur. „Arhitectul”, din această serie, în majolică, prezentat la a doua Bienală de la Monza, a fost atât de apreciat încât baroana Rothschild a cumpărat două exemplare. Ultima serie, „Venatoria”, apare în 1928, şi cuprinde vase de majolică şi porţelan în care predomină culorile verde, prună şi brun, iar decorul constă în scene de vânătoare de un gust vag metafizic. Sub directoratul său artistic, producţia nu s-a limitat însă numai la aceste trei serii. Există o varietate de ceramici care nu aparţin niciuneia dintre ele, platouri de inspiraţie neorenascentistă şi vase globulare, „Le mie terre”, cum le numea Ponti. „Un colecţionar american, cu 15 ani în urmă, nu le voia decât pe acestea”, povesteşte un anticar din Brescia.

Pasiunea colecţionarilor pentru vasele lui Gio Ponti este relativ recentă. A existat întotdeauna un interes pentru creaţiile sale, dar numai în ultimii 15-20 de ani, ele au devenit un fenomen internaţional. În Italia, o creştere a interesului s-a datorat unei mari licitaţii milaneze, din 2005, când au fost propuse vase şi mobilier semnate de Ponti, de o calitate extraordinară. Un grup de patru vase de porţelan, din 1928, decorate cu figuri feminine alegorice, „Justiţia”, „Abundenţa”, „Ospitalitatea” şi „Credinţa”, a fost vândut atunci cu 84.000 de euro. Desigur cotaţiile sunt determinate de mai mulţi factori: nu numai frumuseţea decorului, dar şi tipologia şi provenienţa piesei. De exemplu, în expoziţie există un vas fin din familia „Le mie donne”, un exemplar rarisim pentru că, până a fost descoperit, era cunoscut numai dintr-o veche fotografie în alb-negru. Există deja multe falsuri, mai ales printre piesele de majolică, care sunt mai uşor de reprodus decât cele de porţelan. Un desen prea grosolan sau folosirea aerografului în locul picturii trebuie să stârnească îndoieli. Pentru a fi siguri că arhitecturile stilizate şi femeile „lempickiene” îi aparţin cu adevărat lui Gio Ponti, şi nu unui abil falsificator, este nevoie de multe ori de un expert.
Au trecut 50 de ani de când, în 1961, a fost inaugurat zgârie-norul „Pirelli”, unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale oraşului Milano de după război, denumit afectuos de italieni „Pirellone”. Proiectat de Gio Ponti, în colaborare cu Giuseppe Valtolina, Pier Luigi Nervi, Antonio Fornaroli, Alberto Rosselli, Giuseppe Rinardi şi Egidio Dell’Orto, el adăposteşte astăzi sediul Regiunii Lombarde. 70 de piese de ceramică, 25 de desene pregătitoare, provenite din colecţii particulare şi de la Muzeul Richard-Ginori, retrasează creaţia ceramică a lui Gio Ponti, de la operele puternic influenţate de antichitatea clasică la cele caracterizate prin perspectiva renascentistă sau prin gustul palladian pentru imaginile antichizante.

Majolicele şi porţelanurile lui sunt în centrul unei pieţe foarte vii, mai ales de la licitaţia din 2005, al cărei catalog rămâne un instrument preţios pentru pasionaţi. Cotaţiile pentu piesele cele mai importante şi rare sunt remarcabile: cu 78.000 de euro a fost achiziţionat un vas decorat cu o scenă din seria „Conversaţii arheologice”. Recent, la Torino, la casa de licitaţii Della Rocca, o pereche de vase, decorate cu alegoria „Temperanţei”, respectiv cu „Maestul de dans”, datând cam din 1930, au fost adjudecate cu ceva mai mult de 30.000 de euro, în timp ce un platou din seria „Venatoria” a fost achiziţionat la Milano, în 2009, la Porro&C, cu 23.560 de euro. Desigur, pentru temele mai răspândite, preţurile sunt mai mici, ca în cazul unei cupe din porţelan policrom „Pelegrinul din Montesanto”, cumpărată cu 11.500 de euro la Genova, sau al vasului globular „Le mie terre” pe fond albastru, din 1929, vândut la Christie’s Londra cu aproximativ 3.500 de euro.

Gio Ponti este cunoscut şi pentru proiectele sale de arhitectură (în 1971 a construit Muzeul de Artă din Denver), pentru designul de mobilier şi piese de iluminat, pentru activitatea pedagogică de la Institutul Politehnic din Milano, pentru numeroasele volume de artă, arhitectură şi design. În plus, este cofondator al Trienalei din Milano, în 1933, devenită una dintre cele mai importante întâlniri europene ale designerilor.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro