Călin Dan – Emotional Architecture 3

La începutul lunii martie, Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti a lansat catalogul „Emotional Architecture 3” de Călin Dan, în cadrul expoziţiei „Anturaju şi alte întâmplări”, deschisă la MNAC în perioada 25 noiembrie 2010 – 27 martie 2011. (vezi rubrica Evenimente 2011/ianuarie-iunie)

22 vă recomandă
Călin Dan: o consacrare

Cine n-a văzut încă expoziţia „Anturaju şi alte întîmplări” de la MNAC[1] ratează o experienţă aparte, puternică. Călin Dan îşi dă întreaga măsură în această manifestare complexă şi impresionantă, care e un fel de încununare a unui parcurs existenţial şi cultural dintre cele mai singulare.

Activ în mediul plastic românesc începînd cu anii ’80, cunoscut ca un bătăios critic de artă al generaţiei optzeciste şi al postmodernismului, Călin Dan virează spre creaţia vizuală propriu-zisă imediat după 1989, cînd întemeiază împreună cu congenerii săi Iosif Kiraly şi Dan Mihălţianu grupul subREAL. El va conduce o vreme revista ARTA (pînă în 1993) şi apoi Centrul Soros pentru Artă Conteporană (din 1993 pînă în 1996), combinînd postura critică cu cea artistică, asemeni altor cîtorva actori ai mediului vizual din Europa de Est post-comunistă care au contribuit decisiv la introducerea noilor media în artele vizuale locale.

Dar Călin Dan îşi găseşte deplin noua identitate în activitatea grupului subREAL, redus în cele din urmă la el însuşi şi la Iosif Kiraly. Un fel de comando al unei atitudini teoretice şi vizuale radicale, legată de problematizarea efectelor comunismului asupra mentalităţilor autohtone în contextul tranziţiei pre-capitaliste, grupul subREAL a influenţat destul de puternic mediul artistic românesc al anilor 90 prin expoziţiile, conferinţele şi acţiunile sale curajoase şi nonconformiste. După instalarea lui Călin Dan la Amsterdam spre finele anilor 90 şi începînd din anii 2000, activitatea grupului s-a manifestat mai ales în străinătate, prin burse şi rezidenţe care i-au introdus pe cei doi membri în circuitul internaţional, dar i-au şi determinat să evolueze fiecare independent, finalmente. De cîţiva ani, Călin Dan s-a specializat în filme experimentale care interoghează relaţia dintre individ şi spaţiul arhitecturii moderne, dezvoltînd un demers sociologic şi antropologic, pe cît artistic, în jurul noii culturi urbane, fie ea românească sau internaţională.

Actuala expoziţie de la MNAC e un fel de sinteză a acestui parcurs puţin obişnuit. Expoziţia documentează amplu un proiect pus în operă de Călin Dan între 2005 şi 2007, cînd acesta a colaborat cu deţinuţii Penitenciarului de la Colibaşi în cadrul unui program de reeducare artistică finanţat de guvernul olandez. Experienţa de la Colibaşi s-a finalizat printr-un spectacol de teatru – Carne / Cane – scris şi regizat de către artist şi jucat de un grup de deţinuţi, pentre o singură dată, la teatrul Odeon din Bucureşti în 2007. Continuînd să proceseze aceeaşi experienţă marcantă de la Colibaşi, Călin Dan a realizat în 2009 filmul video experimental Aripi pentru câini / Wings for Dogs. Expoziţia de la MNAC este de fapt o uriaşă video-instalaţie care, plecînd de la piesa de teatru şi filmul menţionate, etalează pe numeroase monitoare şi într-o scenografie sobră şi sumbră adecvată subiectului, enormul material documentar, prelucrat estetic, acumulat în orele de filmare şi de lucru cu deţinuţii de drept comun de la Colibaşi.

„Anturaju şi alte întîmplări” desfăşoară un discurs sonor şi vizual impresionant despre delincvenţă şi recuperare socială, despre felul în care percepem azi teme grave ca vina şi responsabilitatea, sau crima, pedeapsa şi ideea de destin. Sintetizate în cuvintele care apar pulsatil pe ecrane, mărturisirile deţinuţilor, ascultate în căşti, în jurul aceloraşi cîteva întrebări esenţiale, au o sinceritate profund umană care ne atinge, emoţionează, căci e şi a noastră. Puse dîn cînd în cînd în paralel cu replici din tragediile antice greceşti, aceleaşi mărturisiri au o simplitate abisală, care deconcertează, căci realizezi că drama se poate întîmpla uşor, oricui, e la îndemînă, şi că ea nu ţine numai de individ ca atare ci şi de contextul social, de „anturajul” apropiat şi depărtat, domestic şi public, în care evoluăm.

Montajul acestor mărturii în relaţie cu Casa Poporului, unde se găseşte MNAC-ul şi unde are loc video-instalaţia lui Călin Dan, adaugă o dimensiune suplimentară, apăsătoare, discursului expoziţional: făcînd aluzii la „demonismul” acestei mega-clădiri, care sintetizează spiritul totalitar şi care şi-a avut victimele ei reale, aducînd în chiar interiorul acestui „palat urît” vocile unor perdanţi ai tranziţiei post-decembriste precum deţinuţii, expoziţia articulează un meta-discurs despre responsabilitatea colectivă şi despre exorcizarea răului social (măcar) prin artă, constituindu-se şi într-un fel de compensaţie simbolică pentru „oamenii-câini” produşi socialmente în urma tragediei totalitare. De fapt, este pusă în scenă, de o manieră în acelaşi timp explicită şi sofisticată, o imagine despre România post-comunistă şi despre noi înşine care ar trebui să cutremure, să deranjeze, să provoace o reacţie.

Pe de altă parte, tocmai prin punerea în scenă destul de impresionantă şi prin asumarea unui discurs rafinat, atît tehnologic cît şi vizual, expoziţia poate constitui un subiect de reflecţie, finalmente destul de tulburător, despre capcanele comunicării mediate de o tehonologie abundentă, ca şi despre capcanele unei estetizări inevitabile a mesajului, în măsura în care „înscenarea” complexă a unui astfel de subiect greu, dificil, îi reduce din duritate şi muşcătură. Dar aceasta constituie o dilemă perenă a artei, pe care imensele posibilităţile tehnice şi mass-mediatice actuale nu fac decît să o pună în lumină în termeni noi, izbitori. Izolată în Casa Poporului, această expoziţie ar trebui văzută de cît mai mulţi oameni, mai ales tineri, mai ales potenţial delincvenţi. Sau ar trebui mediatizată pe canalele de televiziune. Sau ar trebui proiectată în şcoli.
Faptul că expoziţia „Anturaju şi alte întîmplări” abordează, de o manieră gravă, lucidă, un subiect social sensibil, studiat şi procesat vreme de mai mulţi ani de către artist, o plasează printre puţinele exemple valabile de la noi de artă publică, angajată în dezbaterea unor urgenţe sociale reale. Curentul artei cu bătaie sociologică, al artei ca cercetare antropologică nu e ilustrat în România decît de un număr restrîns de artişti.[2]

Puţini dar tenaci, ei reprezintă unele din numele cele mai sonore de azi. Călin Dan nu e la prima sa acţiune de acest fel, şi poate că în această opţiune a lui joacă un rol şi influenţa culturii vizuale olandeze, în interiorul căreia care trăieşte astăzi artistul, mai ales prin propensiunea pentru teme sociale, pentru angajarea în imediat, pe de o parte, şi, pe de altă parte, prin preferinţa pentru limbajul conceptual, vizibilă în filmele sale, care au mai puţină substanţă vizuală, dar în care discursul, limbajul articulat şi formele sale de manipulare, deţin un rol important.
Prin riscul existenţial şi vizual asumat, Călin Dan ne convinge, în această expoziţie de vîrf de carieră, de adevărul unei misiuni intelectuale responsabile şi de autenticitatea unei posturi artistice puternice. (Magda Cârneci)
SURSA: revista 22/11 ianuarie 2011.


[1] Curator Raluca Velisar; deschisă între 25.11.2010 şi 31.01.2011.
[2]
Dan Perjovschi, Matei Bejenaru, Iosif Kiraly, Ioana Nemeş ş.a.