Amintirile pictate ale lui Adrian Samson

Întâmplări vesele și triste, un colaj de imagini din „albumul personal”, amintiri ale trecutului și întâmplări ale prezentului, memorii tratate într-un registru expresionist primind semnificația unui simbol. Este invitația pictorului devean Adrian Valentin Samson de a vedea cea mai recentă expoziție personală deschisă săptămâna trecută la Galeria de Artă „Forma” din Deva.

„Pictura lui Adrian Samson porneşte de la două elemente esenţiale ale străvechii civilizaţii româneşti: lemnul şi piatra. El le pune în lumină valoarea simbolică, înţelesurile lăuntrice pe care, de atâtea secole de când se vorbeşte limba românească în acest spaţiu de cultură europeană, poezia şi cântecul le-au cuprins întotdeauna”, spune academicianul Dan Grigorescu, despre creaţiile artistului Adrian Samson.

Pe Adrian Samson l-am cunoscut fiind elev al școlii de artă, în perioada în care intram în atelierele artiștilor deveni, persoane care, de-a lungul timpului, mi-au fost profesori. Între timp mi-au devenit colegi la Liceul de Artă din Deva. Cu ocazia acestei expoziții, intitulate „Palimsestele memoriei”, nu întâmplător am depănat amintiri.

Adrian Valentin Samson s-a născut pe data de 12 august 1955, în orașul Deva. Este absolvent al Liceului de Artă Deva (1974), al Universității „Al. I. Cuza” Iași, secția Desen (1978) și al Universității de Artă și Design Cluj. Din anul 1978 este membru al UAP Deva. În prezent este profesor în cadrul Liceului de Arte „Sigismund Toduță” Deva. A participat, începând din 1978, la numeroase expoziții naționale și internaționale, atât de grup cât și personale. A fost nominalizat în 2006 pentru premiile UAP-Pictură.

Adrian Samson: Lucrările mele sunt o oglindă a sufletului meu

Grigore Roibu: Vorbește-ne pe scurt despre drumurile pe care le-ai încercat în artă.

Adrian Samson: Am încercat destul de multe drumuri… La terminarea facultății am fost epigonul lui Francisc Bartok. Ulterior am cochetat cu pictura lui Alexandru Ciucurencu, cu cea a lui Corneliu Baba, profesor al lui Bartok. L-am admirat pe Ion Sălișteanu și am fost influențat de către Gheorghe Pogan. Permanent am încercat să mă autoperfecționez. Am citit, am studiat, mergeam des să diverse expoziții. Vizitam după anii studenției toate galeriile bucureștene. Le luam la rând: Simeza, Căminul artei, Galeriile Municipiului București, Orizont, Dalles etc. În timp, așa cum bine s-a exprimat și m-a citit criticul Mircea Oliv, pe filieră moldovenească, aici amintindu-l pe Ilie Boca, am căutat drumul meu. Un drum plin de sincope, cu multă muncă și trudă, cu experimente pe care le făceam astăzi și mâine le stricam, cu lucrări pe care le reluam. În cele din urmă am ajuns la această formulă pe care o puteți vedea în sălile Galeriei „Forma” sub denumirea, deloc întâmplătoare, „Palimsestele memoriei”. Lucrările mele sunt realizate cu suprapuneri multiple de culoare și cu suprafețe răzuite, șterse. Uneori mă enervam atât de tare, încât rupeam schițele realizate pe hârtie.

– Ai ajuns la un expresionism asemănătror celui american, curent artistic al veacului trecut. Ai putea numi câțiva artiști contemporani care te inspiră?

– Artiști contemporani care să mă inspire la ora actuală nu am. Mă uit de multe ori pe Intrenet pentru a afla ce se întâmplă în lumea artei. Influențe pot veni de peste tot. Lumea artelor vizuale este în plină ascensiune. Accesul la informație se face acum, în comparație cu perioada mea de tinerețe, foarte ușor. Încerc ca aceste influențe să râmănă cât mai puțin vizibile. Elementele simbol pe care le transpun în pictură fac parte din propriul meu dialog cu lumea.

– Plecând de la titlul expoziției, „Palimpsestele memoriei”, care este mesajul și semnificația ce străbate dincolo de produsul artistic pe care îl propui publicului?

– De la început doresc să spun că orice expoziție și lucrare trebuie să aibă ca finalitate un mesaj. Cum bine ai spus, fără un mesaj lucrarea poate fi caracterizată ca frumoasă sau ca una ce creează o senzație. Dar, totul se rezumă la o senzație… Fără mesaj lucrările, cum sunt cele gestualiste, rămân doar la nivel de frumoase exprimări plastice. Lucrarea trebuie să provoace un dialog cu privitorul prin intermediul elementelor constitutive, prin compoziție.

– Temele pe care le abordezi necesită o documentare amănunțită sau sunt rodul experimentelor de atelier?

– De fiecare dată studiez ziare, reviste de specialitate, multe pe care le primesc de la fratele meu aflat în Germania. Sunt lucrări care necesită multă documentare. În recenta expoziție la care am participat, cea de la Târgul Internațional de Artă New York, am intrat pe site-ul organizatorilor și am studiat munca mai multor artiști. Acolo au fost prezenți peste 4oo de artiști și o sumedenie de galeriști care au umplut o suprafață imensă.
Revenind la întrebarea ta, am observant pe lângă kitsch-urile prezente și acolo, o serie de lucrări de valoare, de mare calitate artistică, opere ce se vând la prețuri exorbitante. De exemplu, am remarcat un mexican, pe nume Sócrates Márquez, care lucrează asemănător cu Jackson Pollock, dar care adaugă elemente și tehnici noi picturilor sale. Asta încerc și eu. Mă uit ce se întâmplă în jurul meu, în lumea contemporană a artelor și adaug lucrărilor mele o notă personală.

– Tehnica pe care o folosești tu în pictură se apropie de Color Field Painting-ul folosit de Mark Rothko sau Barnett Newman, și aici mă refer la starea meditativă a creației lor, sau metodele tale de investigație sunt legate, mai degrabă, de o experiență românească, de simbolistica tradițională pe care o găsim în mediul rural și, de ce nu, urban?

– Nu îmi place să îmi autodefinesc creația. Nu știu dacă mă recunosc în Rothko. Cunosc opera lui. Îmi place Paul Klee a cărui operă am văzut-o și în original. Victor Brauner este un artist care îmi place, de asemenea, și ale cărui lucrări le-am văzut la Muzeul de Artă Modernă din Paris și la Musée d’Orsay.

– Experiențe triste și vesele sunt imaginile pe care le găsim în creația ta?

– Da, sunt stări ale mele. Ele pot fi recunoscute de oamenii care mă cunosc și, cu atât mai mult de cei care au ochiul format pentru a descifra ce se află în spatele semnelor și simbolurilor din artă. Sunt semene lizibile care exprimă gândurile, stările și sentimentele mele. Pot fi recunoscute sentimente vesele, așa cum ai spus, sau frustrările mele. Toate aceste sentimente țin de trările mele de de zi cu zi. Lucrările mele sunt o oglindă a sufletului meu, cu momente alambicate, cu intoleranța pe care o manifest față de anumite cuvinte sau gesturi nepotrivite. Picturile mele sunt imagini ale lumii în care trăim, cu lucruri bune și rele.

– Știu că folosești în creația ta secvențe fotografice. Cum alegi aceste surse de inspirație, alegi imagini care țin de o anumită intimidate sau construiești imagini ce au o semnificație general valabilă?

– Folosesc imagini intime. Sunt fotografii din albumul personal, de când eram mic, îmbrăcat în costum de marinar, cu mama care era croitoreasă sau cu fiica mea, de când s-a născut și până a devenit adolsescentă, cu nepoțica mea din SUA. Sunt fotografii pe care le-am fotocopiat și, apoi, le-am lipit în anumite zone ale lucrării, căutând ca imaginile să dobândească o anumită coerență din punct de vedere plastic.

– Putem spune că lucrările tale sunt colaje care plecă de la albumul de familie?

– Doar în unele lucrări este valabil acest lucru. Se poate spune că unele lucrări reprezintă un colaj al albumului meu de familie, cu amintiri, sentimente și trăiri. Plec de la copilărie și introduc elemente simbolice. Elementele simbol care apar în lucrările mele sunt: casa (casa simplă cu două geamuri, o ușă și acoperiș din șindrilă, așa cum era casa în care am copilărit eu și care m-a marcat sentimental), pasărea, masa, copacul și scaunul.

– Povestește-ne despre participarea ta la Târgul de Artă Contemporană de la New York care a avut loc acum două luni, unde ai vândut trei lucrări de mici dimensiuni. Vorbește-ne despre această experiență și despre întâlnirea cu arta americană?

– Am schema sălii imense în care s-a desfășurat târgul. Eu am fost repartizat în camera 411, o sală mică, care a costat 3500 de dolari, pentru cele trei zile cât a ținut târgul. Cele trei lucrări, cu dimensiune de 26 X 20 cm. le-am vândut cu suma totală de 5370 de dolari.

– În SUA vorbim de o piață de artă bine dezvoltată. Pe lângă rezutatul material vreau să ne povestești ce ai văzut acolo și ce artiști ai cunoscut?

– Ceea ce a fost acolo am văzut în detaliu pe Internet. Da, există o piață de artă foarte bine dezvoltată în SUA. Din ceea ce știu de la fiica mea, stabilită în SUA, aproximativ 40-50% din locuitorii din New York sunt extrem de bogați. Într-un astfel de târg 10.000 de dolari pentru astfel de oameni sunt „bani de buzunar”. Cei mai mulți dintre cei care achiziționează artă nu negociază prețul unei lucrări, deși acest lucru este posibil. În standul meu era prezentă fiica mea, care este impresarul meu acolo. Am expus 10 lucrări pe perete, înrămate și, restul pe o măsuță pe care o aveam la dispoziție. Aveam pixuri și cărți de vizită personalizate, cu magnet pe spate. Există o latură comercială foarte bine pusă la punct. Au fost mulți artiști care s-au plimbat prin standul meu. La un moment dat a venit un polonez care trăiește de 20 de ani în SUA, fiind cunoscut. Din discuția cu el am aflat că avea expuse lucrări în 7 galerii private din New York. Îmi pare rău că nu am reținut numele lui. Mi-a admirat lucrările și la un moment dat a spus: „Tipul ăsta are lucrări bune. E păcat să nu le expună în continuare aici, în New York. Sunt sigur că ar avea succes”. Din păcate nimic din această poveste nu s-a finalizat.
O altă experiență interesantă este legată de standurile vecine. În apropiere expunea un artist rus, un bielorus și un ukrainean. Bielorusul și ukraineanul nu au schimbat nici o vorbă cu artistul rus. Probabil, acest lucru se datora situației politice actuale. În schimb, rusul a vorbit cu ginerele meu. Este o întâplare hazlie care a divagat de la întrebare.

Lucrările mele au fost apreciate, ceea ce mă bucură. Am fost surprins de felul cum au fost primite de publicul american. Majoritatea lucrărilor mele au ca subiect familia, copilăria, tinerețea și au un aer de carnaval. Am avut succes. Suma câștigată mi-a acoperit toate cheltuielile. Sunt artiști, precum Sócrates Márquez, despre care am mai vorbit, care a vândut 18 lucrări. Acest târg de artă are loc anual. Anul trecut Sócrates Márquez a luat un premiu simbolic care îl desemna drept un inovator în arta contemporană.

– Ești cadru didactic cu o experiență de 30 de ani în învățământ. Cunoaștem situația unui tânăr artist lansat pe piața artistică românească. Ce ar trebuie să schimbăm pentru a oferi mai multe posibilități celor care urmează un liceu vocațional de artă?

– Greu de spus… În primul rând trebuie să existe o relație bilaterală între cadru didactic și elev, cadru didactic și părinte și, nu în ultimul rînd, între părinte și copil. Elevii noștri, chiar și la vârsta de 17 ani, sunt, de multe ori, dezorientați. Nu știu ce linie vor urma. Eu, ca să vorbesc concret, am elevi care pricep metodele mele de lucru și cu care mă înțeleg foarte bine. Sunt elevi cărora le predau din clasa a IV-a și până în clasa a XII-a. Cu toate acestea, nu am reușit niciodată să am o clasă pe care să o duc din gimnaziu și până la termnarea liceului. Dacă un elev intră la facultate după ce s-a pregătit cu mine este rezultatul pe care îl aștept în calitatea mea de profesor.

– Consideri că ar trebui să existe o legătură mai strânsă între comunitate, nevoile acesteia și liceele vocaționale cu profil artistic? Cum ar trebui integrate licele de artă în comunitate și care este rolul artistului în societate?

– Rolul artistului este de a comunica idei, idei pline de substanță. Ar trebui căutate soluții la nivelul primăriei pentru a integra artiștii în comunitate. La Deva, de exemplu, clădirea liceului este în paragină de peste 20 de ani.

– Numește câteva reguli pe care trebuie să le urmeze tânăra generație pe care o pregătești?

– O să răspund printr-un exemplu. Fiind elev în clasa a XI-a aveam ore de pictură cu un profesor care nu se mai află printre noi și căruia nu vreau să îi dau numele. O colegă a adus, la un moment dat, la oră, un autoportret realizat acasă. Profesorul a fost extrem de mulțumit. Au urmat o serie de laude la adresa ei. Portretul a fost prezentat tuturor elevilor, profesorilor și chiar directorului. Cu toate acestea, nici unul dintre noi nu am priceput de ce lucrarea era bună și de ce trebuia apreciată. Profesorul nu a reușit să ne explice de ce era un portret bun sau de ce modalitatea prin care era pictat tabloul îl transforma în lucrare de referință. Eu am fost, atunci, derutat total. Profesorul trebuie să aibă abilitatea de a te face să înțelegi lucrurile.

– Ce urmează în viitor?

– Nu vreau să experimentez alt stil de lucru. Voi rămâne consecvent acestuia, fiind extrem de mulțumit de rezultatul pe care l-am obținut în această expoziție. Anul viitor voi face o nouă expoziție personală la Vâlcea și, de ce nu o să încerc să ies din nou din țară, nu doar din oraș. Cele 47 de lucrări au rămas în SUA și sper să fie expuse în alte galerii de acolo.

Expoziția de la Galeria „Forma” poate fi vizitată până pe data de 14 iunie 2014.
Interviu realizat de Grigore Roibu