Corneliu Vasilescu – Imponderabil

Galeria Forma
26 noiembriedecembrie 2012

Uniunea Artiștilor Plastici – filiala Deva și Muzeul Civilizației Dacice și Romane găzduieşte, începând de astăzi, 26 noiembrie 2012, la Galeria Forma din Deva, expoziția de pictură a maestrului Corneliu Vasilescu, considerat pionierul și decanul de vârstă al pictorilor gestualiști români.

La vernisajul expoziţiei au fost prezenţi deputatul Bogdan Radu Ţâmpău şi primarul Devei, Petru Mărginean.

Corneliu Vasilescu nu este un pictor al reprezentărilor figurative. Pânzele lui „refuză” să se identifice cu realitatea. Corneliu Vasilescu este, prin excelenţă, un pictor al formelor, al raporturilor cromatice şi, nu în ultimul rând, al unei senzualităţi izvorâte din bogăţia culorilor pe care le foloseşte. Elementele acestui discurs vizual sunt trecute prin procesul sintetizării şi se bazează pe idea subconştientului liber. Important este momentul creației, şi acest lucru reprezintă o atitudine, nevoia de expresie ca moment exploziv al comunicării. Traiectele de culoare, în pictura maestrului Corneliu Vasilescu, angajează relații armonice construite ca semn ce dobândesc o încărcătură metaforică.

„Departe de a exprima sciziunea tragică cu lumea sau cu sine, departe de orice tragism, pictura lui Corneliu Vasilescu e plină de o vitalitate pozitivă. “Mitul” picturii sale este fericirea de a fi în lume. În limbajul artistic, această fericire se exprimă ca o continuă căutare a armoniei”, spune Alexandra Titu (în „13 pictori contemporani”, Editura Meridiane, 1983)

Corneliu Vasilescu se naște pe 23 octombrie 1934 în Bârlad. În 1960, înainte de a se înscrie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, debutează în cadrul expoziției interregionale a UAP – filiala Iași. Este remarcat ca un bun desenator și colorist și, în anul 1968, devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Între anii 1968 – 1974 urmează cursurile Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” Bucureşti, secția pictură, clasa profesorului Gheorghe Șaru. Din 1983 este profesor invitat la Hochschule din Darmstadt. Printre numeroasele premii și distincții primite se numără Premiul pentru Pictură al UAP, la Bienala de Artă din București (1977), Premiul pentru Pictură „Nicolae Tonitza” (1999), Premiul UAP din Republica Moldova (2000), Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer (2003).

Corneliu Vasilescu a eliberat semnul de naraţiune şi mimetism

În deschiderea expoziţiei, Gheorghe Dican, preşedinte al UAP Vâlcea, sublinia: „În cadrul acestei expoziţii, o expoziţie eveniment, pot afirma că este vorba de cu totul şi cu totul altceva decât ne-am obişnuit. Avem de-a face cu o relaţie între gest, semn şi pete aşternute pe suprafeţe. Arta maestrului Vasilescu problematizează, nu delectează. Acest gen de artă pune probleme, iar Corneliu Vasilescu a eliberat semnul de naraţiune şi mimetism”.

„Sunt împotriva naratismului, atât pe pânză cât şi în rest… Nu vreau să vorbesc mult, deoarece nu doresc să stric ce s-a construit până acum…”, conchide maestrul Vasilescu.

Expoziția de la Deva a maestrului Corneliu Vasilescu este deschisă publicului până pe data de 18 decembrie 2012. (Grigore Roibu)

Sculptura Azi. 4 discursuri

Ediția a VI-a
Galeria Națională de Artă „Delta” a Uniunii Artiștilor Plastici din Arad
http://www.galeriadelta.com

Vineri, 15 iunie 2012, la ora 18.00, are loc expoziția „Sculptura Azi. 4 discursuri” în Galeria Delta din Arad (Str. Mihai Eminescu, Nr. 2). La cea de a VI-a ediție vor prezenta: Andra Ciocoiu, Jean Chauvelot, Dan Daniel, Benjamin Varga.

Deschiderea va fi realizată de criticul de artă prof. univ. dr. Alexandra Titu și de sculptorul prof. univ. dr. Dumitru Șerban.

Partener: Centrul de creație al artelor vizuale contemporane, Facultatea de Arte și Design Timișoara.
Curatori: Anamaria Șerban și Cosmin Moldovan

Pentru o definiţie a vastului domeniu al sculpturii contemporane, o radiografie a sculpturii contemporane româneşti, o cunoaştere directă a sculptorilor noului val promovăm tineri sculptori. Începând din 2007 prezentăm anual 4 sculptori români, 4 direcţii, 4 tendinţe diferite în cadrul aceleiaşi expoziţii şi totodată diferite faţă de ediţiile precedente.

Polemica lupoaicei capitoline

După cum se aştepta toată lumea, statuia sculptorului Vasile Gorduz intitulată „Traian şi Lupoaica” sau „Imperator Traianvs”, amplasată în faţa Muzeului de Istorie din Bucureşti, a ajuns ţinta dezbaterilor şi a băşcăliei nefondată. Ziare importante, precum The Telegraph şi toată presa din România, au alocat spaţiu pentru a comenta apariţia monumentului în spaţiul public.

Vasile Gorduz (1931-2008) a fost sculptor român şi profesor universitar la catedra de sculptură a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. Monumentul lui Gorduz, din bronz, are o înălţime de 2,15 metri şi îl reprezintă pe împăratul Traian, simbol al latinităţii poporului român, în postura impunătoare, stând în picioare şi ţinând în braţe lupoaica capitolină. Academicianul Răzvan Theodorescu a arătat importanţa simbolisticii monumentului, care realizează „întâlnirea între latinitate şi creştinism, cei doi piloni ai poporului român”. În continuare vă prezentăm un articol scris de Alexandra Titu, curator, critic de artă şi cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, preluat de pe site-ul UAP, opinie avizată formulată în urma polemicilor mediatice iscate după amplasarea statuii sculptorului Vasile Gorduz în faţa Muzeului de Istorie.

Retorica artei şi retorica străzii

Am putea saluta un scandal, a cărui importanţă rămâne într-o perspectivă gravă, mai curând minoră, ca strategie eficientă de a impune în atenţia unui public altfel inert, în mare majoritate lipsit de cultura care permite înţelegerea operei de artă, a complexităţii mesajului artistic şi a limbajului ca parte integrantă a sa, şi nu ca anexă a unui discurs ce urmăreşte neapărat accesul imediat la o lectură confortabilă şi la o aderenţă unanimă, bazându-se pe stereotipuri minişi inovaţii minime. Să salutăm deci scandalul provocat de expunerea publică, în faţa Muzeului de Istorie din Bucureşti, drept o benefică luare de cunoştinţă despre o operă de artă care s-a integrat spaţiului urban în alte zone cu o experienţă culturală şi edilitară mai sistematice şi mai vechi – Sevilla şi Roma –, dar nu şi în Bucureşti, unde monumentele, cu câteva excepţii, sunt ori insignifiante, ori ridicole.
Provocantul monument este datorat sculptorului Vasile Gorduz, unul dintre cei mai importanţi artişti români ai contemporaneităţii. Calitatea nu asigură aderenţă şi autoritate confuzului mecanism al opiniei publice, obscurelor pasiuni şi interese ce declanşează manipularea unei reactivităţi de stadion, gustului pentru injurie, şi jocul de cuvinte trivial, dorinţei de protest fără structură, focalizare şi pertinenţă. Gustul pentru scandal ţine locul gustului pentru artă, pentru cultură, sau, mai complet, gustului.
Sculptura expusă cu prilejul expoziţiei tezaurelor dacice îl reprezintă pe cuceritorul Daciei, împăratul Traian, oferind ca pe o emblemă, ca pe o ofrandă şi o garanţie de autoritate latină Lupoaica Capitolină.
Retorica discursului este complex articulată din referinţe simbolice la condiţia cuceritorului, un învingător şi un erou civilizator, un cuceritor ce înaintează oferind un dar care îşi regăseşte prestigiul în patrimoniul simbolic al civilizaţiei cucerite. Titlul complet al lucrării este „Nostalgia după o victorie care dacă ar fi avut loc ar fi însemnat nefiinţa noastră”. Această victorie sub stindardul dacic, cu montajul capului de lup şi a cozii de dragon (şi care a generat la rândul său o impresionantă creaţie a lui Vasile Gorduz), ar fi lipsit spaţiul românesc tradiţional, modern şi actual, de apartenenţa sa la latinitate, la acest prim universalism deja european, în sensul construcţiei angajate şi proiectate ca imperiu deschis absorbţiei culturale, metisajelor de idei şi stiluri, sub forţa expansivă a aculturaţiei romane. Reprezentarea lupoaicei reia aluziv forma stindardului dacic, ca o voalată indicare la un universalism arhaic din care s-au individualizat cele două civilizaţii în conflict. Reacţiile vehemente faţă de acest pachet de semnificaţii indică o dublă repulsie faţă de conceptul de latinitate şi, cu aceeaşi intensitate, de universalism. Două concepte şi două realităţi care legitimează ca naţiune o poplulaţie mereu jenată de a se legitima cu firesc şi relaxare politică şi dispusă să se furişeze în contemporaneitate cu complexul marginalităţii şi cu deliciul uşilor dosnice, sau cu siguranţa precară a imitaţiilor cuminţi după tendinţele zilei.
Câteva inventive comentarii şi montaje imagistice din facebook indică direct nervozitatea iscată de ofranda latinităţii, una dintre situaţii fiind cea a excluderii animalului simbolic din grupul statuar cu explicaţia „hingherii au luat maidanezul”. Poate că un complex al legitimării genetice se află obscur, în această reacţie mohorât hazlie.
Din medii mai culturale se invocă la originea repulsiei faţă de opera de artă tema depăşită a protocronismului, ceea ce demonstrează că autorii acestei lecturi nu înţeleg nici sensul montajului simbolic care vorbeşte despre universalismul latin, nici consistenţa arheologică şi istorică a acestei teme, şi nu au fost atenţi nici la titlul lucrării, pe care l-au ignorat.
O altă temă exploatată este legată de anvergura virilă a Împăratului, ceea ce implică probabil şi ofensa unui model autoritar pentru o populaţie a cărei creativităţi în practica înjurăturii a fost blocată de stereotipul invocării automate a morfologiei sexuale personale, descalificate prin comparaţie. Pârghiile revoltei canalizate spre imaginea de artă ca defulare naţională sunt multiple şi comice deseori.
Neînţelegerea referinţelor implicate de limbajul sculptorului, explicit ca realism simbolic, sublimat prin referinţa la arhaicitatea etruscă indicată de regimul volumelor, sau condiţia de coloană a personajului, ca şi raportul dintre verticalitatea purtătorului de ofrandă şi orizontala lupoaicei, care indică alt traseu interpretativ enervant ca invocare a altui nivel universallist înncă operant, cel al simbolicii creştine, generează alte reacţii.
Desigur, orice imagine autoritară, datorată unui artist cu incontestabilă autoritate, oferă creaţiei artistice înseşi invitaţii la parodie, sau la referinţe ce se înscriu în estetica postproducţiei, la fel de generoase în amploarea dialogului cultural, ca şi gesturile radicale ale primei avangarde (imaginea Monei Lisa căreia Duchamp îi adaugă mustăţi, sau măgăruşul expus de Maurizio Catelan în replică la calul expus de Jannis Kounelis cu ani înainte, în aceeaşi galerie, ca protest ecologist). O replică polemică sau doar de o referinţialitate de tip postproducţie a tânărului (încă) sculptor foarte interesant ca discurs Balco, personajul albastru purtând un ogar ca ofrandă gratuită, înscria deja opera lui Gorduz în această actualitate a discursului generator de interpretări.
Dincolo de trivialităţile discursului străzii concrete sau virtuale, şi de imaginea jalnică pe care eşantionul denigratorilor impertinenţi (mai explicit, lipsiţi de pertinenţă) îl creează despre publicul urban românesc, salut o polemică creeată în jurul unei opere de artă şi nu a numărului de încălţări, ale unei vedete, de scandalurile din familiile unor figuri ce ocupă prim-planul televiziunilor de succes şi a tot felul de nimicuri care însufleţesc viaţa cotidiană a automarginalităţii noastre. (Alexandra Titu)
SURSA: uap.ro

A încetat din viaţă pictorul Romul Nuţiu

Profesorul Romul Nuţiu a încetat din viaţă, joi, 5 aprilie 2012, la vârsta de 79 de ani. Născut pe 28 iulie 1932, în localitatea Bilbor din judeţul Harghita, Romul Nuţiu a studiat la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, promoţia 1957. A fost profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Arte şi membru al UAPR. Lucrările sale au fost prezentate, de-a lungul anilor, în cadrul a multor de expoziţii personale şi de grup desfăşurate în ţară şi în străinătate. În ultima perioadă a avut o strânsă colaborare cu Galeria Calina din Timişoara.

„Afirmat în anii ’60, Romul Nuţiu sintetizează în creaţia sa spiritul prospectiv, experimental şi subiectivitatea liberă, proiecţia interioară asupra realităţii, intensitatea expresionistă a gestului şi viziunii. El exprimă în cel mai înalt grad noua atitudine artistică, de la mijlocul secolului XX, care păstrează din motivaţiile modernismului dominanta intelectualistă, dar nu ca raţionalism, ci mai curând ca reflexivitate şi dependenţă de concept, şi din recurenţa romantică dinamismul violent, jubilaţia experienţei senzoriale, arbitrariul ludic şi dezinvoltura pur estetică a selecţiilor din realitate şi din patrimoniul cultural. De formaţie pictor, el practică cu consecvenţă acest medium, dar experimentează şi în zona creaţiei de obiect, pictură-obiect, instalaţie, ambient şi film video”. (Alexandra Titu)

„Există plecări şi plecări. Uneori te întrebi de ce nu stă lumea în loc, cum de poate continua viaţa în acelaşi ritm. Alteori, sentimentul pierderii este covârşitor. Plecarea lui Romul Nuţiu a lăsat lumea mai înţeleaptă, mai bună şi, parcă, cu mai multe înţelesuri. Deoarece nu ştiu care a fost cea mai mare calitate a sa, de artist inovator sau de profesor. Pentru că, în acest moment, realizez cât de multe ne-a învăţat, desluşit, rearanjat pe harta complicată a vieţii şi a artei. Romul Nuţiu a plecat creând, cu pensula imaginară, o nouă lecţie de viaţă”, a transmis Alina Cristescu, de la Galeria Calina.

Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?

Centrul Areopagus din Timişoara, alături de Facultatea de Arte şi Design din cadrul U.V.T., vă invită în spaţiul Galeriei Bastion din Timișoara să vizitaţi expoziția „Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”, deschisă până în data de 10 februarie 2012.

Coordonator proiect: prof. drd. Iuliu Bălău
Curatori evenimente: prof. univ. dr. Alexandra Titu,
prof. dr. Liviu Nedelcu

 În proiectul prezentării unor direcţii din arta contemporană sensibile la problematicile etice, dedicat actualităţii acute a unor repere esenţiale ale convieţuirii sociale, ale construcţiilor comunitare (restrânse sau de amploare) de-a lungul istoriei, am debutat în 2011 cu imperativul „Să nu ucizi!”, formulat de codul de legi cuprins într-una dintre cele mai prezente cărţi ale antichităţii, în fondurile culturii moderne, europene şi transatlantice, dar care este formulată cu neînsemnate diferenţe în toate culturile lumii. Expoziţia din acest an deschide câmpul interogărilor asupra acestei interdicţii, atât de contrară impulsurilor originare ale speciei umane plasate (conştientizate ca situate) între condiţia animală şi cea angelică, a păzitorilor, a entităţilor de putere a căror condiţie este responsabilitatea asumată, sub controlul exigent, sever, implacabil, al armoniei.

În expoziţia centrată pe această temă a relaţiei de responsabilitate faţă de celălalt, de fraternitate, şi mai ales de interogare asupra acestui pachet de angajamente, palierul abordărilor este larg. Sunt prezenţi artişti care au manifestat un interes constant pentru un fond de sacralitate codat religios sau general, mai arhaic decât segregările confesionale – ca Marin Gherasim (care pune în cauză paradoxul aparent al iertării divine, inexplicabilă când s-a uitat continuitatea profund semnificativă a substituirilor reciproce dintre theandrosul/mielul mistic, animal şi om şi jertfa simbolică, agrară, jertfa lui Cain, sacrificatorul), Şerbana Drăgoescu, Suzana Fântânariu, Gheorghe Zărnescu, Ilie Boca, Delia Corban, sau pe care o serie de lucrări îi legitimează în acest areal, ca Dana Acea, Adriana Lucaciu, Angela Tomaselli, artişti preocupaţi de temele corporalităţii apologizate sau abuzate, al căror expresionism dă dimensiunea dramatismului/tragismului relaţiilor cu celălalt, ca festin polisemic sau solitudine ca dimensiune a existenţei urbane – Marilena Preda Sânc, Mihai Chiuaru, sau melancolia reflexivă după răul ucis, (lucrarea lui Aurel Vlad) ce implică dimensiunea politică referinţei mitice.

Politicul mai explicit şi actualizat, localizat, sau istoric susţine discursuri ca în lucrările lui Liviu Nedelcu, Mihai Zgondoiu, Manole Olteanu, în timp ce referinţa directă la episodul biblic este abordat în lucrări surprinzătoare prin originalitatea frapantă a discursului ca în cazul Şerbanei Drăgoescu sau a lui Dorel Găină. Dincolo de trimiterea directă la fondul veterotestamentar, care impune eticii universale temele păcatului, maculării, căderii, de la căderea din Paradis (Letiţia Oprişan) la temele decadenţei şi la deliberarea temei mitice a fraternităţii (Vasile Pop Negreşteanu), la actualitatea figurării personajului agresiv, asocial, nepăsător şi egocentric, imagologia dezimplicării de celălalt, a deturnării semanticii sacrificiale, şi a declinului moral, apar semnalate în versuri explicite, sau aplicate metaforic, în imagini la limita abstragerii, sau chiar abstracte, ca în pictura lui Romul Nuţiu, unde doar intensitatea dramatică a expresiei cromatice trimite la nucleul epic, sau al Magdalenei Zărnescu, cu dominantele sale de negruri şi brunuri, sau jocul gratuit al lecturii unei scriituri, ca exploatarea aporiilor şi implicaţiilor lăsate deschise de polisemia termenilor: 2 „Păzitor”, de la protector la supraveghetor, sau „frate”, care acoperă semnificaţii de la stricta legătură de sânge la cea general umană.

Plecând de la acest palier semantic, expoziţia pune în evidenţă disponibilitatea momentului cultural contemporan, conştient de eclectismul său asumat de a dezvolta retorici apte să susţină discursurile îndreptate asupra realităţii prin inevitabile filtre culturale, ca trasee hermeneutice înainte de a fi direct creatoare. (Alexandra Titu,  fragmente din catalogul  expoziţiei „Sunt eu, oare, păzitorul fratelui meu?”, Ed. Brumar, 2012, ISBN 978-973-602-729+1)
SURSA: Modernism.ro (unde puteţi vedea mai multe imagini din expoziţie).
Mai multe informații despre proiect găsiți pe: www.sanuucizi.ro