Expoziție Béla Tar și Adrian Ioniță

Casa Artelor din Timişoara
Deschiderea: Joi, 26 martie 2015, ora 18,00.

afis

Dans popular.jpg

Miraj.jpgMyRussiaSpatiu opturat.jpg

Lacan's can

Béla Tar  s-a născut în 1964 la Cluj Napoca și trăieşte şi lucrează în Timişoara. Este pictor şi restaurator de artă, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. A urmat cursurile Facultății de Arte şi Design – Universitatea de Vest, Timişoara.

„Pictura lui Béla Tar se distinge eminent ca una dintre cele mai acute aplicații ale școlii conduse sub bagheta pedagogică a lui Romul Nuțiu de la Facultatea de Arte Plastice din Timișoara. Metodele stilistice aflate în spatele efortului creativ făcut de Béla Tar, se bazează pe o colantare de câmpuri transparente sau semiopace care se juxtapun dens unele peste altele asemenea unor porți de intrare spre zone ce ascund expresia unor energii interne surprinse în mișcare. (Simona Vegh, Ora de Timiş, 22 Aprilie, 2012)

The cat box

Adrian Ioniță s-a născut în 1952 la  Timişoara și, în 1985, se stabilește la Chicago, USA. A studiat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, București.  clasa profesor Geta Caragiu.
Stăpânit de o curiozitate endemică, Ioniţă deschide nişte uşi bine ferecate – de unii ignorate, de alţii evitate cu premeditare din teama de a descoperi şi de a se descoperi în întreaga goliciune a spiritului găunos. Sunt uşile spre interior, spre sinele ascuns, spre zona abisală a conştiinţei” (Adrian-Silvan Ionescu Ph.D., director al Institutului de Istorie a Artelor „G. Oprescu” al Academiei Romîne din București).

Galeria Pygmalion (Str. Episcop Augustin Pacha, Nr. 8 – Timişoara)
Program de vizitare: Luni – Vineri, orele 13.00 – 19.00.

Butoaiele pline pe… dinafară

De la Muzeul de Artă din Timişoara

Expoziţie de butoaie la Palatul Baroc din Timişoara? Când am auzit-o şi pe asta m-am gândit că domnul Marcel Tolcea, directorul Muzeului de Artă din Timişoara, a fost victima unei farse. Am deschis ziarele şi am citit primele ştiri online, şi da, negru pe alb, evenimentul era anunţat cu litere de o şchioapă: expoziţia „Barrique Art. Artă şi Vin. De Gustibus” se va deschide pe data de 8 noiembrie 2011, la ora 18.00, la Palatul Baroc, din Piaţa Unirii.

Mai clar nici că se putea, un butoi mare şi fercheş, cu cepuri de alamă, stătea mărturie pe afişul expoziţiei. Răspunzător pentru acest eveniment este un om de afaceri neliniştit şi neastâmpărat în lumea artei, domnul Andrei Herczeg, patronul unei firme de materiale de construcţii, şi soţia domniei sale, fermecătoarea Doina Herczeg, patroana Enotecii de Savoia. Printre altele, soţii Heczeg nu sunt doar patroni ai artelor, ci şi posesorii unei colecţii de artă de invidiat, găzduită într-o casă celebrată de cele cele mai importante reviste de arhitectură, dacă ar fi să amintim doar de LArchitecture d’Aujourdhui.
Acestea fiind zise, mi-a venit inima la loc şi am început să investighez detalii despre acest proiect.

22 de butoaie de stejar au fost trimise, prin poştă, unui grup select de artişti, urmând ca aceştia, după o eventuală intervenţie artistică, să returneze butoaiele Muzeului de Artă din Timişoara. Genul acesta de expoziţii are un succes la public garantat, el a fost încercat în mai multe părţi ale lumii, fie din motive caritabile, de a aduna fonduri, fie din motive comerciale, pentru a lansa un produs.

Trendul a început pe la sfârşitul anilor ’80, când Camera de Comerţ şi primăria oraşului Zurich au organizat o campanie de expoziţii anuale cu sculpturi distribuite în locurile publice din centrul oraşului. Temele alese erau legate de animale, lei, vaci, ursuleţi sau obiecte, precum vaze de flori uriaşe. Moda s-a întins şi peste ocean, pentru ca într-o dimineaţă din vara anului 1999 să mă trezesc în Wicker Park, în faţa atelierului meu din Chicago, cu câteva vaci pictate fistichiu. Ţin minte până în ziua de astăzi cuvintele istoricului şi criticului de artă Adrian -Silvan Ionescu, care, în acea perioadă era în vizită la mine: Holly Cow, haide Adriane să vizităm Muuu-zeul acesta de bovine în aer liber. În Chicago, primul oraş american care a găzduit un Cows on Parade, au fost prezentate 300 de vaci. În anii care au urmat, genul acesta de expoziţii s-a extins în peste 50 de ţări ale lumii.

Expoziţiile cu butoaie au şi ele un istoric interesant. Unul dintre exemplele cele mai cunoscute în lumea artelor plastice a fost oferit, încă de la sfârşitul anilor ’50, de Christo, un artist cunoscut pentru proiectele sale grandioase de împachetare a unor clădiri, cum sunt celebrul Reichstag din Berlin, sau podul Pont Neuf din Paris. În perioada anilor 1958-69, Christo a realizat structuri din mii de butoaie de metal, pe care le-a stratificat în diverse aranjamente spaţiale, ziduri şi mastabale, printre cele mai cunoscute fiind acelea ale unui zid de butoaie „Cortina de Fier”, realizat în 1962, sau un proiect de închidere a Canalului de Suez, cu zece milioane de butoaie, în 1967.
Mulţi antreprenori, comercianţi şi fabricanţi de băuturi au sezizat efectivitatea publicitară oferită de proiecte precum acela cu Cows on Parade şi au organizat adevărate simpozioane sau expoziţii itinerante cu butoaie decorate de artişti. Remarcabilă în acest sens este o expoziţie concepută de Advanza Event Management, pentru distileria de single malt Scotch whisky, Glenfiddich. Expoziţia Glenfiddich Barrel Art Russia a avut un suport de public relations masiv, ce s-a manifestat în peste 50 de publicaţii şi participarea la vernisaj a unei elite sociale de excepţie. După vernisajul de la galeria ArtPlay din Moscova, expoziţia, cuprinzând opt lucrări realizate sub deviza „Every Year Counts,” a fost itinerată prin restaurantele de lux din Russia.
„The Rain Barrel Street Art Project” este un proiect de colectare a apei de ploaie în butoaie de plastic, care are loc în Chicago şi care anul acesta se află la a treia ediţie. Artişti cunoscuţi, amatori sau copii pictează aceste butoaie care apoi sunt oferite prin licitaţie pentru a strânge fonduri folosite în acte de caritate.

Tot un proiect „environmentalist” cu butoaie este realizat de „Oil Drum Art,” o organizaţie americană din West Hartfort, Connecticut, fondată după 11 septembrie 2001, şi care, în cele peste 23 de expoziţii de la înfiinţare, a reunit 200 de artişti şi a atras mii de vizitatori. Expoziţiile organizaţiei sunt necenzurate şi oferă un dialog provocator cu publicul pe teme estetice, de environment, criză economică, energetică şi geopolitică.

În acest context, sigur că expoziţia de la Palatul Baroc din Timişoara nu aduce nimic nou sub soare, dar are o semnificaţie deosebită în scena manifestărilor curatoriale din arta românească pentru faptul că deschide un vad şi „sparge cep,” în expresia lui Marcel Tolcea, spre evenimente artistice experimentale de amploare, care implică sponsorizări din partea oamenilor de afaceri din România, îi atrage spre lumea artei şi colectionarism, injectând fonduri şi energii într-un sistem de administrare culturală ce are nevoie disperată de patronajul lor.
Să vedem ce s-a întâmplat cu adevărat la Palatul Baroc. Deşi sponsorii sunt foarte modeşti şi nu au precedat evenimentul cu o campanie publicitară, expoziţia a adunat în jurul ei un public foarte numeros. Cele 22 de butoaie distribuite în sălile de la parter ale muzeului sunt un experiment atât în sens artistic, cât şi psihologic. Aceasta se datorează faptului că fiecare artist este limitat în folosirea unui mediu cu dimensiuni exacte – un butoi de stejar. Tema se pare că a fost la liberă alegere, fiecare artist având posibilitatea să îşi pună licența artistică după bunul plac.
O impresie generală despre această expoziţie este aceea că mulţi dintre artişti, cu câteva excepţii notabile, s-au lăsat furaţi de aspectul decorativ, de împodobire a obiectului, şi au neglijat partea ideatică. Una este să pictezi sau să împodobeşti un butoi cu semne, şi alta este să îl integrezi într-o idee în care forma şi conţinutul intră în simbioză. Este unul dintre riscurile unor expoziţii de acest gen, şi cea din Timişoara nu face excepţie. La fel s-a întâmplat şi cu expoziţiile cu vaci de plastic la Cows on Parade. Ele au fost pictate pe „dinafară”. Cea mai reuşită dintre ele a fost însă aceea a unei vaci care răstoarnă un opaiţ. Ea a fost realizată în Chicago şi face parte din istoria acestui oraş care a ars, în 1871, până la temelii după ce o vacă a răsturnat un opaiţ în şura unei clădirii de pe 137, DeKoven Street.
Dintre lucrările prezentate am ales câteva în care se simte că simbioza dintre formă şi idee a fost o preocupare centrală.

Silviu Oravitzan și simbolistica vinului hristic

Sincer să fiu, nu credeam că maestrul Silviu Oravitzan va accepta să participe la această expoziţie. Participarea sa este o surpriză de proporţii şi reflectă, după mine, angajamentul excepţional al pictorului faţă de comunitatea artistică şi publicul timişorean. Cunoscând profilul său de pictor preocupat de elementele sacrului în pictură, numai simpla sa asociere cu un obiect atât de „mundane”, ca un butoi de stejar, m-a pus pe gânduri. L-am cunoscut pe Silviu în foarte multe împrejurări, şi la Lugoj, şi în Statele Unite, unde a venit cu o expoziţie monumentală la The National Museum of Catholic Art & History din New York. Pentru că veni vorba, la acea expoziţie, la care a participat crema americană de glitterati a momentului, de la magnatul Donald Trump, la Regis Philbin, cunoscutul prezentator de pe CBS (“Live with Regis and Kelly”), Silviu a fost prezent cu zeci de lucrări în aceeaşi sală în care au fost expuse lucrările de bronz cu îngeri căzuţi ai lui Salvator Dali, sau sculpturile lui Giacomo Manzù, artistul care a sculptat „Poarta Morţii” de la intrarea în Basilica Sf. Petru din Roma.

Silviu Oravitzan este un pictor cu o viziune amplă şi monumentală. Majoritatea lucrărilor sale cer un spaţiu dedicat, un sistem de iluminare sau sonor deosebit. Vizitatorul de la Palatul Baroc, neiniţiat în detaliile acestui proiect care trebuie văzut singular într-o sală mare, în semintuneric, sub un singur spot de lumină orientat pe pocalul de aur, cu un fond sonor pe muzică de Bach şi falduri de ţesătură aurie extinse în cruce, la câţiva metri de focarul central al lucrării, nu poate decât să îşi imagineze amploarea proiectului.
Lucrarea este complexă, atât din punct de vedere ideatic, cât şi din punct de vedere al realizării artistice. Sub vălul de mireasă (simbol al bisericii) care acoperă butoiul ca o ploaie de lumină aurie, apar semne, simboluri, sigilii, pocalul, boabele de grâu, ce ţin de tradiţia religioasă a împărtăşirii vinului (sângele lui Isus). Nimic la această lucrare, pitită în ultima dintre sălile expoziţiei, nu este întâmplător şi sper că după expoziţie organizatorii să îi găsească spaţiul pe care îl merită

Romul Nuțiu și butoiul care nu se lasă luat de fazan

Maestrul Romul Nutiu este un artist şi un pedagog care nu are nevoie de prezentare. El este un pictor care se reinventează cu o remarcabilă spontaneitate prin fiecare lucrare pe care o face. Ce m-a impresionat dintotdeauna la el a fost ușurinţa şi naturaleţea cu care pictează şi care nu are nimic din complexul de “serialist” al artistului care expune cicluri sau teme bătute în cuie, promisiuni ale unor creaţii mai mari sau mai extinse decât ceea ce este oferit ochiului. Romul este un pictor al ideilor ce vin dincolo de minte, din subconştient, pe care le imortalizează rapid, cu o experienţă uriaşă în compoziţie, culoare şi aranjamente spaţiale.
Acelaşi lucru s-a întâmplat, probabil, şi cu lucrarea prezentată la expoziţie, prin care asociază un fazan împăiat cu un butoi de stejar de 70 de kg, pe care îl face să devină aproape imponderabil prin aplicarea pe suprafaţa sa a pufului şi penelor de găină. Ce este mai ușor – un kilogram de pene sau unul de lemn de stejar? Ei bine, ambele cântăresc la fel, dar din punct de vedere vizual trăim iluzia că au greutăţi diferite. Fazanul, prezentat deasupra butoiului pe o creangă de copac, este o pasăre cinetică ce poate fi învârtită în jurul axei sale. Pasărea se învârte aşa cum se învârte un cocoş de tablă pe vârful unei case pentru ca să indice direcţia vântului. Un cuibuşor de puf alipit sub fazan arată ca un polonic din pene şi este o adevărată provocare la adresa celor care, de la distanţă, pot crede că este un trompe l’oeil.
Nu ştiu dacă Romul s-a gândit la ideea de capcană, dar lucrarea sa mă duce acolo, poate pentru că subiectul mă pasionează de câteva decenii şi am câteva proiecte legate de ideea de capcană. Înainte ca fazanii să fie prinşi în borcane largi de sticlă, cum fac mulţi dintre branconierii de astăzi, ei erau prinşi în butoaie de lemn. Faptul că pe butoi se află un fazan împăiat îmi amintește de raţa de lemn de pe lacuri, care stă în aşteptarea cârdului de raţe sălbatice gata să cadă în vizorul vânătorului. O relaţie între capcană şi “momeală” – un element fals, artificial, mimetic, de atragere a prăzii. Până şi faptul că butoiul este „camuflat” conduce către idee. La acestea se adaugă, desigur, ironia fină a artistului. Am căutat prin diverse surse să găsesc ceva asemănător în istoria artelor plastice, însă nu am găsit nimic care să pună la încercare originalitatea acestei lucrări.

Radu Mihăilescu și Pianul-Butoi

Radu Mihăilescu apare în acest show cu un Butoi-Pian lucrat cu un craftsmanship demn de un Steinway, Fazioli sau Bosendorfer original. O mare descoperire pentru mine, care îl ştiu ca arhitect, dar nu am văzut încă nimic făcut de el care să îmi dea indicaţia că este sculptor. Butoiul-Pian a lui Radu Mihăilescu are un impact vizual foarte puternic. După ce am auzit de expoziţia aceasta, am făcut şi eu un proiect Hors’ Concurs, cu un revolver cu butoiaş de stejar şi cartuşe din sticlă cuprată. Dacă aş fi fost unul dintre participanţii la Barrique Art. Artă şi Vin. De Gustibus şi aş fi avut o opţiune, probabil că aş fi ales să fiu prezentat în proximitatea Butoiului-Pian a lui Radu Mihăilescu, care are în el atmosfera unui obiect Dada din secolul trecut, alura unei sculpturi Pop-Art de astăzi şi acel „vin”, vino-ncoa american, care te face să spui Wow!

Legătura dintre pian şi butoi mă întoarce din nou spre Chicago, oraşul care se distinge prin cluburi de blues şi jazz sau prin piano-baruri. După primul război mondial, un pianist pe nume Art Gillham a înregistrat, sub numele de Barrel-House Pete, câteva piese de blues pentru Columbia Records, printre care şi I’m Confessin, o piesă în care l-a avut ca sideman pe Benny Goodman. Art Gillham era un om cu un umor şi o auto-ironie ieşite din comun. Printre altele, spunea audienței sale că este atât de pierdut în lumea muzicii, încât trebuie să vorbească propriilor degete ca să poată cânta. Una dintre fotografiile în care apare în acea perioadă prezintă un butoi al cărui capac este o placă de patefon din Shellac. Nu spun întâmplător această poveste. O asociez cu personalitatea lui Radu Mihăilescu care, la primul contact, mi-a oferit un Hesitation Blues, dar care, aflând că sunt şi eu un craftsman preocupat de lucrul bine făcut, s-a deschis vorbindu-mi ca un coleg de breaslă.

Implicarea lui Radu Mihăilescu în acest proiect vine şi prin filiaţia Casei Hertzeg, unul dintre proiectele de arhitectură la care a lucrat şi care s-au bucurat de o mediatizare deosebită, atât în ţară cât şi în străinătate. Butoiul-Pian este, după el, un proiect de obiect absurd şi ironic, care nu putea fi făcut prin mijloace picturale, ci prin desfăşurarea tridimensională a unei materialităţi în care se simte preocuparea pentru formă şi tactil. Printre obiectele aflate în preajma sa, atunci când a fost provocat să participe la expoziţie, se aflau şi câteva picioare de pian. Nimic mai perfect pentru a contribui la naşterea proiectului său. La vernisajul expoziţiei, pictorul Sorin Nicodim a pozat fericit în oglinda de sub capacul sculpturii, cu sentimentul de bucurie şi onestitatea pe care le au doar copiii în fața unui obiect pe care îl apropriază ludic, ca făcând parte din lumea lor.
Pianul-Butoi sau Butoiul-Pian se adresează, aşa cum afirma pragmatic Radu Mihăilescu, unei generaţii care vede în Enoteca de Savoia un loc în care inteligentia artistică a oraşului de pe Bega se întâlneşte nu doar pentru a gusta un pahar de vin bun, ci şi pentru a-şi legitima dragostea pentru artă.

Cristian Sida și butoiul-crinolină

Pictorul timişorean Cristi Sida a adus la Muzeul de Artă din Timişoara un butoi superb, care celebrează biografia sa bahică. Dacă Marie Antoinette ar fi văzut butoiul, probabil că ar fi sărit în el şi crinolina s-ar fi născut cu 70 de ani înainte de apariţia ei, în 1840. Instinctiv, tânărul pictor timişorean simţea nevoia să ridice butoiul deasupra pământului şi, dacă ar fi făcut acest lucru, ne-ar fi adus mai aproape de juponul cu cercuri metalice de „cage”sau „caje”, cunoscut la noi sub porecla de malacov ori malacof, după numele fortăreţei din sistemul defensiv al Sevastopolului care fusese cucerită, cu atâta greutate, de trupele franceze în Războiul Crimeii. Un articol interesant pe această temă a fost scris de istoricul de artă Adrian Silvan Ionescu, în revista Egophobia.
Aceasta este doar una dintre fanteziile mele, induse de vederea Butoiului-Crinolină, făcut imaginar în cinstea doamnelor care odată au dansat în sala barocă a Muzeului de Artă din Timişoara. Pentru Cristian Sida însă, viața este un Cabernet (scrie pe butoi). Pe cercurile butoiului apar date cu semnificaţie biografică şi fotografii care indică ideea că acest butoi este un jurnal. Florile de plastic “made în China” sau vrejurile de viță de vie autentice sunt nişte accesorii puse la risc, dar care crează un flu-flu vizual pe care îmi iau riscul să îl numesc “charmant”. Într-unul dintre comentariile sale frecvente la mesajele mele de pe FaceBook, prietenul meu St. John din Canada a scris următoarele rânduri care conţin întrebări pe care le las deschise ca să… suspend mesajul artistului:
N-am înţeles dacă butoiul celebrează „propria biografie bahică” (de pe vremea când era doar un mic butoiash…:) sau pe cea a Artistului. Sigur că o imagine spune cât o mie de cuvinte, dar cu condiţia să poţi distinge ce reprezintă şi detaliile. Very intricate indeed. Cum e atașată ramura centrală (vrej de vitza de vie?), basoreliefele, picturile, graffiatoul etc. Judecând după aspectul general e într-adevăr un „ansamblu festiv”, patinat de timp şi tradiţii oenologice de cramă.

În loc de epilog

Expoziţia de la Timişoara are reprezentaţi 22 de artişti. Merită să-i descoperiți pe fiecare în parte, intrând în Muzeul de Artă. (Adrian Ioniţă)
SURSA: Oradetimiş.ro

Casa Poparad – Oravitzan

 Un fenomen viu al Timişoarei

În data de 23 octombrie 2011, pe strada Severin nr. 4, din Timişoara, a avut loc, cu participarea artiştilor Silviu Oravitzan, Max Dumitraş, Marius Bacriu şi Ştefan Călărăşanu, un vernisaj dedicat Casei Poparad – Oravitzan. Cu acest prilej au fost dezvelite două sculpturi monumentale, cu destinaţie permanentă, Arcă, de Max Dumitraş, şi Coloană, o lucrare realizată în colaborare de către Silviu Oravitzan şi Marius Bacriu. Minigaleria Casei Poparad – Oravitzan, aflată în subsolul clădirii, a găzduit o expoziţie în care cei patru artişti au prezentat lucrări de mici dimensiuni. Alături de ei am participat şi eu cu câteva desene retrospective şi o machetă pentru o lucrare monumentală, numită Ishwar, primul proiect realizat de la întoarcerea mea în România. Evenimentul a fost prezentat de Marcel Tolcea, directorul Muzeului de Artă din Timişoara, şi de istoricul de artă Ana-Maria Altmann, curator la Muzeul Albertina din Viena, Austria.

Lucrările lui Silviu Oravitzan degajă, pentru mulţi privitori o forţă aparte, pe care am observat-o atât aici în România, cât şi în Statele Unite, unde a expus la The National Museum of Catholic Art & History din New York, în aceeaşi sala în care a fost expus Salvator Dali şi Giacomo Manzù. Ele crează în jurul lor un aer mistic, cu o putere magnetică întâlnită doar în jurul unor obiecte plămădite de oameni ce au calităţi excepţionale. Dacă adaug la aceasta justificată emoţie pe care o trăieşti în prezenţa artistului şi elevarea statutului spiritual pe care îl exultă această mixtiune, cred că se poate înţelege de ce aceste obiecte încetează să mai fie obiecte comune şi devin purtătoarele unui subtil pariu cu imortalitatea. Instituţionalizarea unui spaţiu privat într-unul public vine de multe ori în contradicţie cu concepţia de spaţiu personal.

Punerea „în vitrina casei” a unui artist încă în viaţă este un concept născut din dorinţa de a face posibilitatea noilor generaţii de a avea un contact direct cu artistul şi opera sa. El este foarte popular în Statele Unite, unde primăriile şi organizaţiile artistice locale organizează tururi periodice de „open studio” în atelierele artistice. Unii artişti au refuzat să participe la aceste programe pe motivul că sunt o invazie în viaţa personală şi expun artistul în ceea ce are mai intim, un scrutin asemănător celui din filmul „The Truman Show,” în timp ce majoritatea le-au îmbrăţişat ca pe un program interactiv de diseminare a mesajului artistic, de cultivare a publicului şi de marketing a obiectului artistic. Despre acest subiect am discutat cu artista Suzana Fântânaru care a promovat în Timişoara conceptul de open studio şi care, de curând, a avut un succes deosebit prin deschiderea atelierului-apartament din Timişoara. Acest tip de explorarea atrage şi foarte mulţi turişti care văd în savoarea locului ocupat de artist un filon turbionar spre o cultură surprinsă în mersul istoriei.

Silviu Oravitzan este un pictor care a împlinit de curând vârsta de 70 de ani, fiind în plină forţă creatoare. Locul în care a muncit şi a trăit a fost dintotdeauna un loc sfinţit de harul său artistic şi de talentul de a atrage spiritul generaţiei în care trăieşte. Această calitate rară i-a adus admiraţia şi a câştigat prietenia unor personalităţi de talia lui Emil Cioran, Paul Barbăneagră, Sergiu Celibidache sau Walter Biemel. A făcut din el creatorul unui creuzet spiritual în timpul comunismului, când atelierul său din Lugoj a adunat toată inteligenţia românească a timpului. Printre ei i-aş enumera pe criticii şi istoricii de artă Ion Frunzetti, Petru Comarnescu, Vasile Drăguţ, Andrei Pleşu şi François Pamfil, pe scriitorii Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu, Şerban Foarţă sau Bartolomeu Anania. Artişti, precum Aurel Ciupe, Ion Pacea,  Iulius Podlipny, Ion Isac, Ion Sălişteanu, Ştefan Bertalan, Sorin Dumitrescu, Florin Ciubotaru, Constantin Flondor, Petru Jecza, Viorel Mărginean, Ion Musceleanu, Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu şi, nu în ultimul rând, Horia Bernea, au fost prezenţe familiare ale atelierului său din Lugoj, iar multe dintre lucrările lor pot fi văzute astăzi în colecţia artistului.

În afara operei artistului, Casa Poparad – Oravitzan cuprinde şi o colecţie de artă contemporană universală din care nu lipsesc un Miro, Eduardo Chillida, Horia Damian, Pierre Alechinsky, Jean René Bazaine, Antoni Tàpies, precum şi o superbă colecţie de stampe orientale şi icoane româneşti din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Aproape toate colecţiile, incluzând covoare şi obiecte de cult bizantine, reflectă problematică, originile sau sursa de inspiraţie a artistului. Cadrul intim în care sunt expuse lucrările din spaţiul central, de la etaj sau bucătăria în care Gina Oravitzan, soţia artistului, pregăteşte bucate pentru oaspeţii casei, până la deschiderea terasei spre grădină, atelierul şi refugiul cu cuptor, masă masivă din lemn, obiectele de artă ţărănească românească care o înconjoară, toate, crează o ambianţă unică prin design şi concept, ce respiră atmosfera de pace insuflată de spiritul creator a lui Silviu Oravitzan.

Mulţi cred că un artist devine apreciat după moarte, o viziune romantică ce trebuie depăşită prin iniţiative ca ale lui Sorin şi Adriana Poparad. Restituirea pe care o fac prin Casa Poparad – Oravitzan nu este postumă. Ea are loc în timp ce artistul trăieşte şi prezenţa sa poate oferi o comuniune ce degajă o perspectivă istorică şi culturală vie, din mers, asupra vieţii şi operei sale. Mesajul ei nu este o sticlă aruncată în mare sau un receptacol în timp, pe care îl găseşti după ce istoria şi-a spus cuvântul – cum se întâmplă cu multe opere de artă sau destine artistice –, ci unul care are loc acum, sub ochii noştri. (Adrian Ioniţă)
Citiţi tot articolul pe Ora de Timis.ro