Dragoş Lumpan este fotograf şi filmmaker. În anul 2007 a început să surprindă, în fotografii, transhumanţa. L-a fotografiat pe Ghiţă ciobanul, atunci unul dintre cei 30 de proprietari de oi din România, care încă făcea transhumanţă. Din România a ajuns în alte cinci ţări unde a surprins acest obicei pe cale de dispariție. De la fotografie a trecut, apoi, la film. Proiectul „Ultima transhumanţă” se apropie de final.
După crowdfunding și sponsorizări filmul are o parte din suma necesară pentru postproducție, suma necesară pentru a pleca la drum…
Scurt metrajul este prezentat în aceste zile la Cluj, Brașov, Jina, Săcele și București. Lung metrajul va avea premiera în primăvara anului viitor.
Documentarul expune dispariţia unui mod de viaţă milenar. Este un proiect artistic, etnografic şi sociologic care însumează 8 ani, 6 ţări, peste 50.000 de km parcurşi, 100.000 de fotografii, 70 de ore material filmat şi 100 de ore înregistrări audio.
Pentru a vedea în ce stadiu se află povestea ultimei transhumanţe am mers la Jina, unde a avut loc ce-a de-a doua proiecție a scurt-metrajului.
„Filmul prezentat astăzi la Jina este frumos, este foarte frumos și surprinde acest obicei. Este un obicei vechi, din moși strămoși. Noi așa ne-am născut, cu „transformanța”. Faptul că filmul a putut fi văzut aici este un lucru bun, astfel tinerii pot vedea cum a fost o dată. De exemplu, nepoții noștri nu au de unde să mai știe despre acest obicei”, spune Bebeșelea Elena, cea alături de care Dragoș Lumpan a mers în prima tranhumanță.
La sfârșitul proiecției, Dragoș Lumpan a avut amabilitatea să ne răspundă la o serie de întrebări.
Grigore Roibu: Unde ai ajuns cu acest film, de scurt metraj, „Tranhumanța”?
Dragoș Lumpan: Acum am ajuns în Jina. Ieri am fost la Cluj. De aici plec spre Brașov unde filmul va fi prezentat prima dată în Săcele și, apoi, la Brașov. Sâmbătă, 21 noiembrie, voi încheia acest periplu prin țară la Muzeul Țăranului Român, în București. Altfel, cu Transhumanța și cu oile am ajuns, mai întâi în România, pe urmă am ajuns Grecia, Albania, Turcia, Țara Galilor și Italia. Așa că și cu ajunsul acesta totul este relativ. Depinde la ce ajuns te-ai referit.
– Cum a fost primit de către public filmul de scurt metraj „Transhumanța”?
– Ieri, în Cluj au fost foarte mulți oameni, mult mai mulți decât mă așteptam eu și cei de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Am primit aplauze, deci, consider că filmul a fost primit bine. Aici la Jina, cred, că a fost la fel de bine. Am realizat această proiecție la Jina pentru că prima familie alături de care am mers la drum, care mergea în transhumanță, am găsit-o aici. Am mers cu ei în 2007 și în 2008 de 12 ori, timp de doi ani. Ei au renunțat la drum și, din acest motiv, albumul foto se numește „Ultima transhumanță”. În 2010, când am reluat proiectul în film, tot în Jina am găsit a doua familie de ciobani, familia Dănuleț. Pe tânărul familiei Dănuleț îl cheamă Ghiță și pe el l-am recomandat la Vodafone.
– Cum trebuie să vedem filmul „Transhumanța”, ca pe un documentar sau ca pe un film artistic?
– Foarte pe scurt i-aș spune documentar. Acum, mai departe, fiecare are libertatea de a-l numi cum consideră. Filmul este, mai degrabă, un eseu documentar. Acest lucru nu contează așa de mult. Este un film la care vă invit să veniți ca să-l vedeți. Nu este un documentar clasic, pentru că nu sunt spuse doar informații tehnice, cum ar fi, de exemplu, momentul când pleacă ciobanii, locul unde merg ei, ci, încerc, mai degrabă, să aduc ceva din starea, din atmosfera lumii ciobanilor, o lume care pot spune, având în vedere că merg alături de ei timp de 8 ani, fără a o spune de dragul senzaționalului, este o lume paralelă cu a noastră. Am încercat să aduc în film ceva din această lume care, fizic, este foarte apropiată de noi, dar ca stare se află în cu totul și cu totul altă lume, o lume, parcă, extraterestră, o lume ireală.
A consemnat Grigore Roibu
artavizuala21 