Mimesis Museum

Mulţi dintre noi am mai crescut puţin învăţând despre Álvaro Siza şi pavilionul Portugaliei din 1998, ca sublimă manifestare a unui concept formal elegant esenţializat şi clar exprimat. Apoi, campusul din Aveira cu elegantul său turn de apă, centrul sportiv din Llobregat sau pavilionul temporar de la Serpentine Gallery – cine putea rezista tentaţiei de a se întreba cum funcţionează motorul creator al celui mai de seamă arhitect portughez?

Proiect: Álvaro Siza împreună cu Carlos Castanheira şi Jun Sung Kim
Coordonator proiect: Dalila Gomes
Coordonator de şantier: Young-il Park
Colaboratori: Chungheon Han, Joao Figueiredo
Structuri: Gayon Enc, Jungang Constructural Engineering Consultant
Client: Open Books Publishing Co.

În 2008, Siza ţine o conferinţă la Bucureşti, vorbind despre Muzeul Fundaţiei Iberê Camargo din Brazilia. La sfârşit este rugat, spre deliciul publicului, să schiţeze ceva pe o bucată de mousse. Încurcat de situaţie, dar politicos, trage câteva linii mai mult sau mai puţin abstracte cu markerul şi se aşază la loc. Stupoare! să fie muzeul pe care tocmai îl prezentase, să fie o inspiraţie de moment plăsmuită în România, autoportret, o idee abstractă apărută din senin în timpul călătoriei cu avionul? Pe scaunul înghesuit din fundul sălii, varianta mea mai tânără a tras atunci o concluzie: Álvaro Siza nu desenează degeaba, el desenează de nevoie. Nu sugerez de niciun fel că nu ar face-o cu plăcere, ci doar ca în fiecare schiţă pe care el o face, există scop şi intenţie. Nu există proiect Siza publicat fără acele arhirecognoscibile crochiuri care, chit că seamănă sau nu volumetriei finale, au undeva încifrat întreaga geneză a proiectului şi rostul său de a fi.

Asociatul său, Carlos Castanheira, începe discuţia despre proiectul din Coreea cu o parabolă, pe care v-o relatez prescurtat: se făcea că un împărat al Chinei îi cere unui pictor celebru să-i deseneze o pisică, neglijând însă a-i stabili timpul acordat şi răsplata oferită. După 7 ani de aşteptări, pictorul este chemat şi i se cere socoteală pentru întârziere, moment în care el scoate pensula de caligrafie şi schiţează instantaneu un desen sublim înfăţişând pisica mult-aşteptată, după care îşi anunţă preţul deloc timid, pentru operă. Încântat, dar stupefiat în acelaşi timp, împăratul îl întreabă de ce produsul unui gest imediat costă atât de mult şi de ce a trebuit să aştepte 7 ani pentru rezultat, la care pictorul îi răspunde „deşi vă înţeleg uimirea, consideraţi că eu desenez pisici deja de 7 ani încoace”.

Se poate spune despre Siza că funcţionează întocmai pictorului din parabolă. Unul dintre puţinii astfel de maeştri rămaşi în timpurile contemporane, are capacitatea de a încapsula în astfel de mici gesturi produsul unei vieţi întregi de virtuozitate. Important este, totuşi, că schiţele sale sunt geniale atunci când ele au ce comunica, când generează idei şi nu neapărat atunci când le reproduc. Punând problema aşa, nu mai e greu de imaginat de ce proiectele sale au acea forţă sintetizatoare şi unitate logică – pentru că izvorăsc dintr-un proces bine maturizat într-o minte fertilă şi curg pe un făgaş sapat de-a lungul unei lungi cariere.

Mimesis Museum din Paju Book City, Coreea, este tot ceea ce poate fi mai direct în materializarea ideii de „muzeu urban”. De altfel, acest oraş este cu totul construit în jurul industriei tipografice, iar muzeul nu face excepţie: va adăposti colecţiile permanente ale editurilor din Paju. Clădirea colţuroasă şi monolitică ce închide parcela înspre strada principală şi râul ce curge în apropiere este relativ camuflată în context, dar invită pe partea cealaltă a frontului, acolo unde brusc se înmoaie formal şi dialoghează liber şi locvace cu trecătorii. Forma paralelipipedică, dură, de la stradă se „topeşte” într-un dialog cu spaţiul plantat din faţă, cu gazon fin tăiat şi cireşi înfloriţi. Mariajul uneori forţat, alteori armonios, dar întotdeauna pertinent, dintre curburi şi elemente drepte, toate de o masivitate lisă, imprimă volumelor acea ambivalenţă androgină, plăcută privirii.

Planimetria în L, la fel ca în cazul muzeului din Brazilia, capătă aici cu totul alte valenţe, lucru evident la interior: dacă la clădirea Iberê Camargo spectacolul era în circulaţii, iar vizitatorul pus în postura de pelerin primea o anume relaţie cu arta, aici accentul este pus pe spaţiile de expunere în sine. Aceste spaţii formează o suită fluidă, fără separaţii între circulaţie şi spaţii principale. Nu întâmplător, Castanheira descrie proiectul drept materializarea unei schiţe înfăţişând o pisică, chit că asemănarea vizuală scapă la prima vedere – volumul compact alternează între moale şi tensionat, odihnindu-se pe gazon încovrigat şi leneş într-o poziţie armonioasă ce nu e câtuşi de puţin forţată, ba chiar degajă calm. Vocabularul formal e bogat, fără a deveni copleşitor, ca expresie a unei virtuozităţi pe care numai un bătrân maestru o poate dezvolta după zeci de ani de experimente şi tatonări – acesta încadrează negreşit proiectul într-un stil „Siza târziu”, sculptural, seren, bine esenţializat, dar eliberat de obişnuinţe formale.

Traseul propus de muzeu este variat, dar bine potenţat, uneori chiar jucăuş. Intrarea printre cireşi, în curtea ce îşi adună curbura şi se strâmtează lin în direcţia zonei de acces în clădire, ilustrează subtil o calitate excepţională a proiectului: această curte nu este o intrare, ci un spaţiu foarte bine definit, fie el şi exterior. Pe de o parte, ea nu culminează în poarta muzeului, uşa propriu-zisă ivindu-se ca o branhie desprinsă din brâul parterului – un obiect adăugat compoziţiei şi bine individualizat. Ar fi fost vulgar ca acel spaţiu scăzut din volumul muzeului să fie o simplă pâlnie de intrare, un arhitect de această talie nu va comite niciodată asemenea greşeli. Această intrare tachinează mai departe vizitatorul cu pereţi ce conduc, amână, acoperă spaţiul pe două niveluri al lobby-ului. Ca în toate proiectele lui Siza, lumina este ghidată înăuntru programatic, precis, calculat. În diverse cotloane apar luminatoare, numai atât cât trebuie pentru a imprima acel caracter expresionist pe care spaţiile sale îl au.

Muzeul Mimesis nu este un proiect care să şocheze. Din orice unghi apare elegant, fără extravaganţe şi, ca orice proiect Siza, e un „instant classic”. Nu provoacă, ci oferă răspunsuri, înţelepte. Întocmai pisicii cu care este încontinuu comparat, moţăie netulburat, departe de grijile şi agitaţia lumii, împăcat şi pe deplin conştient de armonia picturală pe care o emană. (Text: Andrei Ivănescu; Foto: Fernando Guerra, FG + SG Fotografia de Arquitectura)
Articol publicat în numărul 108-109 (dec. 2010 – ian. 2011) al revistei igloo.
SURSA: iglooblog

Tree Hotel

Proiect nominalizat la WAF 2011, categoria Holiday.

Periodic, urmând firul încâlcit al trendurilor sociale, arhitectura e nevoită a-şi reconsidera relaţia cu natura brută, sălbatică, în care, de bine, de rău, trebuie cumva să se aşeze. Era o vreme când Adolf Loos visa cuburi imaculate, sobre, testamente ale tehnologiei avansate din noul secol 20, simple şi elegante geometric, ce vădeau o chestiune de onoare în ideea de a contrasta cu barbaria veselă a pădurii. Lumea s-a schimbat şi nostalgia romantică, redescoperită, pentru sălbăticia peisajelor, împreună cu o grămadă sănătoasă de preocupări ecologiste ne-au făcut a ne dori din nou o comuniune cu natura, o conştiinţă curată şi căsuţe în/din copaci. Deopotrivă agasaţi de curăţenia modernistă, arhitecţii s-au întors la simplitatea procesului şi nu a rezultatului, la exprimarea în armonie cu natura şi nu în contrast cu ea, la tehnologia camuflată şi nu expusă întru epatare.

Aşa se face că în Suedia zilelor noastre apare Tree-Hotel, o mână risipită de cabane în pădurile din Harads, Laponia, ce sfidează trendul deja scăpătat al standardizării, neutralităţii si antropismului demonstrativ. Proiectate fiecare în parte de câte un alt birou suedez, ele sunt cât se poate de diferite una faţă de cealaltă. Ceea ce le uneşte, totuşi, este atitudinea „light” faţă de natura din jur, chit că toate stau suspendate sau înfipte direct în cârca unor pini. Până în prezent au fost construite cinci astfel de pavilioane şi încă două se vor deschide anul acesta.

Cel mai notabil – şi celebrat – dintre ele este Mirror-cube al biroului Tham & Videgard, în mare parte datorită simplităţii conceptuale extreme: vorbim de un cub placat cu oglindă, suspendat la câţiva metri peste sol, înăuntrul căruia ai toate beneficiile unei cămăruţe din acelea de câţiva metri pătraţi de la Ikea. Interiorul neaşteptat de spaţios, ce conţine un dormitor/living şi o toaletă, iar la etaj o terasă foarte inteligent mascată, oferă o panoramă a pădurii din spatele sticlei cu vizibilitate într-un singur sens. De afară, cubul e perfect camuflat şi reflectă – absoarbe – pădurea, soarele şi cerul Laponiei. Ce nu absoarbe, datorită tehnologiei contemporane, sunt zburătoarele pădurii, ce riscau a se izbi de geamul oglindat. Sticla este acoperită cu un film luminescent în infraroşu, vizibil pentru păsări, dar nu şi pentru oaspeţi.

Alt pavilion demn de notat este „cuibul”, care, nefiind executat de Herzog & de Meuron, ci de suedezul Bertil Harström, chiar arată şi se comportă întocmai: un cocon supradimensionat de rămurele şi nu iconografie formală din beton armat. Structura sferoidă, agăţată la rându-i într-un copac, este „placat” cu mii de crengi strânse din pădurea dimprejur, pentru camuflaj şi izolaţie termică. Accesul se face pe dedesubt, printr-o scară retractabilă. Acelaşi arhitect a proiectat, tot pentru Tree-Hotel, şi o saună aproximativ în acelaşi stil – piatră de temelie a culturii suedeze, ce nu putea lipsi din oferta stabilimentului. Construite deja, mai sunt „conul albastru” al celor de la Sandell & Sandberg şi „cabana” lui Mârten Cyren. Cea din urmă aduce cu un container plutitor şi este gândită să evolueze în timp, făcându-şi loc printre copaci cu pânze/copertine, terase şi alte apanaje. Aşteptăm cu interes UFO-ul, al treilea proiect Bertil Harström/ Inredningsgruppen şi „Room with a view”, desenat de Marge Architects.

Proiecte de arhitectură: THAM & Videgard Architects, Cyren & Cyren (Marten Cyren & Gustav Cyren), Inredningsgruppen (Bertil Harstrom), Sandell Sandberg, Marge Architects.
(Text: Andrei Ivănescu, Foto: Treehotel www.treehotel.se)
Articol publicat în numărul 110 al revistei igloo.
SURSA: iglooblog

Premii internaţionale pentru Coop Himmelb(l)au

Vara aceasta, renumitul birou de arhitectură Coop Himmelb(l)au a fost distins cu două premii internaţionale: Red Dot Design Award pentru Los Angeles Area High School #9 şi Dedalo Minosse International Prize pentru BMW Welt din München.

Redăm mai jos, cu acest prilej, unul din cele două articole dedicate proiectelor câştigătoare, publicat în paginile revistei igloo habitat & arhitectură.

Los Angeles Area High School #9

Proiect: Coop Himmelb(l)au
Arhitect principal: Wolf D. Prix

„Dacă aş întreba orice elev «cum arată şcoala ta? unde mergi tu la şcoală?», mi-ar răspunde «aceea cu turnul ciudat şi ferestre rotunde». Asta e tot ceea ce îmi doresc”.
(Wolf D. Prix, într-un interviu pentru revista
Architectural Record)

Curtea școlii, cu biblioteca, cafeneaua și teatrul. Foto: © Lane Barden

Copil fiind (şi cutreierând sistemul educaţional mioritic) eram pus agasant de frecvent în faţa întrebării: „Şi ce credeţi că a vrut să ne spună autorul aici?”. Era o întrebare fioroasă, care nu putea decât să te încuie şi să îţi canalizeze eforturile exclusiv în încercarea de a te pune în pielea autorului, în loc să te gândeşti la valoarea obiectivă a operei din faţa ta.
Aşadar, prima idee care mi-a venit în minte la vederea Liceului nr. 9 din Los Angeles a fost: „ce-au vrut să zică autorii?”. Tuşa proiectului este una raţională, întrezărindu-se o stricteţe austriacă, o economie a resurselor plastice tipic americană şi câteva accente de excentricitate desprinse din „văzduhul albastru” deconstructivist.

Complexul scolastic este foarte prezent vizual pe autostrada 101 (vis-a-vis de Catedrala „of our Lady of the Angels” a lui Rafael Moneo) graţie unui turn sculptural înconjurat de o spirală metalică – mai are rost să vă spun? – de forma cifrei 9 văzută de sus. Cu toate acestea, nu este dezvoltată pe înălţime, ci are chiar o organizare destul de aşezată şi conservatoare, corpurile de clădire, dispuse perimetral pe un sit înălţat faţă de nivelul străzii, ceea ce îi acordă intimitate sporită şi o poziţie privilegiată în zonă. Turnul are funcţia de „antenă” îndreptată spre oraş, el pe de o parte fiind un reper vizibil din afară şi, în acelaşi timp, un punct de observaţie înalt, datorită unei săli de conferinţe ce ar trebui să ocupe paralelipipedul din vârf. Situl este ocupat de 7 clădiri, din care 4 sunt aşa-zisele „academii”, adică specializările oferite elevilor: arte vizuale, teatru, dans sau muzică.

Detaliu al fațadei cu geamuri rotunde. Foto: © Lane Barden

Inedită în cadrul programului este o sală-auditorium cu locuri pentru 1 000 de spectatori, care este oferită publicului larg, are intrare separată şi a fost gândită ca o sursă de venit în plus pentru şcoală şi ca un spaţiu cultural pentru oraş. Deasupra sălii de spectacole se află turnul sus-amintit. Corpul deconstructivist cu intrare şi foyer este orientat înspre spaţiul public, tocmai pentru a permite accesul din afara campusului şi este şi el un semnal.

Conceptul de organizare este, deşi nu în mod evident, inspirat din jocul de şah. Asemenea figurinelor din armata şahistului, fiecare piesă din sit îndeplineşte o funcţiune specifică şi este plasată strategic pentru a „ataca” un punct de percepţie, o posibilă slăbiciune sau o oportunitate. Până şi plastica celor 4 cutii academice este raţionalizată în aşa fel încât spectacolul faţadelor să apară îndeosebi acolo unde este maxim expus. Aşadar, un joc de şah bine calculat se întrevede în spatele compoziţiei de volume aparent risipite în incinta liceului.
Această curte, desenată mai curând ca o piaţă urbană decât obişnuitul maidan în care se face careul în fiecare dimineaţă, îşi adună fluxurile şi energiile în jurul unui mare trunchi de con înfipt excentric în pavaj, complet opac şi luminat zenital de un luminator – biblioteca, spaţiu al concentrării. Cafeneaua aflată în aceeaşi piaţă este ascunsă de o dală străpunsă de luminatoare ca nişte cutii înfipte şi ele în asfalt, iar restul clădirilor par de asemenea neliniştite, „mişcate” din peisaj. Fiecare corp de academie este, în câte un punct, ridicat de la sol prin jocuri ale terenului dimprejur sau datorită pantei naturale a terenului. Aceste corpuri, fie ele banale, reuşesc totuşi să iasă în evidenţă prin imensele ferestre rotunde ce pigmentează compoziţia faţadelor în dialog cu celelalte goluri dreptunghiulare obişnuite. Astfel de goluri luminează generos corpurile academice şi leagă aceste spaţii de curte, lăsând a se ivi câte ceva din holurile largi de la interior care servesc şi drept galerii de artă. Totuşi, numărul lor a fost redus din motive legate de buget, apărând numai în punctele favorizate. În aceeaşi idee, materialele, ce par destul de unitare la prima vedere, sunt de fapt gradate şi ele în funcţie de expunere, de la panouri scumpe de oţel pe cele trei figuri sculpturale ce dau identitate sitului până la cel mai ordinar stucco gri pentru faţadele mai dosnice ale academiilor. Este puţin frapantă o astfel de optimizare, în condiţiile în care obiectele care au ocazia să iasă în evidenţă apar de-a dreptul exuberante, iar punctele mai intime ale complexului sunt tratate cu minimum de resurse – idee ce accentuează tranziţia public-privat în interiorul sitului şi conduce din nou spre jocul de şah – maximum de efect cu minimum de efort, prin strategii spartane de „management al impactului vizual”.

Intrarea principală a școlii. Foto: © Roland Halbe

Vorbind de culori, paleta utilizată este, în general, una neutră, dar caldă, care influenţează în mod reţinut spaţiile, fără a influenţa traumatic şi utilizatorii. Fiecare specializare, cu spaţiile ei aferente, foloseşte câte o culoare diferită de accent, prezentă pretutindeni la interior.
Intrările în sit sunt marcate în funcţie de publicul aşteptat. Elevii vor urca o scară monumentală lată de 25 de metri, ce duce spre bibliotecă, printre două corpuri academice, pasaj în primul rând simbolic, către „cetatea didactică” ridicată de la nivelul solului. Intrarea publicului larg spre teatru se face printr-un corp de asemenea special, pus în valoare de un mic largo înaintea sa, pe colţul sitului.

Complexul în sine, prefigurat ca o Acropolă cu temple dedicate fiecărei arte, este totuşi deschis şi în strânsă legătură cu spaţii publice din jur. Această „deschidere” apare în ciuda elevaţiei terenului şi a dispunerii perimetrale a clădirilor, înfăptuită fiind de multitudinea de repere orientate sau vizibile dinspre exterior. Complexul este extrovertit, dar misterios faţă de oraş în acelaşi timp, iar în această tensiune îi stă calitatea compoziţională. Întrebarea care se pune în cazul de faţă nu este defel „ce au vrut să ne spună autorii?”, ci „cum au vrut autorii să funcţioneze educaţia într-un astfel de liceu?”.
Aceştia afirmă că „societatea viitorului va fi o societate a cunoaşterii” şi cred că „în viitor cunoaşterea nu se va mai afla în cadrul unor discipline închise, ci mai degrabă la punctele de intersecţie dintre diverse domenii ale cunoaşterii, cum ar fi ştiinţa, arta, economia şi etica. La fel, şcolile viitorului nu vor mai putea rămâne nici ele închisori pentru studiu, ci vor fi nevoite să ofere un spaţiu în care să aibă loc schimburi între elevi, alte instituţii şi public. În această reţea de schimb, arhitectura trebuie să ofere un loc de întâlnire pentru ca acest schimb să existe, precum şi puncte de identificare ce poziţionează şcoala în interiorul oraşului şi al societăţii.”

Biblioteca. Foto: © Lane Barden

În plus, există o responsabilitate în plus – un edificiu de învăţământ nu poate fi pe atât de subiectiv sau agresiv cum ar putea fi ceva ieşit din „mâna” biroului Himmelb(l)au, dar într-un stat guvernat de un action-star nici banalul nu se simte la el acasă. Aşadar, rezultatul, după cum se vede, este un mixaj între îndrăzneală şi reţinere, exuberanţă şi economie, pace şi agresiune şi, nu în ultimul rând, spirit European în context American. (Andrei Ivănescu)
Articol publicat în numărul 88 (aprilie 2009) al revistei igloo.
SURSA: iglooblog (unde găsiţi şi articolul BMW Welt, München… sau despre forţele dinamice în arhitectură, semnat de Viorica Buică).