Compoziţiile melodice ale lui Mattis-Teutsch

Dialogul avangardei româneşti
cu artele europene

Colors Art Gallery (Strada Puţul lui Zamfir nr. 22 – 24, Bucureşti), are plăcerea de a vă invita joi, 14 aprilie 2011, începând cu ora 18.00, la un cocktail, cu ocazia căruia pot fi admirate operele unor mari artiști români care, au început studiile de artă plastică în țară și s-au desăvârșit în străinătate.

În articolul care urmează voi analiza, pe scurt, opera lui Hans Mattis-Teutsch. Pictor, sculptor şi grafician al avangardei româneşti, creaţia lui Mattis-Teutsch merită atenţia unui studiu special. În urma „dialogului” său cu limbajul artistic european, el este unul dintre artiştii români care a contribuit major la formarea unei „alchimii” complexe ce a dus la ceea ce numim arta românească de avangardă de la începutul secolului al XX-lea.

Hans Mattis-Teutsch, cunoscut și ca János Mattis-Teutsch (n. 13 august 1884, Brașov – 17 martie 1960, Brașov) este unul dintre artiştii români expresionişti, care a fost dat uitării. De origine maghiară și germană, a studiat la Academia de Arte Decorative din Budapesta, cu pictorul maghiar Jozsef Rippl-Ronai, apoi, din 1903, la Academia Regală din München, unde a studiat cu Wilhelm von Rümann (1850–1906) și Baltasar Schmitt (1887–1942), oscilând în arta sa între Art Nouveau, Post-impresionism sau Fauvism, Expresionism Abstract și Constructivism. În anul 1932 Mattis-Teutsch declara: „Nu am avut etape. Sunt un copil aparţinând secolului al XX-lea, iar ca artist am privit de la început dintr-o perspectivă fermă, ceea ce se întâmplă în jurul meu, mergând consecvent, în linie dreaptă, pe drumul meu”. Arta lui Mattis-Teutsch s-a dezvoltat la punctual de incidenţă a trei mişcări de avangardă din primele decenii ale veacului trecut, şi anume avangarda românească, activismul maghiar şi mişcarea berlineză Der Sturm. Între anii 1910 și 1925, Mattis-Teutsch a văzut lucrările lui František Kupka, care venise de la Praga la Paris. A fost la curent cu tendințele grupului Der Blaue Reiter, al cărui Almanah a apărut în 1912. Începând din anul 1916 el aderă la cercul activist al lui Lajos Kassák, devenind una din figurile marcante ale mişcării Abstrakte Gruppe der Sturm, condusă de Herwarth Walden. Prima expoziție personală, semnată Mattis-Teutsch, a avut loc în anul 1920, la București, unde expune pictură, sculptură și linogravură, fiind bine primită de criticii de artă, chiar admirat pentru cutezanța de a expune lucrări în stil expresionist. Interesantă este receptarea tendinţelor moderne ale artei müncheneze de către artistul braşovean şi asimilarea universului vizual novator al acelei perioade artistice, care era preluată din cultura europeană şi, apoi, aplicată expresionismului abstract, promovat în rândul avangardei româneşti.

Ca reprezentant al avangardei din România, Mattis-Teutsch a fost activ alături de grupul format în jurul revistei de avangardă Contimporanul, în 1922, stând lângă Victor Brauner, M.H. Maxy și Marcel Iancu, precum și în grupul Das Ziel din Brașov. După perioada avangardistă, alături de grupul Contimporanul, se orientează spre arta figurativă, definindu-și un nou stil, mai aproape de Suprarealism, numit „Realism-Constructivism”. În anul 1931, Hans Mattis-Teutsch a lansat la Potsdam lucrarea intitulată Kunstideologie – Stabilität und Aktivität im Kunstwerk (Ideologia artei – stabilitate și acțiune în creația artistică), apărută la editura Müller & Kiepenheuer, volum care a fost tradus în 1974 în limba română, în care îşi arată adeziunea asumată faţă de socialism. Din acest moment el a abordat o fază artistică realist-socialistă, lucrările lui abundând în teme de acest gen, cu titluri cum ar fi de exemplu: Gesturile muncii, Muncitori fizici și intelectuali, Compoziție-Atitudini.

În perioada 1944-1945 a fondat gruparea artiștilor plastici din Brașov, care a devenit ulterior filială a Uniunii Artiştilor Plastici, fiind ales de câteva ori preşedintele acesteia.

Mattis-Teutsch a cunoscut îndeaproape personalitatea şi opera lui Kandinsky, putându-se afirma, fără a exagera, că demersul artistic al celor doi a evoluat, oarecum, convergent, îndreptându-se spre un absracţionism muzical. Kandinsky, desigur, aplică un limbaj vizual bazat pe un înalt grad de abstractizare, pe când Mattis-Teutsch apelează la scheme şi grile compoziţionale, împrumutate din natură, care conform unei ritmici armonioase şi melodice duce la exaltarea reciprocă a culorilor. Dacă Kandinsky se apropia de Stravinsky şi Schönberg, Mattis-Teutsch râmâne alături de Bach. Nu întâmplător Jugendstilul a fost influienţat de romantismul german prin ideile estetice ce au stat la baza Simbolismului. Drumul picturii non-obiectuale a fost pus în evidenţă de Klaus Lankheit. Concepţia romantică cu accente simboliste asupra naturii o întâlnim în creaţia lui Edward Munch. Amplificarea percepţiei vizuale la dimensiuni cosmice, rezonează cu sensibilitatea limbajului expresiv al lui Mattis-Teutsch, deschis spre înnoirile avangardei europene, dată de creaţia unor artişti cum ar fi de exemplu: Franz Marc, Paul Klee, Gabrielle Münter, Chagall, Arhipenko, Hans Arp, Kassák Lajos, Arthur Segal, Brâncuşi ş.a.

Ciclul Florilor sufleteşti, pictate în nenumărate variante şi reinterpretări alcătuiesc adevărate compoziţii polifonice. Tensiunea, severitatea şi dramatismul liniilor curbe sau dialogul dintre alb şi negru, în cazul linogravurilor, reducând mijloacele de expresie la minimum, pentru a reţine esenţialul, mijloace de lucru care fac din discursul poetic al artei lui Mattis-Teutsch ca sunetul să răzbată dincolo de petele cromatice din compoziţiile concepute metaforic, în sensul unei arte care pulsează viaţa. Căutarea veşnicei armonii, prin intermediul vibraţiei interne, este lecţia artei lui Mattis-Teutsch.

Expoziţia de la Colors Art Gallery este un prilej de a admira operele unor artişti români şi de a readuce în atenţia publicului creaţia avangardei româneşti de la începutul secolului al XX-lea. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă:
Poezia din spatele pânzelor lui Grégoire Michonze

Constructivismul abstract a lui Henri Nouveau

Formele picturale ale lui Reuven Rubin

Gânduri, visuri şi poveşti orientale la Palatul Mogoşoaia

Culori pe pânză, culori pe hârtie sau metal, colaje, compoziţii textile bi şi tridimensionale. La parterul Palatului Mogoşoaia lucrări semnate de 10 artişti contemporani, de la maeştri la studenţi, formează prima expoziţie, „Vocile materiei”, dintr-un ciclu dedicat de curatorul Doina Mândru „Abstracţionismului”.

Prima etapă vizează, aşa cum o arată şi titlul, descoperirea materialităţii în construcţii în care, cel puţin prin definiţie, mentalul joacă rolul predominant. Nu avem de-a face în această selecţie, poate cu excepţia lui Vasile Tolan, cu compoziţiile strict intelectuale, ale unor Soulage sau Dubuffet, de exemplu. În unele piese, rapelul la lumea înconjurătoare este vizibil, ca în pictura tinerei Andreea Albani, în care pasta suculentă, mişcarea energică a penelului, gama cromatică dominată de verde trimit de la prima vedere către peisaj. Alteori, drumul către reprezentarea realistă este facilitat de titlul obiectului, ca în cazul frumoasei compoziţii, admirabil ritmate, a tapiseriei tridimensionale a Olgăi Birman, „Făclii”. Pregnanţei materialului, inevitabil în zona artelor textile, i se adaugă modul lui de folosire, combinaţia de compact şi fluid a „flăcării”. Acelaşi lucru se poate spune despre tânăra tapisereasă Otilia Boeru, mai ales în compoziţia-peisaj realizată din hârtie şi carton, cu delicate nuanţe de culoare.

În zona strict abstractă se situează compoziţiile celorlalţi expozanţi, ale căror lucrări joacă în primul rând pe structura interioară a compoziţiei, pe efectele de materialitate şi jocul de lumină şi umbră. În această a doua categorie se situează lucrările pe metal semnate de Nicolae Stoian. Aglomerările de pigment, de o parte şi de alta a unei axe centrale, fulgerările de culoare caldă în negrul predominant sunt amplificate de materialul compact al fondului. Un altfel de materialitate urmăreşte Marcel Bunea, la care jocul semnelor în compoziţii de mari dimensiuni, disiparea punctelor de culoare pe fondul roşu, de exemplu, provoacă o vibraţie fascinantă a substanţei picturale. Asemănată de mai multe ori cu demersul kandinskian, arta lui Vasile Tolan se desprinde total de referinţa la figurativ. Linia capătă propria raţiune de a exista, dincolo de orice referinţă la obiect, semnul îşi găseşte expresia în plutirea pe suprafaţa neutră cromatic, de cele mai multe ori, a suportului. Raportul elementelor compoziţiei se ordonează după o logică a armoniei sau contratimpului, dând o muzicalitate specială compoziţiei.

În ultima sală a expoziţiei se detaşează programatic lucrările semnate de Florin Ciubotaru şi mai ales de Ion Nicodim. Dacă primul îşi păstrează dimensiunea ludică, lucrarea celui de al doilea reprezintă argumentul „forte” al expoziţiei. Marea instalaţie în care „cărămizi” construite în lut, păstrând rugozitatea materiei prime, formează un zid dens, opac impresionează în primul rând prin agresiva ei materialitate. Desigur, lucrările expuse ar putea servi drept argument oricărei tendinţe de clasificare a demersurilor abstracte. Există un gestualism pronunţat la unii artişti, l-am menţionat deja pe cel al Andreei Albani, există un anume expresionism în lucrările unui Marius Burhan sau Petru Lucaci. Dar în actuala selecţie de la Palatul Mogoşoaia accentul este pus în primul rând pe dorinţa artistului de a stăpâni şi de a construi materialitatea lumii, fie gestual, fie prin colaj sau prin jocul între bidimensionalitatea pânzei şi elementele-obiect care sunt colate. Expoziţia şi-a propus să „interogheze actualitatea şi metamorfozele acestui demers (abstracţionismul) artistic”. Şi a reuşit. Este evident că indiferent de contextul ideatic al creaţiei fiecărui expozant, desprinderea din referenţialul lumii obiective înconjurătoare tentează încă mulţi artişti contemporani prin capacitatea de a favoriza demersul artistic autonom, de a realiza o artă suficientă sieşi, dincolo de nivelul literar al subiectului.

În construcţia de mici dimensiuni, plasată pe aleea ce duce la poarta palatului, s-a deschis, ieri, o altă expoziţie: „Maeştrii artelor decorative. Intimitate şi mister”. În încăperile intime, dominate de albul pereţilor şi de culoarea lemnului cald al podelelor, delicatele piese semnate de Cristina Bolborea, Gherghina Costea, Daniela Făiniş, Monika Pădureţ şi George Tiutin creează o lume a rafinamentului decorativ. Plăci de mici dimensiuni, cu scene amintind prin grafia lor de arta japoneză, ca în cazul Danielei Făiniş, excelentă în acest format ca şi în monumentalele piese tridimensionale, de un farmec şi o virtuozitate cuceritoare, sau de atmosfera palatelor Orientului Arpopiat, ca în naturile statice „desenate” în ceramică al Cristinei Bolborea, care introduce şi elemente amintind de tradiţia decorativă românească, invită vizitatorul în lumea misterioasă a obiectelor mici, a lenei contemplative, a visărilor în interioare încărcate de romantism. Li se alătură cupele florilor albe, nuanţate suav cu galbenuri ale florilor Gherghinei Costea, autoare şi a unor bijuterii ceramice elegante şi senzuale în acelaşi timp. Nu poţi trece fără un zâmbet înduioşat pe lângă „poveştile” Monikăi Pădureţ. Ai vrea să iei acasă măcar câteva dintre vasele „frusta” sau delicate ale lui George Tiutin şi să te bucuri, pentru o jumătate de oră măcar, de senzaţia tactilă pe care ceramica, emailată sau nu, ţi-o oferă, chiar dacă nu poţi atinge delicatele obiecte. (Victoria Anghelescu, SURSA: Cotidianul.ro)

Vasele lui Ron Nagle

Forma, culoarea şi senzualitatea,
ca mesaj estetic a artelor focului

Un cântec şi un amestec de eleganţă a formelor estetice. „Plin de un formalism rău şi drăcesc”, se autodefinea Ron Nagle. Sunt două fraze care încearcă să surprindă spiritul de aventură a unui mare artist în domeniile abstracţionismului şi al muzicii rock. Ce ar avea însă acestea în comun? Pe de o parte, o mare capacitate de a evoca emoţii prin dizolvarea graniţelor dintre suprafaţa obiectului ceramic şi forma acestuia. Pe de altă parte, o dragoste pentru imagine, text şi muzică.

Ron Nagle (n.21 februarie 1939) a crescut în San Francisco şi a absolvit Colegiul de Stat de aici, în anul 1961, unde l-a avut profesor pe faimosul Peter Voulkos. Influenţat de pictorul italian Giorgio Morandi, Nagle îşi limitează subiectele abordate, concentrându-se asupra cupelor şi a culorilor îndrăzneţe aplicate pe vasele ceramice cu forme abstracte. La începutul carierei sale, a realizat ceşti de ceai inspirate după formele japoneze din perioada Azuchi-Momoyama (1568-1600). Până de curând, a lucrat aproape exclusiv pe diverse forme ale vaselor, împingând silueta acestuia spre stilizare şi abstractizare. Chiar şi la vârsta de 72 de ani, Nagle pare un excentric la modă, prin modul cum se îmbracă şi se comportă. După 32 de ani de activitate pedagogică, el speră să-şi petreacă acum mai mult timp cu soţia şi fiica sa. „Îmi place munca de predare, dar aceasta este ultimul meu semestru…. Îmi place să vorbesc cu elevii despre tot felul de lucruri. De la muzică la orice. Ei mă ţin informat. Ei m-au ajutat să redescopăr dragostea pentru lut. Mă simt extrem de norocos că am fost profesor la Mills pe tot parcursul acestor ani. Eu nu acţionez academic, deoarece nu sunt un academician. Unii oameni cred despre mine că sunt nepoliticos. Dacă eu nu sunt de acord cu cineva, nu cred că este ceva greşit în asta”, spune Ron Nagle. El a predat ceramica la Mills din anul 1978. A fost, absolvent, consilier şi membru în Consiliul de Conducere a facultăţii. Împreună cu o parte dintre colegii săi, Ron Nagle a ajutat la crearea unui departament de artă credibil, prin intermediul căruia a pregătit artişti profesionişti care urmează să-i continue munca. „Studenţii mei au acum lucrări în prestigioase galerii din lume, iar unii au chiar propriile galerii în New York”, completează Nagle.

Autonomia esteticului este una dintre faţetele acestui „grands récits”. În planul semnificaţiilor, creaţia lui Ron Nagle intră în postmodernism. Formele pure şi ideale condensate în construcţii materiale cu mesaje identificabile în modelajul tradiţional cu lut şi aplicarea culorilor folosind tehnologii sofisticate sunt expresia unei zone subordinate mesajului artistic cu rafinament subtil şi ambiguu. Realizarea nuanţelor profunde, bogate şi picturale prin amestecul de culori obţinute printr-o succesiune de tehnici mai mult sau mai puţin tradiţionale, şi cu atât mai mult convenţionale, devine o caracteristică a activităţii sale. Piesele ceramice suferă, de cele mai multe ori, peste 10 arderi consecutive. Sunt aplicate glazuri colorate, mate sau lucioase, pigmenţi şi oxizi, unele obiecte sunt colorate cu aerograful şi, apoi, anumite zone sunt ceruite.

Când termină lucrul cu lut, Nagle se „joacă” în studioul de muzică. Între anii 1965-1968, el a cântat în formaţia The Mystery Trend, în San Francisco şi a scos un album solo intitulat Bad Rice. De asemenea, el a scris melodii pentru Barbra Streisand, Michelle Phillips şi The Tubs.
Mediile artistice în care acţionează Nagle nu pot fi separate, ele făcând parte din viaţa artistului de zi cu zi. „Vreau doar ca lucrurile să se perpetueze şi vreau să fac ceva, ceva ce-mi place şi, care sper, cândva, va trezi un sentiment în mintea cuiva”, adaugă Ron Nagle.

O importantă schimbare în ceramica şi modelajul liber a atelierelor de olari a fost produsă de Peter Voulkos, în a doua jumătate a anilor 1950. Mişcarea s-a născut în Montana şi a înflorit în Los Angeles. În domeniul sculpturii ceramice, California a fost în mod constant în avangardă artei. La sfârşitul anilor ’50, un mic grup de artişti lucrau în LA. Dintre aceştia făceau parte Peter Voulkos, Billy Al Bengston şi Kenneth Price, care au dezvoltat un „corp de lucru” ce a redefinit estetica mediului ceramic. Producţia de vase din studiourile lor de creaţie a reformulat conceptul despre tot ceea ce înseamna obiectul ceramic ca produs artistic în întreaga lume. Vasele au fost văzute cu alţi ochi. Ele au devenit sculpturale, fiind modelate liber, prin asamblarea diverselor părţi componente care configurează forma spaţială şi, adesea, deveneau picturale, ca o provocare şi „răzbunare” estetică faţă de forma  îngrâdită în canoanele utilitarului. Asocierea sculpturii cu ceramica (folosind, însă, materiale specifice artelor focului) vizează construcţia obiectului tridimensional apelând la elementele de limbaj ale studiului formei (jocul plin-gol, concav-convex, alternanţa şi repetiţia), îmbinate cu maleabilitatea şi frumuseţea materialului natural, pe care modelajul liber al lutului îl oferă, uneori întâmplător, în creaţia de forme cu valoare estetică. Exploatarea materialelor pentru scopuri pur expresive este descrisă de John Coplans în catalogul Rezumat al Ceramicii expresioniste, ca fiind „cea mai ingenioasă metodă de adaptare a spiritului expresionist-abstract, care a apărut până acum[1]. Atât punct de vedere tehnic, cât şi estetic, aceşti artişti au avut o influenţă considerabilă (parţial ca urmare a publicării Craft Horizons) asupra a sute de artişti care lucrează acum în mediul ceramicii.
Noile forme presupun o anumită pregătire estetică pentru a fi înţelese, deoarece frumuseţea şi conceptul estetic au devenit o particularitate a stilului artistic din şcoala americană de ceramică.

Ron Nagle a respins convenţiile muncii cu lut. El s-a integrat mişcării artistice americane a ceramiştilor din anii ’50, promovând o estetică a culorilor strălucitoare, aplicate pe suprafeţe lucioase şi forme atent prelucrate, care conferă o atmosferă enigmatică. Cu toate acestea, piesele lui Ron Nagle sunt vase, obiecte care presupun anumite constrângeri prin funcţia lor utilitară, a deschiderilor, orificiilor şi formelor ce trebuiesc realizate sau anexate.
În ultimii ani, Nagle şi-a concentrat activitatea asupra studiului formelor de cupă şi cel al sculpturilor abstracte de mici dimensiuni. Aceste lucrări, pe cât sunt de mici, pe atât sunt atent modelate, cu texturi unice, combinând suprafeţele încrustate cu cele netede, obţinute prin pulverizarea glazurilor de culoare mată sau lucioasă, combinate magistral în aceeaşi piesă. Obiectele sunt obţinute în urma unor desene şi schiţe realizate anterior.
Cea mai recentă serie de lucrări, intitulată „Seria Yama”, este inspirată din ceramica perioadei Momoyama, o ceramică realizată cu glazuri luxuriante pe baza tehnologiilor moderne.

Nagle este recunoscut ca un maestru colorist şi pionier al tehnologiei arderilor îndelungate cu glazuri succesive, de multe ori aplicând douăzeci-treizeci de straturi de glazură pentru o lucrare. Rezultatele sunt uimitoare, o cromatică vie, senzuală şi translucidă, care este un semn distinctiv al creaţiei lui. Deşi Ron Nagle aduce un omagiu vasului tradiţional japonez, din veacul al XVII-lea, în titlurile lucrărilor lui (cum ar fi de exemplu: Eleven Is Beautiful, Beaver of Love sau Thataway) întâlnim un dezvoltat simţ al umorului, ce aparţine spiritului californian urban din secolul al XX-lea. „Linia gestuală a marginii obiectului este un ecou al liniei naturaliste, care prin culoare se scurge pe suprafaţa piesei. Ambele contraste, cel geometric şi cel pictural subliniază conturul volumului. Patru găuri mici pătrate perforează peretele cilindrului, la fiecare colţ al dreptunghiului, subliniind din nou delicateţea formei fragile şi batjocorind iluzia unui volum masiv[2].

Lucrările din ceramică ale lui Ron Nagle pot fi găsite în colecţii private din San Francisco Museum of Modern Art; Los Angeles County Museum; Muzeul Metropolitan de Artă, New York;  Muzeul Shigaraki de Artă Contemporană şi Ceramică din Japonia; Victoria şi Albert Museum, Londra, Anglia; Muzeul Stedelijk, Amsterdam, Ţările de Jos; Muzeul Naţional de Artă Americană ş.a. (Grigore Roibu)

 

O scurtă prezentare a lui Ron Nagle pe yotube


[1] University of California, Irvine, 1966.
[2]
Sylvia Brown – Ron Nagle (San Francisco Art Institute, 1978).