Elena Floareş Cojenel – Marchiza


Cronică plastică

Marchiza, ulei pe pânză, 50 cm x 60 cm.

Marchiza, ulei pe pânză, 50 cm x 60 cm.

În literatură şi artă este binecunoscut şi oarecum frecvent, procedeul reluării şi tratării într-o manieră proprie de către un autor a subiectului unei opere inedite aparţinând unui scriitor, respectiv unui artist deja consacrat. Exemplele ce ne vin în minte sunt numeroase. Ilustru este cazul lui Eminescu, de pildă, care preia de la un poiet minor subiectul Veneţia, pentru a realiza, graţie geniului propriu, celebrul sonet „S-a stins viaţa falnicei Veneţii”.

În pictura românescă, un asemenea procedeu întâlnim la Petraşcu care transpune într-un limbaj propriu lucrări aparţinând lui C. D. Mirea, lui M. Lapaty şi, din pictura universală, lui Rubens, lui Tizian, lui Velazquez. Pe acesta din urmă l-a reinterpretat adesea şi compatriotul său, Picasso. Aici este, iată, şi momentul de a distinge între diversele trepte sau grade până la care se poate merge cu reinterpretarea operei luate ca reper. Picasso, de exemplu, a făcut-o oarecum abuziv fiindcă atunci când a pus pe o anumită lucrare a sa menţiunea „d’après Las Meninas” de Velazquez sau „d’après Donne di Algeri” de Delacroix, depărtarea lui de original, pe care l-a reluat în propriul său stil cubist abia dacă mai amintea vag de motivul invocat. La antipod de o asemenea abordare, avem cazul unor simple replici tautologice, realizate de artişti incapabili să vibreze, în faţa operei luate ca motiv, pe strunele propriei lor sensibilităţi; ceea ce reuşesc acestea este să ne livreze doar pastişe insignifiante, meritul lor ca autori fiind infim sau chiar nul.

Fericit este, în schimb, cazul când artistul, dorind să intre într-un dialog fertil cu o anumită operă pe care o apreciază în mod deosebit, vine ca o viziune proprie creând opere în care aportul personal la definirea acestora, fiind substanţial, ne îngăduie să le apreciem uneori ca egale, dacă nu chiar superioare originalului „d’après” din care au fost inspirate. Este cazul exemplar pentru această fericită situaţie al binecunoscutei artiste-pictor Elena Floareş Cojenel.

Cu remarcabile realizări în peisaj, în portret şi în natură moartă, în special cu flori, dar şi cu o privire retrospectivă plină de ataşament spre arta altor epoci pe care a cercetat-o şi a admirat-o în marile muzee, această artistă, ispitită de dorinţa de a-şi compara resursele creatoare cu cele ale unor pictori din trecut, a realizat mai multe portrete ale unor personaje în costumele de gală purtate după moda vremii. Pentru exemplificare în vederea relevării meritelor dobândite pe această linie, ne vom opri asupra portretului unei anonime doamne elegante aparţinând elitei nobiliare. L-am numit “Marchiza”. Originalul care a inspirat acest tablou aparţine unui pictor rus puţin cunoscut – K. Rudakov – şi este, de fapt, o acuarelă cu conţinut satiric dacă ţinem seamă că tânăra, diafană ca un fulg se află, prin contrast, în compania unui personaj bătrân, anost şi vulgar.

Este de remarcat că Elena Cojenel nu abordează întrega compoziţie, ci extrage din ea doar partea care o interesează: costumaţia splendidă a tânărului personaj. Or, tocmai în redarea aproape iluzionistă a materialelor ce alcătuiesc costumul tinerei şi stă meritul acestei opere. Trecerea cu o impresionantă uşurinţă de la acuarelă la transpunerea în ulei a imaginii, puterea de seducţie a felului cum artista mânuieşte penelul în operaţia de definire a formelor lapidar, cu dezinvoltură, cu aplomb, fără nicio ezitare care să presupună migală şi poticneli ne inculcă hotărât convingerea că avem în faţă o operă de bravură. Constatăm neîndoios că ce a urmărit şi a reuşit aici artista a fost să creeze o pagină de pictură adevărată; o reală lecţie, un fel de reţetă de pictură relevantă ca plasticitate, ca veridicitate, ca sugestivitate. O constatăm în fiecare tuşă, în fiecare atingere a penelului de suport: în cele uşoare ce redau spumosul voal al rochiei, în cele mai ferme ce formează corsajul prins în bretele sumare, în cele ce se joacă, parcă, în pălărioara fantezistă de pe cap, dar şi în cele prelungi ce dau formă jilţului pe care stă într-o ţinută maiestuoasă tânăra „marchiză”.

În esenţă, tabloul aici discutat, ne permite nouă să-i recunoaştem artistei puterea de a ne sugera frumosul reflectat în opere din patrimoniul universal, din care îi sugerăm să se inspire cu succes şi în viitor.

Critic şi istoric de artă Vasile Florea
Bucureşti, septembrie 2015

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s