Arta din România în atenţia curatorilor occidentali

Text de Daniela Niculete
Sursa imaginilor: Revista Arta, Nr.16-17, anul IV, foto: Noima.

1.  ARTA_Nr.16_17_2016_front cover

Începând cu acest an 2016, sculptorul Constantin Brâncuşi este sărbătorit oficial pe data de 19 februarie (140 de ani de la naştere), iar Ziua Brâncuşi este declarată sărbătoare naţională. Cu această ocazie conştientizăm anual puterea creativă şi spiritul artistic de care nu ducem lipsă în România.

NOIMA_Bringing Light_Performance_Friday Exit_ViennaConfirmarea se pare ca vine şi din partea curatorului şi istoricului de artă vienez Denise Parizek directoarea galeriei Schleifmühlgasse 12-14 care scrie trei articole, în noul număr tipări tal revistei ARTA, despre artiştii și galeriile de artă contemporană din România care îşi fac tot mai des simţită prezenţa pe scena artei occidentale.
Articolele remarcă numele pictorului Adrian Ghenie şi a grupului NOIMA format din pictorii Sorin Scurtulescu, Andrei Rosetti, Ciprian Bodea, Cosmin Frunteş, Dan Gherman. Iar galeriile româneşti care au participat la târgul de artă contemporană din Viena în 2015 sunt prezentate într-un articol separat.

NOIMA_One Step Beyond ExhibitionGaleriile care i-au atras atenţia curatoarei Denise Parizek sunt: Galeria Baril din Cluj, Ivan Gallery din Bucureşti, Jecza Gallery din Timişoara, Plan B din Cluj și Berlin, Galeria Anca Poteraşu din Bucureşti, 418 Gallery din Bucureşti.
Cele trei articole ne confirmă din nou că artiştii enumeraţi mai sus, cu expoziţii realizate la cel mai ridicat nivel, şi galeriile din România prezente la târgul Vienna Contemporary au succes şi o poziţionare tot mai bună în lumea actuală a artei internaţionale.

Elena Floareş Cojenel – Marchiza

Cronică plastică

Marchiza, ulei pe pânză, 50 cm x 60 cm.

Marchiza, ulei pe pânză, 50 cm x 60 cm.

În literatură şi artă este binecunoscut şi oarecum frecvent, procedeul reluării şi tratării într-o manieră proprie de către un autor a subiectului unei opere inedite aparţinând unui scriitor, respectiv unui artist deja consacrat. Exemplele ce ne vin în minte sunt numeroase. Ilustru este cazul lui Eminescu, de pildă, care preia de la un poiet minor subiectul Veneţia, pentru a realiza, graţie geniului propriu, celebrul sonet „S-a stins viaţa falnicei Veneţii”.

În pictura românescă, un asemenea procedeu întâlnim la Petraşcu care transpune într-un limbaj propriu lucrări aparţinând lui C. D. Mirea, lui M. Lapaty şi, din pictura universală, lui Rubens, lui Tizian, lui Velazquez. Pe acesta din urmă l-a reinterpretat adesea şi compatriotul său, Picasso. Aici este, iată, şi momentul de a distinge între diversele trepte sau grade până la care se poate merge cu reinterpretarea operei luate ca reper. Picasso, de exemplu, a făcut-o oarecum abuziv fiindcă atunci când a pus pe o anumită lucrare a sa menţiunea „d’après Las Meninas” de Velazquez sau „d’après Donne di Algeri” de Delacroix, depărtarea lui de original, pe care l-a reluat în propriul său stil cubist abia dacă mai amintea vag de motivul invocat. La antipod de o asemenea abordare, avem cazul unor simple replici tautologice, realizate de artişti incapabili să vibreze, în faţa operei luate ca motiv, pe strunele propriei lor sensibilităţi; ceea ce reuşesc acestea este să ne livreze doar pastişe insignifiante, meritul lor ca autori fiind infim sau chiar nul.

Fericit este, în schimb, cazul când artistul, dorind să intre într-un dialog fertil cu o anumită operă pe care o apreciază în mod deosebit, vine ca o viziune proprie creând opere în care aportul personal la definirea acestora, fiind substanţial, ne îngăduie să le apreciem uneori ca egale, dacă nu chiar superioare originalului „d’après” din care au fost inspirate. Este cazul exemplar pentru această fericită situaţie al binecunoscutei artiste-pictor Elena Floareş Cojenel.

Cu remarcabile realizări în peisaj, în portret şi în natură moartă, în special cu flori, dar şi cu o privire retrospectivă plină de ataşament spre arta altor epoci pe care a cercetat-o şi a admirat-o în marile muzee, această artistă, ispitită de dorinţa de a-şi compara resursele creatoare cu cele ale unor pictori din trecut, a realizat mai multe portrete ale unor personaje în costumele de gală purtate după moda vremii. Pentru exemplificare în vederea relevării meritelor dobândite pe această linie, ne vom opri asupra portretului unei anonime doamne elegante aparţinând elitei nobiliare. L-am numit “Marchiza”. Originalul care a inspirat acest tablou aparţine unui pictor rus puţin cunoscut – K. Rudakov – şi este, de fapt, o acuarelă cu conţinut satiric dacă ţinem seamă că tânăra, diafană ca un fulg se află, prin contrast, în compania unui personaj bătrân, anost şi vulgar.

Este de remarcat că Elena Cojenel nu abordează întrega compoziţie, ci extrage din ea doar partea care o interesează: costumaţia splendidă a tânărului personaj. Or, tocmai în redarea aproape iluzionistă a materialelor ce alcătuiesc costumul tinerei şi stă meritul acestei opere. Trecerea cu o impresionantă uşurinţă de la acuarelă la transpunerea în ulei a imaginii, puterea de seducţie a felului cum artista mânuieşte penelul în operaţia de definire a formelor lapidar, cu dezinvoltură, cu aplomb, fără nicio ezitare care să presupună migală şi poticneli ne inculcă hotărât convingerea că avem în faţă o operă de bravură. Constatăm neîndoios că ce a urmărit şi a reuşit aici artista a fost să creeze o pagină de pictură adevărată; o reală lecţie, un fel de reţetă de pictură relevantă ca plasticitate, ca veridicitate, ca sugestivitate. O constatăm în fiecare tuşă, în fiecare atingere a penelului de suport: în cele uşoare ce redau spumosul voal al rochiei, în cele mai ferme ce formează corsajul prins în bretele sumare, în cele ce se joacă, parcă, în pălărioara fantezistă de pe cap, dar şi în cele prelungi ce dau formă jilţului pe care stă într-o ţinută maiestuoasă tânăra „marchiză”.

În esenţă, tabloul aici discutat, ne permite nouă să-i recunoaştem artistei puterea de a ne sugera frumosul reflectat în opere din patrimoniul universal, din care îi sugerăm să se inspire cu succes şi în viitor.

Critic şi istoric de artă Vasile Florea
Bucureşti, septembrie 2015

Între tradiție și experiment: Muzeul de icoane pe sticlă din Sibiel

003Sibiel  (artavizuala21)Cu 10 ani în urmă, fiind profesor debutant, țineam un curs opțional de Pictură pe sticlă. La sfârșitul anului școlar am avut aproximativ 60 de lucrări, icoane pe sticlă, bine realizate cu elevii. Directorul școlii, Ioan Drașoveanu, alături de directoarea educativă Mariana Stoica și tâmplarul școlii s-au implicat și m-au susținut pentru a realiza o mare expoziție de icoane împreună cu elevii. Expoziția s-a mutat din holul școlii generale la Galeria de artă. A fost un succes. Nu știu câți dintre elevii mei au rămas cu ceva în urma acestui curs despre iconografie, eu, însă, am avut multe de învățat.

Muzeul de icoane pe sticlă Sibiel

Muzeul de icoane pe sticlă Sibiel

În acest week-end am trecut prin Sibiel. Aveam cunoștințe despre muzeul de Icoane pe sticlă din acest sat Transilvan, situat la 22 de km de Sibiu, dar nu mi-am făcut până acum timp să îl vizitez. Colecția muzeului este cea mai mare de acest gen din lume. Sunt expuse peste 700 de icoane pictate pe sticlă între veacurile al XVIII-lea și al XIX-lea în principalele centrele de pictură, cum ar fi, de exemplu, Nicula, Sebeș, Alba-Iulia, Mărginimea Sibiului, Făgăraș, Șcheii Brașovului sau Bucovina.

artavizuala21 se ocupă, în principal, de arta contemporană, de experimentul artistic și pluralitatea tehnicilor de investigare a vizualului. Ca absolvent al secției Ceramică-Sticlă am fost, însă, interesat de imaginile „zugrăvite” cu o emoționantă sinceritate, icoane prin care ţăranul român îşi exprimă concepţiile de viaţă. Icoanele pe sticlă nu țin doar de tradiție și nu sunt doar un obiect de cult protector, ci un document plastic ce reflectă lumea spirituală a satului românesc. Am scris despre tehnicile și metodele făuririi unei icoane în Sentimentul teologic al frumuseţii și, Andrei Rosetti, în Din bucătăria unui atelier de iconografie…

Biserica Sfânta Treime din Sibiel

Biserica Sfânta Treime din Sibiel

Dar, să revin, la mica noastră călătorie în timp. Satul Sibiel are ceva aparte încă din momentul în care te apropii, este comunitatea în care „ieși din timp și istorie și intrii în timpul și istoria devenite eternitate” (Ioan Alexandru – Prefața Sibiel, Sibiu, 1979).

Părintelei Zosim Oancea

Părintele Zosim Oancea

Muzeul se află în curtea bisericii Sfânta Treime din Sibiel, construitǎ din 1765 ca biserică unită. Lăcașul a fost pictat între anii 1774 și 1775 de meșterii zugravi Stan și Iacob. Pictura, înnegrită de fumul lumânărilor, a fost acoperită cu 5 straturi de var. Fresca a fost readusǎ la luminǎ între anii 1964 – 1965 de preotul Zosim Oancea (arestat în 1948 datorită convingerilor sale, condamnat la zece ani de închisoare și eliberat în 1957), la sosirea sa în Sibiel. Cu un naos unic, cu nișe semicirculare și fresce care împreunǎ cu motivele biblice și liturgice în stil bizantin preiau motive occidentale baroce, biserica din Sibiel este, astǎzi, monument istoric național.

Biserica Sfânta Treime din Sibiel (interior)

Biserica Sfânta Treime din Sibiel (interior)

Constituită cu începere din anul 1969, operǎ a pǎrintelui Zosim Oancea şi a comunitǎţii din Sibiel, bucurându-se de susţinerea unor instituţii şi donatori privaţi români şi strǎini, colecţia muzeului prezintǎ cei mai importanţi pictori de icoane. Fuziunea tradiţiilor orientale cu tehnicile occidentale și cele tradițional românești transformă icoanele din primele decenii ale secolului al XVIII-lea într-un gen al artei cu un farmec particular.

002Sibiel  (artavizuala21)

004Sibiel (artavizuala21)Perspectiva lipsește, caligrafia desenului trădează facilitate de meșter și personajele biblice poartă, de cele mai multe ori, straie tradițional românești. Această preponderență zonală a anumitor sfinți, precum sfântul Ilie care gonește peste nori într-o căruță trasă de armăsari pentru a aduce prosperitate regiunilor agricole, mi se pare un un gen pictural fascinant. Pentru țărani, pictatul icoanelor nu reprezenta, ca în centrele specializate din Austria și Boemia, de unde tehnicile acestui meșteșug bizantin au fost importate în Transilvania, o ocupație principală. Icoanele pe sticlă transilvănene au avut o soartă ciudată: au fost iubite de țărani și disprețuite de orășeni. Abea din secolul al XX-lea s-a modificat optica estetică asupra picturii, așa zis „naive”, pe sticlă. Cei ce au înțeles această artă au fost puțini.

Sibiel (artavizuala21)Pǎrintele Zosim Oancea este cel căruia îi datorǎm acest extraordinar muzeu care merită vizitat. Colecția face o incursiune în istoria picturii țărănăști pe sticlă, o pictură care stă la baza inspirației Salonului Independendenților din 1886 și a manifestului cubist a lui Pablo Picasso din 1907. (Grigore Roibu)

Situație dramatică pentru muzeele din România

Muzeele din România, tot mai puține ca număr, se află într-o situație dramatică. Această activitate a colecționării bunurilor de cultură, apărută din antichitate, având scop educațional, este neglijată de Statul Român.

Palatul Baroc Oradea (Fostul Muzeu al Țării Crișurilor)

Palatul Baroc Oradea (Fostul Muzeu al Țării Crișurilor)

Multe muzee caută fonduri pentru renovarea şi întreţinerea lor. Altele au situație juridică incertă aflându-se în pragul evacuării. În acest articol pun în discuție două muzee, ambele având importante colecții de patrimoniu, instituții care de câțiva ani funcționează în regim de austeritate.

Situaţia juridică a Palatului Bánffy din Cluj, care adăposteşte Muzeul de Artă, este de câțiva ani la nivel de incertitudine. Conducerea muzeului susţine că oficial nu a fost informată despre o schimbare în situaţia imobilului, dar nu a făcut nici investiții având în vedere situația juridică a acestuia (vezi Situaţia Muzeului de Artă Cluj-Napoca). Clădirea, atât fațada exterioară cât și cea din curtea interioară, este într-o stare avansată de degradare.

Palatul Bánffy (Muzeul de Artă Cluj)

Palatul Bánffy (Muzeul de Artă Cluj)

Edificiul este o emblemă a Barocului din Transilvania. Conţii familiei Bánffy aveau, aici, în veacul al XVII-lea, o locuință. Pe acest teren de mari proporții, între anii 1774 şi 1785, a fost ridicat, de către guvernatorul Bánffy Györg, palatul ce a devenit sediul guvernului Transilvaniei, operă a arhitectului german Johann Eberhard Blaumann. Din anul 1951 clădirea, din Piața Unirii nr. 30, adăpostește Muzeul Naţional de Artă, având un patrimoniu de pictură, grafică şi artă decorativă de 13.000 de piese.

Palatul Banffy a fost solicitat de mai mulţi moştenitori ai familiei. Potrivit Consiliului Judeţean Cluj, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pentru acest imobil au fost depuse următoarele notificări: Gomboş Maria, notificare nr.1583/27.09.2001, solicită despăgubiri, în baza unui contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentele 6 şi 19; Nagy Alina, notificare nr.134/24.05.2001, solicită despăgubiri, în calitate de moştenitor legal a lui Roşca Nicolae; Miclea Silvia Letiţia, notificare nr.414/22.10.2001, solicită despăgubiri, în calitate de fostă coproprietară tabulară a cotei de 1/3 din imobil; Roşca Paraschiva, notificare nr.1665/4.04.2001, solicită despăgubiri şi restituirea în natură, în calitate de legatară universală a lui Roşca Nicolae, moştenitor testamentar a lui Banffy Dionisie.

O altă instituție muzeeală, închisă publicului începând cu data de 3 ianuarie 2006, este Muzeul Ţării Crişurilor.
Evacuat din Palatul Baroc, retrocedat Bisericii Romano-Catolice, Muzeul Ţării Crişurilor ar fi trebuit să se mute pe strada Universităţii, într-o clădire ce a adăpostit o cazarmă și care ar putea primi cele peste 400.000 de exponate, a cincea colecţie muzeală ca mărime din România. Mutarea principalei instituții muzeale a bihorenilor în clădirea fostei Garnizoane a fost finalizată ca infrastructură specifică de muzeu în procent de 90%. În luna martie 2014, însă, municipalitatea orădeană a pus în discuţie posibilitatea mutării exponatelor în Palatul Princiar din Cetatea Oradea.

Garnizoana Oradea (Viitorul Muzeu al Țării Crișurilor)

Garnizoana Oradea (Viitorul Muzeu al Țării Crișurilor)

Clădirea, care adăpostește din anul 1971 Muzeul Țării Crișurilor, a fost câștigată în instanță de către Episcopia Romano-Catolică din Oradea. Acțiunea de revendicare a început în 1990. Elegantul palat, proiectat de arhitectul austriac Franz Anton Hillebrant, este compus din trei aripi în formă de U, fiind cel mai mare palat baroc din România. Complexul a fost construit în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, împreună cu Basilica romano-catolică și cu „Șirul canonicilor”.

Preocuparea pentru artă, istoria artelor, istorie sau etnografie nu interesează colectivitatea decât în măsura în care acestea contribuie la dezvoltarea ei. Un muzeu fără expoziții permanente și temporare este de neconceput. Rolul muzeului este de a comunica cu publicul, de a educa, de a forma conștința și a se înscrie în planul cultural al localității în care muzeul funcționează. Ne mândrim cu valorile de patrimoniu, dar nu căutăm soluții pentru a evita situația de a distruge opere depozitate în condiții nefavorabile atunci când un muzeu trebuie să-și mute locația. Muzeul aparține comunității și este administrat de Consiliul Județean, instituție politică având consilieri ce nu agrează arta decât în campaniile electorale sau atunci când obiectele de patrimoniu se află în colecțiile lor private. Este trist când soarta clădiririlor cu valoare istorică ajung să depindă de funcționari dezinteresați și corupți. Este cu atât mai trist când sub efectul nepăsării, al incompetenței și al propriilor interese pierdem obiecte de patrimoniu ce aparțin istoriei noastre. (Grigore Roibu)

Săruna lui Dimitrie, sfântul

011 9,10 mai Tesalonic (29)

A fost odată un rege macedonian pe nume Filip. El este cunoscut pentru că a fost tatăl lui Alexandru cel Mare. Filip a mai avut o fiică, Thessalonica. Numele acestei prinţese aminteşte de faptele de arme ale macedonienilor conduşi de Filip, fiind un cuvânt compus din numele provinciei Tesalia şi un alt cuvant grecesc, nike, ce semnifică biruinţa. Povestea acestui nume a ajuns până la noi. Cel de-al doilea oraş ca mărime al Greciei, Salonic (în greacă Θεσσαλονίκη – Thessaloniki), dă mărturie prin numele său despre acele vremuri glorioase ale macedonienilor.

011 9,10 mai Tesalonic (184)

011 9,10 mai Tesalonic (40)Oraşul a fost apoi stăpânit de romani, bizantini, veneţieni, otomani şi greci. Tesalonicul, Solun sau Săruna, este unul din locurile unde a propovăduit apostolul Pavel, dar şi un fel de capitală a unei regiuni în care s-au scris pagini importante de istorie a păstorilor vlahi.

Ziua Sfântului Dimitrie este un bun prilej să îţi aminteşti Salonicul. Sfântul, cunoscut la noi drept Dimitrie Izvorâtorul de Mir, este ocrotitorul acestui oraş. Aici a fost locul martiriului său.
Am trecut prin Salonic în 2011, împreună cu mai mulţi pelerini (pictori, scriitori, regizori) veniţi din Muntele Athos. Istoria pelerinajului nostru a fost consemnată de criticul şi istoricul literar Dan C. Mihăilescu în cartea „Oare chiar m-am întors de la Athos?”, publicat de Editura Humanitas.

011 9,10 mai Tesalonic (25)011 9,10 mai Tesalonic (12)011 9,10 mai Tesalonic (258)Iată şi unul din îndemnurile Sfântului Pavel adresate tesalonicenilor: „Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi.”

 Sfântul Dimitrie – un fost consilier local

011 9,10 mai Tesalonic (91)Cine a fost de fapt Sfântul Dimitrie? Un om al Tesalonicului. Născut şi crescut în această cetate. A trăit în vremea lui Maximian Galeriu (cezar al Macedoniei). Galeriu a văzut virtutea în tânătul Dumitru (cum am spune noi românii… sau Mitică, Titi, cum obişnuim să-i alintăm pe cei ce poartă acest nume). Iată-l în scurt timp senator al oraşului (un fel de consilier local de acum), apoi strateg al Tesaliei, proconsul şi dregător al întregii Elade.

 Doar că acest vrednic om de arme era creştin şi credinţa sa însufleţea comunitatea din oraşul unde cândva propovăduise şi Sfântul Pavel. Maximian Galeriu nu îi avea la inimă pe creştini (la fel ca mulţi contemporani ai noştri). Dimitrie este închis într-o veche baie publică. O clădire aflată lângă stadion, din care s-a păstrat până azi ceea ce putem vedea în subsolul bisericii ce poartă numele sfântului şi în care se află mormântul său. Dimitrie a fost torturat acolo.

011 9,10 mai Tesalonic (82)În acea vreme în luptele din arene performa un temut gladiator, Lie, care nu îşi găsise luptător pe măsură.  După ce Lie omorâse mai mulţi tesalonicieni trimişi în stadion fiindcă erau creştini, un tânăr creştin pe nume Nestor îl va înfrânge neaşteptat cerând binecuvântarea de la Dimitrie şi strigând înainte de luptă: Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mă!
Sfârşitul lui Lie a stârnit mânia lui Galeriu. Dimitrie şi Nestor au fost ucişi. Trupul lui Dimitrie a fost îngropat în ascuns de câţiva crştini în vechea baie publică unde fusese martirizat. Acolo, mulţi s-au vindecat de boli. Unul dintre aceştia, Leontie, vindecat şi el de o boală incurabilă, începe construcţia Bisericii Sfântul Dimitrie.

011 9,10 mai Tesalonic (141)Biserica este un loc ce atrage atât pelerini, cât şi pe istorici, arheologi sau în genere pe cei interesaţi de trecutul Europei… Iată câteva imagini din popasul nostru din 2011. Am avut privilegiul de a fi ghidaţi de Ioana Mircea (rezidentă atunci în Salonic, fiică a unei frumoase familii bistriţene, bucuroasă să îşi revadă tatăl şi fratele întorşi din pelerinajul athonit).

Muzeul Culturii Bizantine din Salonic

011 9,10 mai Tesalonic (286)În oraşul Sfântului Dimitrie sunt multe de văzut. Nu le voi înşira aici. Ruine, biserici excelent pictate sau cu mozaicuri superbe… peste tot un contrast puternic între vechi şi nou. Vestigii nepreţuite au rămas în urma popoarelor care s-au perindat pe aici. Este ceea ce a rezistat incendiului din 1917 sau cutremurului din 1978. Mergând pe bulevardele agitate ale Sărunei de azi am privit echipele de arheologi care lucrau minuţios în măruntaiele cetăţii în locuri ce urmează să devină trasee de metrou.

011 9,10 mai Tesalonic (402)Am dedicat o jumătate bună de zi pentru a parcurge tihnit Muzeul Culturii Bizantine. Reţin în câteva imagini lucrul bine făcut din spaţiile aerisite ale acestei instituţii.  Fragmente de mozaic, relief sau frescă, vechi icoane, monede, vase din sticlă sau ceramică bine alăturate, bine luminate… toate compuse cu ştiinţă şi simţire. A fost ultimul nostru răgaz înaintea întoarcerii acasă, pelerini coborâţi din Muntele Sfânt, Constantin Flondor, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Dan C. Mihăilescu, Oliv Mircea, Ionuţ Totu, Cristian Diţoiu, Nicolae Badiu, Sorin Scurtulescu şi George Mircea.

011 9,10 mai Tesalonic (410)Mergeţi şi vedeţi cu ochii voştri.  Până atunci, o modestă serie de imagini. (Andrei Rosetti)