Cu gândul la Paul..

„Cu gândul la Paul…” este un eveniment dedicat maestrului Paul Gherasim. Vernisajul are loc marți, 6 decembrie, ora 19.00, la Galeria Romană.

În fiecare an, în preajma marilor Sărbători creștine, respectiv Paștile și Nașterea Domnului, maestrul Paul Gherasim se îngrijea ca iubitorii artei să primească o bucurie: organiza o expoziție în care se regăsea iubirea – a sa și a artiștilor din Grupul Prolog – pentru Dumnezeu. Anul acesta, în vară, Paul Gherasim a plecat la Domnul.

Paul Gherasim a fost mentor spiritual pentru mulți semeni. Nu și-a făcut o profesie din acest har al său, ci vorbea cui avea plăcerea să-l asculte.  A fost și îndrumător pentru colegi de breaslă. Nu i-a „învățat”, ci i-a făcut  „să vadă”. Pentru că „atunci când faci școală văzând, îți dai seama de neputința ta. Și văzând cât ești de neputincios, te smerești”. Arta lui Paul Gherasim este ca o declarație de smerenie. Paul    Gherasim a simțit că arta din România are nevoie de această smerenie. Așa s-a născut Grupul Prolog.

Cu iubire, dor și prietenie, 28 de pictori care l-au cunoscut pe Paul Gherasim, care l-au admirat, l-au   iubit, i-au împărtășit viziunea și gândurile, au stat în preajma lui și s-au îmbogățit sufletește, vor expune la Galeria Romană „Cu gândul la Paul…”.

O expoziție care își propune să dăruiască bucurie iubitorilor de artă, acum, în preajma Sărbătorii Nașterii Domnului, așa cum făcea maestrul Paul Gherasim.
Pe data de 6 decembrie, odată cu vernisarea expoziției dedicată maestrului Paul Gherasim, şi în deschiderea căreia va vorbi dl. Vladimir Bulat, critic de artă,  va fi lansat și volumul „Murmurul poeziei”, carte îngrijită de domnul Paul Gherasim şi Marius Pandele,  apărută la editura Predania, cu sprijinul fundaţiei “Catena pentru Artă”.

Expoziția este deschisă până pe 21 ianuarie 2017, iar programul de vizitare este:
Luni-vineri: 10:00-18:00.
Sâmbătă: 10:00-15:00.
la Galeria Romană, Bd. Lascăr Catargiu nr.1, Bucureşti. (Piaţa Romană).

Prietenii maestrului: Constantin Flondor, Horea Paștina, Ion Grigorescu, Christian Paraschiv, Matei Lăzărescu,  Mihai Sârbulescu, Valentin Scărlătescu, Diet Sayler, Gheorghe Iacob, Viorica Iacob, Silvia Radu, Ariana Nicodim, Andrei Rosetti, Alexandru Antonescu, Dinu Ritivoi, Dinu Săvescu, Ștefan Sevastre, Dragoș Alexandru, Militza Sion, Bogdan Vlăduță, Cristian Dițoiu, Valeriu Paladi, Ruxandra Grigorescu, Teodor Zbârnea, Dan Mohanu, Ilinca Angelescu, Adela Petrescu, Marius Pandele.

Expoziția Vivat Academia

UMF Carol Davila
Un eveniment Contemporanii în cadrul Zilelor Universității
București, 03 octombrie 2016

Avem deosebita plăcere să anunțăm deschiderea expoziției de pictură și lansarea catalogului, Vivat Academia, luni, 3 octombrie, orele 12:00, în Holul de Onoare al Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila, prilejuită de festivitatea de începere a noului an universitar.

Expoziţia, cu o durată de o lună, va reuni 30 de lucrări de pictură și grafică semnate de șase artiști români: Alexandru Antonescu, Crinela Antonescu, Ion Grigorescu, Ruxandra Grigorescu, Andrei Rosetti și Mihai Sârbulescu.

“(…) Synevo România își exprimă deosebita încântare de a sprijini expozițiile și evenimentele organizate în cadrul proiectului „Contemporanii” pe întreg parcursul anului 2016 și, cu atât mai mult, încurajează promovarea artiștilor contemporani în spațiile Universităților de Medicină și Farmacie din București, Timișoara și Iași.

Actul medical este o îmbinare între ştiinţă şi artă, iar Universitățile de Farmacie și Medicină sunt responsabile pentru formarea unor generaţii întregi de specialiști implicaţi în lupta pentru excelenţa actului medical.
În cadrul expoziției ce va găzduită în Holul de Onoare al Universitățile de Farmacie și Medicină București vor prezentate lucrări de pictură și gra că semnate de: Crinela Antonescu, Alexandru Antonescu, Ion Grigorescu, Ruxandra Grigorescu, Andrei Rosetti și Mihai Sârbulescu, artiști unanim recunoscuţi, ce pot servi drept modele pentru generaţiile tinere pasionate de frumos.”

Virgil Ivan, Director General Synevo România.

“Medicina și arta își găsesc locul comun în clădirea istorică a Facultății de Medicină din București, care găzduiește, cu ocazia deschiderii anului universitar 2016-2017, lucrări reprezentative ale școlii de arte plastice contemporane. Artiști plastici cunoscuți, cu renume național și internațional, expun astăzi creația lor valoroasă în fața corpului academic al Facultății de Medicină din cadrul Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila București.

Medicina este ea însăși o artă – arta de a vindeca, arta de a identifica un remediu pentru boală, utilizând priceperea și știința, pornind de la modele anatomice și fiziologice simple, până la modele complexe de biologie moleculară.

Susținem și lăudăm acest proiect cultural intitulat Contemporanii.”

Prof. Dr. Cătălin Cîrstoiu, Decan al Facultății de Medicina și Farmacie București.

Et in Athos Ego / Şi eu am fost la Athos

„Et in Athos Ego” este titlul expoziţiei de la Cuhnia Mogoşoaiei la al cărei vernisaj sunteţi invitaţi, duminică, 2 august 2015, la ora 16.00.

Curatorul Ionuţ Totu aduce pe simezele Centrului Cultural Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia lucrările pictorilor participanţi la cele două „expediţii” spre Muntele Sfânt, iniţiate de el în 2006 şi 2011. Pelerinajul i-a reunit întâi pe Alexandru Antonescu, Constantin Flondor, Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, însoţiţi de prietenul lor, eseistul teolog Costion Nicolescu, apoi şi pe discipolii Nicolae Badiu, Cristian Diţoiu, George Mircea, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu, însoţiţi de maeştri şi de scriitorul Dan C. Mihăilescu.

Impresiile pictorilor, schiţate pe Munte doar în carnete, au devenit pânze şi desene puternic evocatoare, în vreme ce amintirile scriitorilor au trecut în cărţi de mare frumuseţe a căror atmosferă se regăseşte în emoţia vibrantă a expunerii.

„Farmecul vieţii stă, în mare măsură, în întâlnirile pe care le izbuteşti, în calitatea însoţirilor pe care ele ţi-o aduc. Cerul fiinţei îţi este înstelat de aceste însoţiri care te validează în faţa ta şi în faţa lui Dumnezeu”, nota în cartea ce dă titlul expoziţiei Costion Nicolescu, cronicarul primei expediţii.

În luna în care comemorăm pe sfinţii martiri şi mari ctitori Brâncoveni, o întâlnire cu dulceaţa Athosului este ofrandă sfinţilor şi un mare dar pentru iubitorii de pace şi frumuseţe. La deschiderea expoziţiei vor participa şi cronicarii expediţiilor scriitorii Costion Nicolescu și Dan C. Mihăilescu.

Noi spunem adevărul?

 e-vorbă cu pictorul Ion Grigorescu

Andrei Rosetti: Perspectiva rubricii noastre e una a dialogului între arta contemporană şi cea a tradiţiei creştine. Pare că aveţi profilul potrivit pentru acest unghi de vedere. Cum este să fii Ion Grigorescu, deopotrivă la lucru pe schelă în biserici, observând natura într-un studiu „la faţa locului”, dar şi în selecţiile unor expoziţii găzduite de Tate Modern, Centrul „Pompidou” din Paris sau de Bienala de la Veneţia? Pot fi conciliate toate acestea?

Ion Grigorescu: Întrebările sugerează răspuns: „cum e să fii Ion Grigorescu” – cum e să nu fii ! Cred că trebuie să căutăm originea termenului „artă creştină”, cine l-a folosit primul şi ce a vrut. Noi facem artă acum, dar imagini creştine au apărut înainte. Poate că antichitatea romană a făcut şi ea artă. Dar, călugării care au ajuns la a pune în discuţie icoanele şi, apoi, la interzicerea lor. Nu mai considerau că imaginile creştine sunt artă. Deci, dacă înţelegem acest dubiu, Ion Grigorescu există prea puţin pe schelă în biserică. La studiu în natură merg rar, iar în selecţiile amintite exist ca un fel de documentarist, ale cărui lucrări sunt făcute 70% de realitate. Cum s-ar zice, la studiu sunt cel mai subiectiv. De conciliat se conciliază simplu, cu foarte puţin adaos de la mine în toate.

– Credeţi că pictura bisericească parcurge o perioadă grea? De ce?

– Şi pictura şi biserica sunt într-o situaţie foarte grea. Biserica apare ca un element de iritare a celor din afara ei şi asta de la început. În schimb, divertismentul este oferit tuturor. Iar arta este divertisment şi ea, e multiculturală, deci este în avantaj. Obstacolul principal este în forul nostru interior, pentru că ştim aceste diferenţe şi nu le găsim soluţie.

– Arta este, aşadar, divertisment? Potrivit dicţionarului o putem defini: petrecere uşoară (a timpului), agreabilă şi de scurtă durată; distracţie, amuzament. Definiţiile pot continuă în aceeaşi notă: destindere sufletească; petrecere; agrement. Nu e prea restrictiv? Vă referiţi la anumite secvenţe/direcţii ale artei? Ceva cred că îmi scapă aici…

– Mă gândesc la atelier, muzeu şi galerie. Aici întrebăm societatea: La ce folosesc? Vedeţi „Noaptea” lor.

– Un pictor care doreşte astăzi să înveţe să picteze icoană începe prin a reproduce o icoană mai veche. Se confruntă cu exigenţele unor tehnologii pe care cel mai adesea nu le stăpâneşte. Începe să citească în erminia lui Dionisie din Furna, în alte cărţi apărute mai recent sau să înveţe meşteşugul de la alţi colegi pictori. De asemenea, se întâlneşte cu nişte morfologii noi, cu un fel de a desena clădiri, copaci, veşminte, chipuri. Adesea, influenţat de unele scrieri care investesc cu semnificaţii teologice fiecare detaliu, pictorul află că pensula sa lasă urme care au toate un sens precis. Este greu să rezişti într-un astfel de context. Oare aşa au pictat şi vechii meşteri? Până la urmă, ce e obligatoriu şi ce nu e neapărat de păstrat dintr-o compoziţie iconografică? Cum evaluăm acest lucru?

– Vorbeşti de „icoană mai veche”, dar eu aş zice două feluri de vechi, acest lucru spus foarte „în mare”. Unele provin de la centru, unde este un anumit tip de ierarhie şi, acolo, se justifică legătura „icoană – canon”, adică repetiţie şi copiere. Altele provin de la margine, unde canonul a ajuns, dar omul nu se simte obligat să copieze, ba chiar i se pare că seamănă cu ce a văzut, dar, de fapt, e o monstruozitate. Bisericile, la un moment dat, au interzis ţăranilor să mai facă icoane pentru că erau neştiutori.
Să îi lăsăm pe ţărani şi pe ştiutori fiindcă nu mai există nici unii nici ceilalţi. Să ne privim pe noi. Uite-l pe meşterul Alexandru Antonescu din Alba Iulia. Dânsul pictează împreună cu soţia sa, iconografic repetă, reia, deci respectă un canon, partea proprie fiind fondul de culoare, desigur plasat în cadru, compus. Partea doamnei este tot ce vine scris deasupra acestui început, care devine haine, mâini, feţe, linii, litere şi celelalte. Rezultatele sunt de o mare frumuseţe atât de departe, cât şi privind luciul suprafeţei.
Există, însă, un totuşi… Senzaţia este de artă barocă, dar nu prin formele exterioare care par bizantine, ci prin luxul culorii, care odată perceput se întinde şi la expresia chipurilor omeneşti, la gesturile lor. Mă rog, se poate să nu se observe! Dar eu văd astfel oraşul (baroc – Alba Iulia), gustul orăşanului, Transilvania (influenţată de Occident), aşa cum se vedea şi în pictura secolului al XVIII-lea, la Ghelari, la Sălişte etc.
Am fost să repar o pictură murală la Pătroaia (între Piteşti şi Bucureşti) într-o biserică de cimitir, din secolul al XX-lea. Prima pictură fusese făcută de un meşter din Bucureşti, modest şi corect. A fost acoperită parţial de un neştiutor local, prin anii ’60. Am rămas trăznit de ce Maică şi ce Prunc făcuse acest om, erau ţăranii de azi, închişi în sine, suferinzi, săraci…

– Adică locul, comunitatea cu durerile ei nasc trăsăturile icoanei din parohie/mânăstire?

– Nu numai durerile, ci şi bunăstarea, mesele prea bogate, viaţa în huzur, provenienţa banilor, curăţenia banilor. Îmi aduc aminte de un examen când am prezentat o icoană a Maicii Domnului, părintelui Anania, care mi-a spus că necazurile mele trecuseră în chipul Ei şi să o fac „blândă”. În concluzie, la ce mă hotărăsc? Cui dau de fapt icoana? Domnului doctor? Sau altuia, la care am datorii? Sau oamenilor, în general, faţă de care avem datoria să spunem adevărul?
Ca să fie clar: noi spunem adevărul? În biserică se spune adevărul? De cele mai multe ori preoţii cer picturi frumoase, deoarece altfel nu vine lumea la biserică, adică cer artă şi divertisment, cum ar fi, de exemplu, covoare, mozaic, vitralii, polifonie, radioficare etc.

– Revin la morfologiile din icoane. Credeţi că experienţa studiului de observaţie, cunoştinţele de anatomie artistică dobândite într-un institut de artă laică pot să fie de folos în realizarea desenului icoanei sau trebuie abandonate? În ce fel trebuie operat cu aceste cunoştinţe atunci când intrăm în acest univers? Dar cromatologia?

– Cunoştinţele artei laice vin primele la Institutele teologice. Este o răsturnare şi adaptare la ceea ce spun profesorii. Copilul desenează în mod natural. Face el artă? Da Vinci nu a scris întâi tratatele, ci numai după ce a făcut pictură. Profesorii din zilele noastre ştiu să amestece lucrurile laice cu cele sfinte, rezultatul dând fără îndoială chix. Există nişte desene de anatomie şi tantra pe foi de palmier, legate pentru a putea fi răsfoite. Omul şi-a atins scopul. Credeţi că a trebuit întâi să ia lecţii despre desen?

– Reproducerea unei icoane vechi poate presupune lucrul cu o imagine bidimensională existentă, tipărită la imprimantă sau proiectată. Credeţi că ar trebui renunţat la acest lucru în favoarea redesenării scenei respective? E o problemă aici sau nu?

– Ne întrebăm: Reproducerea unei icoane, indiferent dacă e veche, are vreun rost? Ne aşteptăm ca operând cu elementele ei să ni se trezească credinţa? Ruşinoasă situaţie!

– Domnule Ion Grigorescu, voi consemna un episod din veacul trecut. Matisse şi-a exprimat uimirea în anul 1911 când, alături de colecţionarul moscovit Sciukin, a vizitat Galeria Tretiakov, biserici vechi şi colecţii importante de icoane din arealul rusesc. Se păstrează câteva din cuvintele sale: „Aceste culori pure şi bogate…, sinceritatea şi spontaneitatea lor sunt pentru mine o adevărată revelaţie…, nicăieri nu am mai văzut ceva asemănător”. Sunt cuvinte mari. Pictorul francez a spus, între altele, că suntem datori să învăţăm să înţelegem arta privind icoanele. Sciukin afirma atunci că Matisse nu a dormit nopţi la rând. Presa a consemnat exaltarea sa, iar aceste consemnări erau însoţite de entuziaste declaraţii date de însuşi Henri Matisse. Revoluţia bolşevică, războiul, au curmat o iniţiativă anunţată de ziarele ruseşti conform cărora un grup de pictori francezi incitaţi de colegul lor Matisse urma să sosească la Moscova. Între ei erau anunţaţi: Van Dongen, Picasso, Braque, Derain şi Delaunay. Din păcate aceasta vizită nu a avut loc niciodată.
Cu referire la acest episod v-aş adresa câteva întrebări: La ce credeţi că se referea Henri Matisse atunci când desemna icoana (rusă) drept un bun filtru spre înţelegerea artei? Credeţi că era o remarcă strâns legată de schimbările prin care a trecut pictura lui Matisse, de căutările lui sau era o generalizare? Putem extinde această apreciere la arta contemporană? În ce fel s-ar putea descoperi arta laică mai limpede după experienţa apropierii de icoană?

– Cine dintre artişti mai e preocupat de Matisse, Picasso sau Kandinski? Toţi uimiţi de icoană, ei fiind deja copţi ca artişti. Concluziile lor ţin strict de artă. Picasso ştia arta romanică şi nu o ridica în slăvi, la fel şi Matisse. Kandinski a suferit de ceea ce Ilia Kabakov spunea despre performanţă: artistul vrea să îl înlocuiască pe preot, să facă minuni în faţa publicului.
„Experienţa apropierii de icoană” sună îngrozitor, tragic, text rezervat lumii artistice. Iconarii nu au nevoie de lumea noastră, a artei. Cred că e mai bine să vorbim de cazuri cvasi necunoscute ca cel al lui Gheorghe Berindei. De ce necunoscut? Pentru că asta a fost condiţia a ceea ce făcea – icoane.
(Interviu realizat de Andrei Rosetti)
Publicat în revista Forma nr. 5/2011.