Viaţa unui mare artist
When Marina Abramović Dies – o biografie de James Westcott, Cambridge, MA MIT Press, 2010, 326 de pagini.
Criticul de artă James Westcott a lansat prima sa carte,
Când Marina Abramović moare.
Westcott foloseşte multe interviuri cu artista de performance Marina Abramović, realizând o biografie a acesteia din copilărie până în prezent.
La cele peste trei sute de pagini, biografia lui James Westcott este o plăcută lectură narativă, presărată cu diverse anecdote, o poveste care urmăreşte evoluţia artistei de la naştere, la maturitate. Marina Abramović este născută în anul 1943 în fosta Yugoslavie şi a fost numită „bunica fenomenului performance”. În toată cariera sa de peste 30 de ani artista a utilizat corpul uman, propriul său corp şi propria ei personalitate, atât ca subiect, cât şi ca temă de gândire.
Nu are sens să povestesc despre notorietatea pe care o are această artistă în cercurile criticilor de artă contemporană. Probabil, unii novici în artă vor lega numele cu cel al miliardarului rus, patronul echipei de fotbal Chelsea. Va trebui să-i dezamăgesc pe cei care nu au auzit de această mare artistă din Europa de Est. Nu are nici cea mai mică legătură cu magnatul rus.
De-a lungul timpului am văzut diferite lucrări ale Marinei Abramović risipite prin muzeele lumii, folosint internetul sau prin diverse publicaţii de specialitate. Am citit câteva lucruri despre ea, cum ar fi faptul că provine din Balcani şi că a dus cu sine o moștenire culturală care i-a hrănit şi inspirat opera, fiindu-i în acelaşi timp o imensă povară. Istoria personală și de familie e unul din subiectele ei preferate, mai ales că istoria familiei ei este strâns legată de istoria zonei în care s-a născut (Macedonia), dintr-un tată muntenegrean şi o mamă de origine sârbă, amândoi partizani comuniști considerați eroi de război.
Cea mai cunoscută perioadă din cariera ei este cea a colaborării cu Frank Uwe Laysiepen. Relaţia dintre cei doi artişti, între anii 1976 şi 1988, a dus la un număr important de performance-uri în care video-ul şi-a asumat diferite funcţii: de la instrument de documentare, la mijloc artistic adecvat. În anul 1976 Ulay (Frank Uwe Laysiepen) şi Abramović au produs prima lor lucrare premeditată: Aktion in 14 bestimmten Sequenzen (Acţiune în 14 secvenţe predeterminate). Aceasta a beneficiat de un plan pregătit minuţios cu mult timp înainte. Pe scurt, pe 12 decembrie 1976 Ulay şi Abramović au intrat în interiorul Neue Nationalgalerie din Berlin, de unde Ulay a furat tabloul lui Carl Spitzweg, Der arme Poet (Bietul poet). După ce Abramović a reuşit să distragă atenţia gardianului; tot ea a fost cea care a documentat pe film foto întregul eveniment. Un al treilea colaborator al celor doi a fost Mike Steiner, cel care l-a filmat pe Ulay conducând maşina prin Berlin, către şi de la locul faptei. Dacă pregătirile şi îndeplinirea acestui adevărat act anti-artistic, prin care spaţiul simbolic tradiţional al muzeului este violat şi distrus, a durat în fapt 30 de ore, Aktion in 14 bestimmten Sequenzen beneficiază de o documentare pe film de numai 30 de minute. În scena finală, Ulay ajunge într-o casă locuită de imigranţi turci care munceau în Germania, pe al căror perete a agăţat tabloul. Următorul gest a fost acela de a suna la Neue Nationalgalerie pentru a revendica furtul, tabloul fiind imediat recuperat.
În anul 1988 Ulay şi Abramović au decis să înceteze această relaţie. Au marcat acest eveniment printr-un performance desfăşurat de-a lungul Zidului Chinezesc. Cei doi au început un marş din direcţii diferite, unul către celălalt. Abramović şi-a început marşul de pe ţărmul Mării Galbene, de la Shan Hai Guan, în Golful Bohai, mergînd către vest. Ulay a pornit în direcţia inversă, de la Jai Yu Guan, la limita sud-vestică a deşertului Gobi, înaintând către est. După ce amândoi au mers timp de 90 de zile, s-au întîlnit la Er Lang Shan, în Shen Mu, provincia Shaanxi. Aici s-au îmbrăţişat unul pe celălalt şi şi-au luat rămas bun, pentru a-şi continua munca mai departe separat. The Lovers: The Great Wall Walk (Îndrăgostiţii: Marele Marş) devine finalul absolut al operei lor magna. „Ca şi respiraţia, trebuie să creezi, altfel mori. Poate că asta nu te face un mare artist, dar îţi dă posibilitatea să te împlineşti”, spune Marina Abramović. Colaborarea celor doi artişti a angajat deseori tehnicile unei „arte a rezistenţei” care a luat diverse forme, solicitând meditaţie şi concentrare susţinută din partea lor.
Cartea lui James Westcott este structurată ca o naraţiune cronologică cu primele momente ale carierei Marinei Abramović, punctând fiecare etapă importantă şi fiecare proiect major al acesteia. Scrisă într-un stil jucăuş şi laudativ Când Marina Abramović moare este departe de a fi o carte academică sau o anchetă critică, autorul recunoscându-şi limitele muncii şi caracterizându-şi lucrarea ca fiind „un proiect al unei biografii”.
Abramović are un interes bine mediatizat în păstrarea performance-ului ca mediu al artei sale. Din păcate, Westcott evită orice anchetă critică în problema legată de „re-performanţă” şi funcţiile performance-ului ca partitură muzicală a cărei repetiţie nu încetează să producă originale. Problema de re-performanţă este crucială pentru Abramović şi umple câteva capitole de la sfârşitul biografiei cărţii lui Westcott. Cu toate acestea, în loc de analiză sau critică, Westcott oferă cititorului o lungă istorie a unor acţiuni în care artista a fost implicată. În plus, autorul a decis să încheie cartea cu moment ce presupune implicarea personală, ca asistent al ei, depănând amintirile sale din timpul petrecut împreună cu artista. Aceste momente întăresc stilul anecdotic al cărţii.
Informaţiile din viaţa personală a Marinei Abramović sunt fără egal în literatura despre arta actuală, stilul în care sunt scrise fiind unul clar, uşor de înţeles şi reconfortant. Cartea nu conţine note de subsol, nu are referiri teoretice şi academice, ceea ce o uşor de citit, fără a presupune o pregătire de specialitate.
Când Marina Abramović Moare este o poveste utilă despre unul dintre cei mai importanţi artişti din a doua jumătate a secolului al XX-lea. (Grigore Roibu)
Aproximativ 1500 de oameni, 42% dintre aceștia fiind relocați aici de către autoritățile clujene, trăiesc în patru zone distincte ale Pata Rât-ului, o arie izolată și poluată. Zi de zi, ei nu suferă doar de pe urma segregării spațiale și a condițiilor de locuire inumane, ci și din cauza discriminării și rasismului la care sunt supuși. Această situație este o provocare atât pentru autoritățile locale și naționale, cât și pentru toți cetățenii Clujului. Cu ocazia împlinirii a doi ani de la evacuarea și relocarea familiilor rome de pe strada Coastei la Pata Rât, vor fi organizate trei evenimente:
artavizuala21 