Casele de vis ale Reginei Maria

Muzeul Naţional Peleş
28 aprilie – 16 septembrie 2012

Muzeul Naţional Peleş (Sinaia, str. Aleea Peleşului nr. 2) anunţă vernisajul expoziţiei temporare „Casele de vis ale Reginei Maria – Castelul Bran”, care va avea loc în Sălile de expoziţie ale Castelului Peleş vineri 27 aprilie la ora 17:00.
Expozţia temporară, organizată în colaborare cu Muzeul Naţional Bran, recreează interioarele şi stilul reginei bucurându-se de prezenţa a peste 120 de piese care nu au mai fost expuse vreodată. Acestea au aparţinut reginei Maria şi au fost folosite la decorarea interioarelor Castelului Bran în acea perioadă.

Povestea celei care avea să devină regina Maria a României (1875 – 1938), una dintre cele mai fascinante personalităţi ale epocii sale, impresionează şi astăzi.
Maria era fiica cea mare a ducelui Alfred de Edinburgh (cel de-al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii şi al prinţului Alfred de Saxa Coburg-Gotha) şi a Marii Ducese a Rusiei, Maria Alexandrovna (fiica ţarului Alexandru al II-lea şi a Mariei Alexandrovna). În jurul vârstei de 11 ani se mută cu familia în insula Malta, într-un rai mediteranean, unde oamenii erau atât de zâmbitori, naturali, fireşti, în contrast cu firea rece şi distantă a britanicilor. Probabil că din această perioadă să se fi dezvoltat în sufletul tinerei un puternic sentiment de libertate în gândire şi un accentuat romantism. Maria, alintată Missy se va despărţi pe nesimţite de vârsta inocenţei şi va trece, graţios, spre adolescenţă. Se vorbea deja despre ea, ca despre cea mai frumoasă prinţesă a Europei.

Căsătoria cu principele moştenitor, Ferdinand al României (1865-1927 ), din anul 1893, o alianţă strălucită, avea să ridice prestigiul tânărului stat român. Prin activitatea sa de soră medicală a Crucii Roşii din perioada Războaielor Balcanice şi de Întregire, precum şi prin cele de caritate şi mecenat, regina Maria a devenit un simbol pentru naţiunea română.
Talentată şi spontană peste tot ceea ce însemna eticheta impusă de rangul ei nobiliar, Maria a fost numită în epocă, „regina artistă” , fiind deopotrivă pictoriţă, fotograf, designer de interior, şi mai ales, scriitoare.

Patrimoniul de o exepţională valoare artistică şi memorialistică aflat în încăperile regale de la Bran este recompus în Sălile de expoziţie ale Castelului Peleş pentru a oferi publicului „acel ceva fără nume”, incomparabil şi inimitabil, care este astăzi numit „stilul reginei Maria”. Piesele de artă decorativă alese de Maria să însufleţească încăperile castelului de la Bran, câche-poturile din aramă, încărcate odinioară cu florile preferate, creaţiile proprii în domeniul designului de mobilier, preferinţa pentru motivele româneşti din domeniul artei textile şi ceramicii se vor reuni în sălile expoziţionale.

Tariful de vizitare:
Adulţi: 6 lei; Elevi şi studenţi: 1,5 lei; Pensionari: 3 lei
Mai mult pe www.peles.ro – unde puteţi vedea un clip video de prezentare a expoziţiei.

De ce iubim Alpii?

Nira Alpina
www.niraalpina.com

De ce iubim Alpii? Pentru că Alpii înseamnă peisaje spectaculoase şi fascinante, vacanţe de iarnă demne de cărţile cu poveşti, o arhitectură tradiţională caldă, ospitalitate şi posibilitatea de a savura o cană de vin fiert în faţa unui şemineu. Toate aceste calităţi se regăsesc în proiectul hotelului deschis la sfârşitul lunii trecute în satul Silvaplana, din Elveţia.


Situată în apropiere de celebra staţiune St. Moritz, pe malul unui lac, clădirea pare „cuibărită” în panta muntelui, netulburând cu nimic echilibrul natural. De altfel, arhitecţii au acordat o atenţie deosebită aspectului „eco” al proiectului, hotelul funcţionând în permanenţă pe baza energiei geotermale. Intenţia de a aduce laolaltă tradiţia zonei şi claritatea unei estetici contemporane este limpede încă de la început. Astfel, Nira Alpina apare ca un volum stratificat, cu orizontale puternice, accentuate de finisajele din lemn şi granit, care exprimă, la nivelul faţadei, funcţiunile din interior. Aspectul cald al materialelor locale este contrabalansat prin folosirea generoasă a sticlei, creându-se, astfel, o senzaţie de echilibru elegant între diferitele texturi. Cel mai insolit şi original element al exteriorului este reprezentat de pasarela vitrată, care le asigură vizitatorilor accesul direct spre staţia de telecabină şi, astfel, şansa de a fi primii care se bucură de zăpada proaspăt căzută.
Toate cele 70 de unităţi de cazare sunt dotate cu balcon, terasă, sau chiar un mic spaţiu de grădină, în cazul celor de la parter, iar ferestrele sunt dezvoltate pe întreaga înălţime a camerei. În ceea ce priveşte amenajarea interioară, aceasta combină sobrietatea liniilor minimaliste cu varietatea şi caracterul tactil al texturilor folosite. Lemnul este utilizat din abundenţă şi aici, iar lenjeriile de pat şi pernele sunt realizate din bumbac organic.
Nira Alpina pune la dispoziţia oaspeţilor două restaurante, unul cu specific local şi, prin urmare, amenajat în stil rustic elveţian, cu mobilier de lemn cu motive tradiţionale şi trofee de vânătoare, şi al doilea, cu bucătărie internaţională şi o estetică modernă. Hotelul mai conţine un centru spa, un elegant bar cu lounge, o terasă unde se poate cina la lumina stelelor, precum şi mai multe spaţii de relaxare, unul dintre acestea fiind amenajat în jurul unui şemineu generos.


În ciuda tuturor acestor lucruri îmbietoare, Nira Alpina nu se doreşte a fi un loc închinat hedonismului, ci, mai degrabă, o oază de linişte în mijlocul naturii, un spaţiu potrivit pentru reflecţie şi, de ce nu, pentru regenerare. (Text: Anca Rotar, Foto: Design Hotels)
Articol publicat în numărul 120-121 al revistei igloo habitat&arhitectură.
Citiţi pe aceeaşi temă: Best of the Alps şi Koutalaki Ski Village în Laponia

Interioare din România

igloomedia a lansat Interioare din România 2

Igloo media a lansat un nou album din seria igloo best – Interioare din România 2, dedicat celor mai bune proiecte autohtone de amenajare de locuinţe realizate în ultimii 3 ani.

Interioare din România 2 vorbeşte despre locuirea autentică, despre proprietari conştienţi de rolul arhitecţilor şi despre cum mişcările designului contemporan se reflectă ingenios în casele româneşti. Cele 14 proiecte selectate pentru album stau sub semnul inovaţiei şi al îndrăznelii şi reprezintă, fiecare în parte, provocări pe care arhitecţii şi designerii de interior le-au acceptat. De la lămpi Tom Dixon, canapele de la e15 şi lampadare Philippe Starck până la paravane din sticlă, jocuri de lumini şi de texturi, interioarele selectate prezintă, pe scurt, o istorie a designului şi marchează un joint venture reuşit între cerinţele şi dorinţele clienţilor şi ingeniozitatea şi talentul autorilor-arhitecţi. Lucrările unora dintre ei au fost publicate şi în primul album dedicat interioarelor, dar sunt şi multe nume noi, ce dovedesc interesul crescând faţă de acest domeniu.

În 164 de pagini, albumul mixează armonios spaţii fluide, paturi suspendate, motive flower-power, metamorfoze cromatice, texturi atipice şi accente luxoase, extravaganţe şi jocuri de volume, într-o combinaţie de ludic şi eclectic, reprezentativă pentru transformările din spaţiul românesc de după 1990. In acelaşi timp, aceste amenajări pot sta adesea fără probleme alături de cele din afara ţării, bucurându-se de interesul presei internaţionale.

Interioare din România 2 prezintă o serie de „idei bune”, stabilind totodată un reper pentru cei care vor să descopere dinamismul designului de interior autohton şi să afle despre personalitatea versatilă a unei amenajări de calitate. Fără a fi exhaustivă, selecţia propusă de igloo media este reprezentativă pentru momentul actual, când fenomenul designului de interior a devenit din ce în ce mai dinamic şi pe plan local.

Din sumar:

Apartament Scenography
Proiect: AA Studio, arh. Alex Adam, arh. Roger Pop

Transformarea-fuziune a două apartamente în oglindă într-un spaţiu generos de aproximativ 400 mp, printr-un concept îndrăzneţ, a generat o locuinţă spectaculoasă, care trăieşte din şi prin lumină. Soluţia pentru distribuţia funcţională a spaţiului nu a fost deloc complicată: zona de zi s-a aşezat pe suprafaţa primului apartament, iar cea de noapte a luat locul celui de-al doilea, fiind articulate de o sală de fitness. Proporţiile şi dimensiunile vaste ale spaţiilor au permis o rescalare completă, iar consecinţa a fost proiectarea personalizată a întregului mobilier. Piesele concepute de arhitecţi sunt simple, cu linii ferme şi preponderent în unghiuri drepte, dar scara la care sunt realizate, precum şi modul în care relaţionează cu spaţiul din jur le oferă o anumită maiestuozitate şi eleganţă.

Apartament S
Proiect: arh. Mircea Schlotter

Amenajarea acestui loft are un aer tineresc şi ludic, combinând, printr-o multitudine de forme organice, ambianţa futuristă a anilor ’70 şi veselia anilor disco. Forma fluidă este patternul grafic al conceptului de amenajare: canapeaua sinusoidală, orientată spre măsuţa sculpturală Osorom, semnată Konstantin Grcic, îşi are corespondent în imediata vecinatate – banda de inox, în formă de S, a barului. Acesta este prins între doi stâlpi care se racordează pe curb la pardoseală şi la plafon, iar mozaicul de pe pardoseală se ridică pe una dintre feţele stâlpului, celelalte fiind finisate cu sticlă de culoare mov, cu efect decorativ puternic.

Apartament în Constanţa
Proiect: arh. Mario Kuibuş, Adela Toma

Cutia albă, închisă în mare parte de sticlă, este tăiată în două de o suită de panouri translucide, dispuse în zig-zag, un fel de cameră a oglinzilor desfăşurată pe lung, o prezenţă insolită care face ca întreg spaţiul să trăiască exclusiv sub imperiul caleidoscopului de culori ce se oglindesc unele în altele. Intrarea se face printr-un spaţiu telescopic, flancat pe ambele laturi de suprafeţe verticale şi obturat frontal de o serie de fâşii de sticlă în spatele cărora se desfăşoara livingul. După câţiva paşi, perspectiva se deschide direct spre imaginea mării, vizibilă, de altfel, din orice punct.

Casa M
Proiect: Puran Architecture Design, arh. Raluca Puran, Sorin Puran


Amenajarea acestei locuinţe reprezintă o adevărată incursiune în istoria designului, o galerie de obiecte contemporane, organizate în ansambluri independente care definesc, punctual, în open space-ul alb şi generos al parterului, zone de living, de relaxare, de discuţii şi de dinning. Centrul compoziţional al amenajării corespunde centrului structural al casei, marcat de strălucirea mai multor Mirror Balls (Tom Dixon) dispuse la diferite înălţimi.

Despre igloobest
Iniţiată în 2007, seria igloobest selectează cele mai bune proiecte de arhitectură realizate până în prezent, semnate de arhitecţi români de renume. Albumele sunt bilingve şi accesibile publicului larg. Ele urmăresc să demonstreze că în România există proiecte arhitecturale de valoare, care merită să fie cunoscute şi apreciate. Colecţia numară până în prezent 6 albume: Interioare din România 1, Case din România 1, 2 & 3, Hoteluri din România şi Birouri din România.

Despre igloomedia
Editura igloomedia a fost înfiinţată în 2001. În prezent, este una dintre puţinele companii editoriale din România specializate în publicarea cărţilor de arhitectură, design interior şi patrimoniu. Misiunea sa, declarată încă de la început, este ridicarea standardelor culturii vizuale într-o societate care îşi caută încă reperele în domeniul arhitecturii şi al politicilor urbane.
În afara revistei lunare Igloo habitat & arhitectură, situată la interferenţa dintre arhitectură, design, patrimoniu, cultură urbană şi artă contemporană, editura mai numără următoarele serii editoriale – igloo patrimoniu, igloo best, igloo pocket, igloo profil, igloo guide, igloo art, igloo boks, Anuala de Arhitectură a Municipiului Bucureşti şi Arhitecturi văzute prin Igloo.
Albumul se va găsi în librării începând cu data de 15 mai şi poate fi comandat pe igloo.ro.
SURSA: iglooblog

Rafinamentul poetic al amenajărilor UXUS

Brendul artistic UXUS conferă siguranţă unor experienţe unice în design, care sunt spectaculoase din punctul de vedere al esteticii realizării lor. UXUS propune beneficiarilor „reţete” raţionale, cu sensibilitate artistică, realizând un studiu care se concretizează prin echilibrul perfect între conexiunea emoţională şi rezultatele tangibile. Celor de la UXUS le place să  gândească munca lor ca o „poezie de brand” sau o soluţie artistică pentru nevoile comerciale.

Soluţiile artistice şi emoţiile provocate atrag tot mai multe persoane, care apelează la serviciile lor în domeniul designului şi cel al amenajărilor de interior. Designul oferit de această firmă demonstrează că gustul artistic dă sens habitatului în care locuim şi poezia poate exprima esenţa unei locuinţe.
UXUS uimeşte cu proiectele  pe care le propune. Merus Winerz a fost începutul acestei călătorii poetice în arhitectură, iar Amsterdam Loft reprezintă, în viziunea lor: „casa unui om de ştiinţă nebun, a unui proprietar eclectic, cu gust şi rafinament în design”. De ce spun un om de ştiinţă nebun? Cranii, animale moarte, coarne de cerb, foarfece, lemn adăugat în stil gotic, toate acestea configurează spaţiul unei locuinţe care are aerul unui depozit din secolul al XVIII-lea.
Cu toate acestea, nu există un sentiment înfricoşător în proiectul Amsterdam Loft, în ciuda tuturor „sufletelor moarte” care „bântuie” prin casă. Apartamentul este situat într-o clădire istorică, aflată pe unul din celebrele canale ale Amsterdamului. Casa ocupă o suprafaţă de 250 de metri pătraţi, fiind iniţial un depozit construit în veacul al XVIII-lea, cu vedere panoramică asupra oraşului. Proprietarii au dorit să păstreze aspectul planului original şi, astfel, UXUS a creat o serie de pereţi cortină, care pot fi deschişi în funcţie de nevoile de zi cu zi. Toate elementele decorative din interior au fost selectate pentru a reflecta gustul eclectic al proprietarilor.

Înainte de renovare podul nu a fost integrat reşedinţei şi a fost un spaţiu gol.

Atunci când o persoană intră în casă observă că materialul dominant este lemnul. Întreaga concepţie este susţinută prin frumuseţea naturală a lemnului cu ajutorul căruia au fost realizate grinzile şi stâlpii mari de susţinere, elemente care crează o atmosfera caldă şi un efect foarte primitor. Podeaua din lemn „rulează” în lungimea spaţiului casei, contribuind la sublinierea efectului de „spaţiu alungit”. Panourile, care despart încăperile compartimentându-le, relevă acest aspect de plan deschis, fiind drapate cu perdele lungi, într-un ton neutru de culoarea nisipului, compartimentând locuinţa şi creând intimidate. Pereţii din căramidă au rămas intacţi şi au fost vopsiţi într-un ton alb-rece, pentru a intra într-un contrast cromatic cu lemnul. Unele ziduri au fost vopsite într-un ton gri-albăstrui şi sunt folosite ca fundal, asemenea unei picturi. Conductele sanitare sunt expuse de-a lungul pereţilor din cărămidă, nefiind mascate. Baia portretizează eleganţa, dar conferă şi o notă de ironie, la fel cum toate detaliile decorative ale acestui apartament, atent selecţionate, contribuie la sublinerea acestui aspect.
(Grigore Roibu, SURSE: Interioare, Marcia Argyriades, Uxus Design)

De vorbă cu Jean-Dominique Secondi

Jean-Dominique Secondi este un reputat specialist în ceea ce priveşte intervenţiile în spaţiul public. El a fost invitat al Atelierelor Deschise de Arhitectură, de la Institutul Francez din Bucureşti, pe data de 25 noiembrie 2010, pentru a povesti, în cadrul unei conferinţe, despre rolul artei şi al culturii în oraşul contemporan.

Şef de proiect pentru biroul de arhitectură  Judge-Skelton-Smith din Boston (1988-1989) şi apoi, până în anul 1996, arhitect asociat al biroului Callies & Secondi, Dominique Secondi a realizat diverse proiecte, dintre care cele mai apreciate au fost ecomuzeul din Saint-Quentin en Yvelines şi agenţia de comunicare Action d’Eclat. În anul 1996, a fost numit director al agenţiei Art Public Contemporain, pentru care a realizat numeroase studii şi intervenţii, expoziţii de artă, evenimente artistice în cadrul oraşului, scenografii urbane şi amenajări de spaţii publice. În paralel, din anul 2002, este director al BF15, un spaţiu de promovare şi de producţie a artei contemporane din Lyon. O parte din experienţa acumulată prin aceste proiecte a fost sintetizată în cartea la care a participat ca şi colaborator – „Penser la Ville par l’art contemporain”. Mai mult, în anul 2004, el a creat, împreună cu Renaud Sabari AIA Productions, prima companie franceză de producţie pentru evenimente artistice.
Vă prezentăm în continuare un interviu realizat de Viorica Buică cu ocazia prezenţei lui Jean-Dominique Secondi la Bucureşti.

„Spaţiul public aparţine tuturor”

Viorica Buică: În cadrul conferinţei pe care aţi sustinut-o la Institutul Francez, aţi discutat mult despre spaţiul public, un subiect complex şi multi-disciplinar (dovada şi proiectele pe care le-aţi realizat cu compania AIA Productions). Din acest punct de vedere, vă consideraţi încă un arhitect sau mai degrabă un specialist în multiple domenii?

J.D. Secondi: Nu mă pot prezenta doar ca arhitect, pentru că misiunea unui arhitect este prea clar definită şi delimitată. Cred că sunt mai mult urbanist decât arhitect pentru că cele mai multe intervenţii ale mele care au loc în spaţiul public sunt legate de domeniul amenajărilor urbane. Însă, nu mă consider nici un creator. Eu sunt cel care însoţeşte, într-un fel, proiectele de amenajare urbană sau pe cele de transformare a oraşului, de-a lungul mai multor direcţii. În cazul unor intervenţii temporare –de exemplu, am vorbit despre evenimentele Nuits Blanches – intervin ca producător de eveniment, însă tot în spiritul transformării oraşului, principiu la care ţin foarte mult. Un eveniment precum Nuit Blanche reprezintă o ocazie de a-i invita pe oameni să traiască şi să experimenteze altfel oraşul, nu este doar o metodă de a-i distra. Nu sunt un simplu animator şi ţin foarte mult ca această distincţie să fie făcută clar.

–  Aţi studiat la Harvard School of Design şi acum predaţi la Paris. V-au influenţat în vreun fel acele studii în abordarea spaţiului public?

–  Studiile mele la Harvard au fost legate strict de formarea mea ca arhitect, nu au fost prea multe lucruri în legatură cu spaţiul public. În schimb, acum predau la Paris, la Sorbonna, un curs despre amenajarea spaţiului public. Mi-ar plăcea să predau şi arhitectură sau urbanism, însă, până acum, nu s-a ivit această ocazie. E interesant că predau şi la Lille, în cadrul unei facultăţi de geografie urbană, unde se formează oameni ce vor fi responsabili de dimensiunile strict tehnice ale amenajării urbane. Le predau un curs extrem de scurt ce reprezintă o introducere în problema urbanismului „sensibil” şi de bun simţ vs. urbanismul strict funcţional.

Aţi avut ocazia de a vizita Bucureştiul şi aţi auzit despre modul în care regimul comunist a influenţat raportarea oamenilor la spaţiul public, precum şi spaţiile publice în sine. Cum credeţi că se poate schimba aceasta perspectiva? Cum ar putea fi oamenii convinşi să se implice în viaţa oraşului?

– Ceea ce am observat în legătură cu epoca comunistă este transformarea monumentală şi dramatică a spaţiului public: perspective grandioase şi megalomane, obiecte de dimensiuni mari… Aici nu exista loc pentru oameni. Şi, de fapt, aceasta este imaginea pe care occidentalii o au despre Bucureşti. Ori, realitatea s-a schimbat foarte mult de când a fost înlăturat Ceauşescu, acum 21 de ani. După conferinţă m-am plimbat prin centrul istoric şi am constatat că nouă, occidentalilor, nu ne este prezentat Bucureştiul aşa cum este el acum, cu câteva străzi pietonale – chiar dacă încă un şantier în lucru, cu gropi mari în mijlocul lor… În ciuda ideilor preconcepute, Bucureştiul e un oraş care a evoluat deja foarte mult şi cu mult potenţial în ceea ce priveşte amenajarea de spaţii publice. Pot fi amenajate spaţii publice de-a lungul bulevardelor şi autostrăzilor; e nevoie de organizare, dar lucrurile acestea se pot face. Ce mi se pare inoportun e că cele două autostrăzi se suprapun. În fine, cred că ar trebui rezolvată – şi e bine că oamenii încep să se implice – problema aglomeraţiei, atât în ceea ce priveşte transportul, cât şi infrastructura. Este necesar un mod de abordare mult mai bine definit şi reglementat, coordonat de o mână fermă. Trebuie luat spaţiu cu spaţiu. Bucureştiul oferă perspective formidabile, alăturări arhitecturale bulversante, nu neapărat între clădiri clasice şi moderne, ci şi între unele clădiri contemporane şi unele foarte vechi. De exemplu, alăturarea dintre o biserică veche şi o clădire contemporană creează o tensiune incredibilă, foarte interesantă din punct de vedere vizual. E necesar să restituiţi dimensiunea umană a spaţiului public, să îi redaţi pietonului rolul pe care ar trebui să îl joace în acest context. Având posibilitatea de a se plimba, el va deveni mai implicat, va conştientiza importanţa de a conserva ceea ce este valoros. Maşinile îi împiedică pe oameni să experimenteze oraşul. Izolându-i, îi apară, dar în acelaşi timp, îi împiedică să vadă oraşul. Consider că procesul de transformare al spaţiului public trebuie să înceapă prin analiza felului în care oamenii percep spaţiul public. Nu mă refer doar la felul în care îl privesc, ci şi la felul în care îl trăiesc sau experimentează.

Multe dintre proiectele dvs. sunt realizate prin intermediul instituţiilor publice, mai puţin pentru investitori privaţi. Credeţi că într-un oraş, precum Bucureştiul, iniţiativele individuale şi punctuale pot aduce o schimbare sau credeţi că schimbarea trebuie să fie iniţiată de autorităţi, prin iniţiative publice de amploare?

– Este o părere strict personală, dar cred că autorităţile municipale sau de stat ar trebui să se implice foarte mult în asemenea probleme. În fine, nu ştiu care este procedura în România… Atunci când un arhitect sau urbanist lucrează pentru investitori particulari – şi eu lucrez pentru Emerson, care amenajează birouri şi magazine de lux şi pentru Chanel, în chestiuni legate de imaginea de brand – aceştia vor dori să adauge valoare lucrurile pe care tot ei le-au construit. Foarte rar se găseşte un investitor particular care să dorească să ofere spaţiului public şi oamenilor o transformare care să nu îi ofere şi lui un plus de imagine. Investitorii privaţi lucrează pe teritoriul lor. Cunosc foarte puţine exemple de investitori privaţi care au avut iniţiative în folosul publicului. De exemplu în Marea Britanie autorităţile obligă sectorul privat să intervină în spaţiul public, dar întotdeauna procesul este controlat de autorităţi. Eu cred că trebuie să existe acest control din partea autorităţilor. Nu cred în generozitatea „înnăscută” a promotorilor. În schimb, cred în puterea parteneriatului dintre public şi privat, unde cei implicaţi se potenţează reciproc, permiţându-i mereu celuilalt să se pună în valoare. Mai mult, cred că există lideri de opinie – asociaţii, persoane – care pot să îi convingă pe investitorii privaţi să realizeze investiţii pozitive în spaţiul public. Cred, totuşi, că spaţiul public aparţine tuturor şi, în cadrul unei democraţii, reprezentanţii democraţiei sunt cei responsabili de problema spaţiului public.

Pe afişul care v-a anunţat conferinţa este reprezentată o structură industrială, în cadrul unui proiect pe care l-aţi realizat în Franţa. În România, există multe ruine industriale, din perioada comunistă sau anterioare ei, abandonate, degradate pâna la dispariţie. Cum ar putea fi valorificate sau recuperate aceste structuri?

Cred că, în zilele noastre trebuie să ne punem mereu următoarea întrebare: dacă o structură există, poate fi ea şi utilizată? Are ea potenţialul de a fi valoroasă? Nu trăim într-o epocă în care să ne permitem să aruncăm totul la gunoi, să abandonăm construcţii şi să le lăsam în paragină. Poate cunoaşteţi initiaţiva din Germania legată de Emscher Park, un proiect foarte interesant, pentru că autorităţile şi-au dat seama că valoarea simbolică a acelor locuri este foarte importantă pentru oameni şi că o ruină industrială poate fi transformată chiar şi într-o „catedrală”.  În sens figurat, mă refer aici la emoţia pe care locul le-o provoacă oamenilor. Cred că orice obiect are valoarea lui. Sunt împotriva iniţiativei de a transforma totul în obiect de patrimoniu. În schimb, ar trebui să ne întrebăm ce înseamnă, de fapt, patrimoniul, valoarea în arhitectură. E important şi ceea ce a fost construit acum 40 de ani de către Ceauşescu. De ce să nu ne punem problema valorii arhitecturale a Casei Poporului. Să revenim la întrebarea dvs. legată de modul în care am putea recupera structurile industriale. O soluţie ar fi arta, dar nu e singura. Au existat unele cazuri când artiştii au răspuns în mod inteligent unor provocări de acest tip. În artă există scopul, există creativitatea şi elementul de ludic, există peisajul. Este important să nu respingem trecutul – trecutul industrial a afectat, totuşi, 80% din populaţie; a le respinge, astăzi, ca pe lucruri lipsite de orice valoare, ridicând, în acelaşi timp, foarte mult, alte valori, aceasta transmite un mesaj greşit.

Este şi o problemă legată de importanţa conservării memoriei. Aţi avut ocazia să lucraţi la proiecte care, prin intermediul artei, ajută o comunitate să îşi recapete memoria colectivă?

– Da, am participat la un astfel de proiect, în folosul unei comunităţi foarte mici. În Bretagne există o localitate pe nume Saint-Lazaire, unde se află multe şantiere industriale. Acolo au construit vasul Queen Mary, un pachebot /vas de croazieră enorm. În ziua inaugurării, muncitorii şi familiile lor au fost invitaţi să viziteze vaporul, însă pasarela pe care oamenii urcau ca să ajungă pe vapor a cedat şi au murit în jur de 20 de oameni. Există o asociaţie dedicată victimelor acestui eveniment nefericit, iar reprezentanţii ei mi-au cerut să-i ajut să realizeze un monument în memoria victimelor. Lucrarea a fost realizată ţinând cont de oraş. Am muncit timp de doi ani. Ce înseamnă să comemorezi un eveniment? Ce anume ne dorim să comemorăm? Ne dorim să comemorăm această dramă sau să le amintim oamenilor că nu trebuie să permitem să se mai întâmple aşa ceva? Vrem să omagiem victimele sau să le transmitem ceva celor în viaţă? Aceste intenţii sunt foarte importante. În Bucureşti sunt foarte multe semne de acest fel. Oare avem dreptul, ca şi comunitate – fie ea şi minoritară – să plasăm un semn în spaţiul public? Şi, de ce să facem acest lucru? Care este sensul acestui demers? Aflându-se în spaţiul public, acest semn ar trebui să ia altă formă decât cea pe care ar lua-o dacă s-ar afla într-un cimitir sau într-o biserică. Trebuie lucrat foarte mult pe aceste întrebări. Mi se pare foarte important, pentru că avem tendinţa să amplasăm din ce în ce mai multe memoriale. Ce-i drept, în Bucureşti nu am văzut atât de multe. Spaţiul public trebuie să propună semne publice.

În cadrul activităţii dvs. cu AIA Productions, care sunt proiectele de care sunteţi cel mai mândru?

– De multe dintre ele sunt mândru, poate că cel mai mult de cele 6 ediţii Nuits Blanches. În fiecare an evenimentul atrage din ce în ce mai mult public, evenimentul a prins şi constituie o adevărată reuşită de fiecare dată. Sunt, de asemenea, foarte mândru de proiectul de la Nisa, cel referitor la linia de tramvai din oraş. Într-un oraş mai degrabă reacţionar din punct de vedere politic, refractar şi în ceea ce priveşte arta contemporană, e o mare realizare să implementezi un program acceptat de toată lumea şi de turişti. Şi artiştii au fost foarte mulţumiţi. E una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele.
(Interviu realizat de Viorica Buică)
SURSA: igloo.ro