Constantin Flondor: Toată viața mea a fost o lecție de pictură


Flondor - BarilIubirea pentru matematică trece prin mirare, fiind o aplecare pentru căutarea armoniei în această lume. Dialogul cu natura, comunicarea cu plantele, rămâne pentru artist, el însuşi natura, conditio sine qua non. „Există ceva ce circulă între noi şi lume… Când aflu o taină, un mister, este o bucurie”, spune Constantin Flondor.
Constantin Flondor a balansat în căutările sale de a studia natura între matematică şi pictură. Căutarea relației dintre realitate şi pictură a dus la efortul de asimilare a noilor estetici matematice şi teorii artistice după modelul Paul Klee, Johanes Itten, Wasilly Kandinsky şi Victor Vasarely. Nevoia de comunicare a dat caracterul de pionierat al demersului artistic şi pedagogic al lui Constantin Flondor. „Pornim de la gândul că nu ştim. Baza şcolii trebuie să existe pentru că noi nu venim de nicăieri, avem în față o întreagă istorie a picturii. Când mergi pe un drum, important este să mergi”. (Horea Paștina – „Ascult şi privesc”)

C Flondor TM av21-2014Constantin Flondor este unul dintre cei mai importanţi artişti contemporani români. Născut pe data de 16 decembrie 1936, la Cernăuţi, Bucovina, Constantin Flondor studiază pictura, între anii 1954-1960, la Institutul „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Devine, din anul 1962, profesor la Liceul de Arte Plastice din Timişoara. Contribuie la elaborarea programului pedagogic al grupului Sigma, în calitate de membru al grupului şi de director al liceului (1969-1975). În 1964 devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Călătoreşte în Germania de Est unde se întâlneşte cu Robert Rehfeldt, pictor, grafician şi mail-artist din Berlinul de Est. În 1966, este co-fondatorul grupului 1+1+1 (Ştefan Bertalan, Roman Cotoşman, Constantin Flondor), apoi, în 1969, al grupului Sigma (Ştefan Bertalan, Lucian Codreanu, Constantin Flondor, Ioan Gaita, Elisei Rusu, Doru Tulcan) și, în 1985, fondator al grupării Prolog (Paul Gherasim, Horia Bernea, Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv, Horea Paştina şi Mihai Sârbulescu).
În 1972, face o nouă călătorie de studii în Germania de Est, „pe urmele Bauhaus-ului”, călătorie în care îi întâlnește pe Marianne Brandt (elevă la Bauhaus) şi dr. Hans Harksen din Dessau, prieten cu Wasilly Kandinsky şi susţinător al şcolii Bauhaus. Începând din 1991, este cadru didactic universitar la Facultatea de Artă din Universitatea de Vest Timişoara și este invitat, ca profesor, la Sommermalakademie Beratzhausen în Germania.

Constantin Flondor: Fulgul de nea este un mic reprezentant al universului

Flondor-Roibu-Andrei 2014Grigore Roibu: Intrând în atelierul dumneavoastră asistăm, iată, la un nou experiment geometric care îşi are rădăcinile în anii ’70. Vorbiți-ne despre înclinația dumneavoastră spre analiza acestor structuri geometric-constructiviste.

Constantin Flondor: Geometria pe care o vedeți acum în atelier o murmuram de mult și într-un fel continuu, fie că era vorba de felul de cum se comportau membranele de săpun și analogia lor dusă până la structura fagurelui de miere (anii 1972), fie că era vorba de îmbinarea barelor triunghiulare și pentagonale (anii 1975), sau mai târziu, pictând din nou natura, observațiile mele legate de înțelesul și geometria plantelor, de ex. „lemnul lui Hristos” ori „Mâna Maicii Domnului”( după 1980). Matematica este un text lăsat pentru a desluşi o părticică din înțelepciunea divină. Analizam odată o frunză, o frunză după o fotografie pe care mi-ai trimis-o tu, Andrei, o frunză împărțită în trei. Acolo am făcut un fel de socoteli geometrice, folosind linia şi secțiunea de aur sau apelând la alte împărțeli geometrice.Triada acestei plante m-a marcat și am ajuns astfel la lucrarea „Geometrie vegetală: 3×3”. Iar acum, sensibilitatea mea pentru fulgul de nea ține de reluarea unor gânduri mai vechi în analogie cu simbolul pentru Cer și Cernere. Am găsit în Fragmentarium-ul lui Eminescu următoarea minunată observație: „Crucea bizantină este ca un fulg de nea, mic reprezentant al universului”.În acest fel lucrurile se leagă, iar geometria pe care o utilizez nu este rezultatul unor invenții, ci a unor descoperiri, a unor observații.

C Flondor-Fulgul de nea-aravizuala21Andrei Rosetti: Acest citat din Eminescu apare pe afişul expoziției de la Cluj.

Constantin Flondor: Da, da. Aşa este. Uite, şi pe afişul de acolo apare acest citat…

Grigore Roibu: Vorbiți-ne despre perioada în care Grupul Sigma era un reprezentant important al artei experimentale românești, despre acele vremuri în care libertatea de exprimare era îngrădită și, cu toate acestea, prin intermediul artelor alternative, anumiți artiști căutau să se exprime liber într-un regim totalitar.

Constantin Flondor: Experimentul din anii aceia (1960-1980) este pentru mine consecința unei instruiri incomplete din învățământul de artă. Aveam să aflu dupa absolvire, prin studii și cercetări autonome, că pictura, desenul, arta vizuală (ca și muzica sau literatura) au o gramatică, o morfologie, o sintaxă. Există și în acest domeniu reguli clare, precise. Mi-au fost de un mare ajutor, printre altele, textele lui Klee, Kandinsky, Itten, dar și a unor matematicieni ca Papy sau Colerus, fizicieni, ca Max von Laue, structuraliști ca Moles sau Bense ș.a.
Toate acestea m-au definit şi există astfel un joc în diferitele perioade ale creației mele, între căutări intuitive și cercetări logico-legice. Folosesc mecanismele raționale în pictură deşi, îmi place să mă şi pierd, iar atunci când mă pierd, îmi dau seama dacă din aceste „pierderi” rezultă ceva ce contează. Apare, uneori, cea de-a treia mână, ca un semn al prezenței providențiale.

Atelier Flondor av21Grigore Roibu: Cum erau percepute de regimul comunist grupurile artistice pe care le-ați format?

Constantin Flondor: Întotdeauna mi se pune întrebarea aceasta. Noi am răzbit și bine și rău. Poate este de necrezut, dar greutățile pe care le-am avut au venit de la unii colegi. Ei erau, încrâncenați față de căutările noastre din grupul „111” sau „Sigma”. În sistemul expozițional, nu eram refuzați. Dar pentru comisiile de achiziții – constituite din colegi, alături de tovarăși de la partid – , se evita achiziționarea lucrărilor noastre. Ni se argumenta, „răbdare, încă nu este momentul”. Pot oare spune că în felul lor nu aveau dreptate?

Dar am avut și câteva şanse. Mai ales atunci când am introdus ceea ce gândeam în planul grupului și în şcoală, ca programă.  Liceul de Arte Plastice din Timişoara s-a transformat într-un liceu experimental. Acest lucru a însemnat ceva. A trebuit să schimbăm toate programele, tot sistemul de studiu a devenit altul. Am avut colegi, nu mulți, care au înțeles acest lucru. Ne-a sprijinit inspectorul din Minister, care a venit de la Bucureşti, Nicolae Filoteanu, pictor şi el și cu meritul de a avea un respect pentru noi descifrând seriozitatea lucrului pe care îl făceam. Acest fapt a contat mult. A venit prin atelierele liceului şi, la început, s-a speriat. Peste tot erau interpretări constructive, constructiviste, studii după Moise făcute din pătrățele, studiu de craniu geometrizat, structuri matematice. Ne-a ascultat. Era şi Ștefan Bertalan cu mine, un foarte bun teoretician. Ascultându-ne, a constatat că suntem oameni raționali. Tot ceea ce spuneam era din convingere, cu un fundament clar şi solid, nu eram nişte „trăzniți” lipsiți de bază teoretică şi pedagogică. Ne-a spus: „Eu o să vă sprijin. Hai să facem, pentru început, o expoziție în Bucureşti”. La Bucureşti am avut o altă şansă. Ministrul învățământului, pe vremea lui Ceauşescu, era Mircea Malița, un ministru care a stat doar un an, o minte descuiată. Mircea Malița un om și un matematician de prestigiu, dar și prieten cu dr. Eduard Pamfil, care conducea Cercul de Bionică din Timișoara – frecventat săptămânal și de noi – psiholog, filozof, om renascentist, scria poezii, ținea lecții și cânta la ghitară. Noi am apelat la sprijinul dânsului şi astfel am intrat împreună în audiență la ministrul Mircea Malița. După această întâlnire ministrul a decis prompt: „Bine, seara la ora șase voi veni la vernisaj”. Expoziția era lângă lacul Herăstrău, în nişte hale mari, cu sute de lucrări ale elvilor din liceul timișorean.

Andrei Rosetti: Aceste lucruri se întâmplau în anul 1970?

Constantin Flondor: Da, puțin după participarea noastră, a grupului „111” la Bienala de la Nürenberg. (n.r. Bienala Constructivistă de la Nürenberg, din 1969, a reunit 138 de artiști din 22 de țări prezentând „principiile constructivismului”).

Andrei Rosetti: Ne povesteați la un moment dat că în expoziție au venit cei de la Consulatul American și apoi cei de la Securitate.

Constantin Flondor: Da, aceste lucruri s-au întâmplat ceva mai târziu, la Timișoara. Iarna 1970-1971.

Mă întorc, însă, la expoziția liceului din parcul Herastrău. La momentul vernisajului. O mulțime de mașini negre. Conform promisiunii, sosise ministru învățământului Mircea Malița. Cu o răbdare remarcabilă a parcurs întreaga expoziție asistând cu atenție la explicațiile noastre privind și ascultând sensurile multora din lucrările expuse. A înțeles și a decis să pornim pe un drum de liceu experimental și să purcedem la conceperea unor noi planuri și programe de învățământ conforme cu intențiile pe care i le-am prezentat.

După acest succes bucureștean, întorși acasă, primim solicitarea prin tovarășul Mangu de la UTC (n.r. – Uniunea Tineretului Comunist), să reedităm și la Timișoara în spațiile Muzeului Huniade expoziția liceului. Expoziția arăta bine și era deasemenea bine argumentată pedagogic Erau structuri spațiale, bare care mergeau prin spațiu, scheme și planșe teoretice, lucruri de arhitectură, dar şi de matematică. S-a nimerit că tocmai înaintea strângerii expoziției să avem vizita ambasadorului Americii. Intrasem în dialog cu domnia-sa, erau alături Tulcan și Bertalan. Înțelegând impresia deosebită pe care i-a provocat-o expoziția liceului, în calitate de tânăr director îl învit prompt la școală pe dl. ambasador și pe atașatul cultural al Ambasadei să viziteze atelierele școlii noastre.
Într-o jumătate de oră Ambasada Americană cu o mașină mare-lungă-neagră, a parcat în fața liceului. Toți erau agitați. Secretariatul, contabilitatea, cadrele didactice… Au vizitat atelierele de specialitate. Ambasadorul, suprins de creativitatea elevilor. Iar aceștia, entuziasmați: „au venit americanii!”. Elevii au fost dispuși să dăruiască d-lui Ambasador câteva lucrări din ateliere.
Astfel, s-a făcut o legătură (neagreată atunci) între cele două instituții. Seara am fost invitați la restaurant, la Hotel Continental. Eram invitați împreună cu soțiile. Eram o grămadă de profesori şi s-a făcut o masă lungă. Alături, s-a instalat o altă masă, unde era… securitatea. O masă tot atât de lungă ca şi a noastră! Nouă nu ne păsa. Eram tineri atunci. Eu aveam 35 de ani, aveam naivitatea și curajul vârstei şi cu tot felul de „păsărele” în cap. Dacă ar fi acum să judec câți oameni au pătimit din cauza securității şi câți au stat la închisoare… O! Abia acum îmi dau seama…

C Flondor - FainaGrigore Roibu: Am în memorie acel „joc” concav-convex cu făină. Ca experiment artistic în acea perioadă era un act care deranja sistemul politic din România?

Constantin Flondor: Nu. Nu era o acțiune politică. La Muzeul Satului, când am făcut această acțiune, unul a scris într-un ziar despre asta, deoarece făina era greu de cumpărat, nu puteai să cumperi decât pe cartelă, un kilogram de făină pe lună. Eu am cumpărat 6-7 kg.! L-am trimis pe Sorin Vreme, care mi-a fost elev, să cumpere şi el. Aveam nevoie de multă făină. Trebuia să cumpărăm pe baza buletinului de identitate. În ziar a apărut că Flondor face ceva de genul… „esoteric”, adăugând: „da… foloseşte făină… da, făină!” Asta cu semnul exclamării. Acest eveniment este relatat în „Dosar Prolog” al lui Mihai Sârbulescu.

C Flondor- relief faina 1981Am avut câteva necazuri, dar, puse cap la cap, şansele au fost mai mari. Am avut necazuri, de exemplu, când la un moment dat am vrut să filmăm o scenă într-un lan de porumb. Mergând să căutăm un loc de tabără pentru elevi, spre Oravița, împreună cu Doru Tulcan, cu maşina, am oprit pe marginea drumului, unde se afla un frumos lan de porumb. Mi-a venit ideea să facem o filmare, cum eu merg prin lanul de porumb şi dispar în natură, ca şi chinezul care desenând a dispărut după deal. Dispar eu „după deal” şi când reapar, Tulcan era deja înhățat de un civil care îl întreba de ce filmăm în lanul de porumb? „Filmăm natura”, am răspuns noi. „Aici este interzis”, ne-a spus civilul pe un ton răstit. „Unde scrie?”, am întrebat eu timid. Nu văzusem nimic pe care să scrie aşa ceva. Nu era nici o tablă care să spună că este interzis filmatul. Civilul ne-a spus că este una la colțul străzii. Noi trecuserăm pe acolo şi nu am văzut aşa ceva. „Dom’le, aici suntem la câțiva kilometri de Iugoslavia”, adăugă civilul şi „știm noi, am avut de-a face cu de-al de ăştia, ca voi, care sunteți călăuze şi faceți filmări ca să îi îndrumați pe alții cum să plece din țară”. Ne-a dus la miliție, apoi la Securitate. Am stat până seara târziu pentru a răspunde la tot felul de întrebări. Evenimentele ce ni s-au întâmplat au fost dure şi m-au marcat. În aceste condiții nu pot să zic că nu am avut parte şi de întâmplări nefericite.

Ajungând acum în posesia unor file din dosarul de securitate am realizat, de fapt cât de mult am fost urmăriți, cât de mult și cum au fost ascultate telefoanele noastre, și cât de mult au fost deranjați de gândirea și poziția noastră față de artă și față de învățământ. Citez fragmentar din dosar:

Ministerul de Interne. Dosar de urmărire informativă Nr. 4871

Strict secret., ex.unic. Notă informativă. …profesorul Flondor Străin Constantin, nu se încadrează în disciplina de partid… Profesorul Flondor neavând ore de predare în ziua de luni, persiflează în general școala și până în prezent are 3 absențe la ad. gen, de partid… ziua de luni lucrează la atelier și „uită” că este ședință de partid. Nu a luat niciodată în serios adunările generale… Sursa mai știe că prof. Flondor nu are idei realiste… concepțiile sunt conservatoriste, învechite și neadecvate actualelor cerințe. Tablourile pictate de el au un caracter nebulos, abstract, de neînțeles… 20.III.Timișoara 1985

Strict secret., ex.unic 28.07.86. Notă de analiză…atitudinea sa politico-ideologică este reținută – dacă nu ostilă – față de imperativele educației estetice, patriotice și sociale… Puțin interesat de problemele care frământă astăzi societatea.

Strict secret., ex. unic 5.02.1987 Notă de stadiu… Este promotorul unor acțiuni de refuz a artei angajate, militante, în spiritul documentelor de partid.

C Flondor atelier -av21Andrei Rosetti: Când eram în şcoală ne-ați pus în atenție textul lui Andrei Pleşu cu natura ca loc de întâlnire. Ziceați, ceva mai înainte, că vă place uneori să mergeți pe calea rațiunii, dar, uneori, vă place să vă pierdeți. Pleșu vorbea despre această pierdere înlăuntrul fiecăruia. Când te afli în fața pânzei, cum este această „pierdere” pe care o făcea, de exemplu, Jackson Pollock. Cât este rațional şi cât este vorba de acea intervenție pe care o numeați a treia mână, acel element pe care nu îl mai stăpânești?

Constantin Flondor: Atunci când eşti pierdut şi nu mergi pe raționamente, probabil, judecata se transferă în mână și în inimă. Există un fel de judecată, dar ea este de cu totul şi cu totul alt tip și funcționează atunci când lucrurile merg bine. Sigur, aceste momente nu sunt foarte dese. Există atunci un fel de revelație, de atingere, e drept, deseori, inconștient, a unui duh. Simți că în acele momente lucrurile merg. Aceste momente sunt, cum spuneam, rare. Deseori ești însă provocat de raționamente simple, profesionale, să constați unde nu este bine, să corectezi, să adaugi o nouă pată de culoare, să vezi unde, de exemplu, ai pus prea mult verde sau culoarea este prea vibrată. Desigur, există și calea cumpănirii, a unei judecăți atente unde și, aici, rar pot apărea revelații, soluții, care pun imaginea într-o fericită plinătate, sunt scântei, scurtcircuitări ale unor soluții.Toate acestea aparțin judecăților şi frământărilor meseriei noastre. Uneori experiența de ani poate înlocui un chin al momentului printr-o judecată cumulată în timp. Este ca şi în cazul pictorului chinez Yan Pei-Ming care făcea portrete imense, de 5×4 metri, capete mari, folosind pensule late de-o palmă în picturi realizate extrem de rapid, asemenea unui crochiu. Odată, este întrebat în cât timp face un astfel de portret. Se vede pe picturile lui că vopseaua curge, totul este spontan. Răspunsul lui a fost: „în 30 de ani şi un sfert de ceas!”. Ceva se acumulează de-a lungul timpului. Uneori lucrurile ies rapid, dar această viteză se concentrează ca rezultat al tuturor chinurilor, judecăților şi frământărilor trecutului care, ulterior, pentru moment, nu le mai conştientizezi.

Grigore Roibu: Cum vedeți arta românească după anul 1989. Artiştii, mai ales cei tineri, au încercat să recupereze ceea ce Vestul a avut. De multe ori, în acestă democratizare a artelor, s-a exagerat şi am uitat de valorile autentice. Intermedia, multimedia constituie noi instrumente ale făuritorilor de artă contemporană. Anii ’90 sunt marcați de libertatea câştigată o dată cu dispariția cenzurii. Mesajul artei devine mult mai direct dar, în acelaşi timp, este rezultatul unui amestec cultural combinat cu o imitație a artei occidentale. Aşa cum Impresionismul a marcat arta europeană a secolului al XX-lea, cum considerați că se va dezvolta arta românească după momentul de mutație culturală şi mediatică care a dus la liberalizarea artelor?

Constantin Flondor: Pot vorbi de un paradox. Experimentul sau ceea ce se numește „recuperare” era mai profund, să zic așa, poate chiar mai serios și grav în vremurile de restriște, până în ’89. Așa a fost cu „111” sau „Sigma”. A fost un oxigen în aerul întoxicat de atunci. A fost vital. După ’89 lucrurile se schimbă. S-a dat „liber” la experimente de tot felul. Tradiția devine suspectă, la fel și identitatea unui loc. Apare conceptul de „globalizare”. Ceea ce putem numi acum „avangardă” este puternic susținută de galerii și instituții. Apare un nou „academism”, de data asta cel al modernității. Modernitatea scapă de gravitate și se superficializează. Desigur sunt și excepții, și nu puține. Pentru o dezvoltare în viitor: nu sunt profet. Cert este că va rezista ceea ce este realizat cu „luare aminte”. Adică, tot ceea ce are la bază studiul, experimentul şi credința. Dacă aceste trei lucruri se conjugă serios, eu cred că rezultatul este deasemenea serios. Acum, la tinerii artiști, văd că există un haos în judecată. În schimb la generația mea, atmosfera închisă de atunci a fost, pe de o parte, un avantaj. Aveam răgazul și distanța de a cerne informația care venea de dincolo de zid. Pe noi ne interesa spre exemplu, structuralismul, constructivismul, cibernetica, estetica informațională. Informația năvalnică de acum, în bună parte haotică, accesul ușor prin internet la orice eveniment, galerie, bienală…bulversează pe tineri, dornici, urgent de a fi luați în seamă și, în mod firesc, de a promova. Drama începe cu ambiţia şi dorința de a fi cât mai puțin asemenea cu ceilalți. Apare un donjuanism al noului. Fiecare dorește să fie un EU, un individ, un ne-divizibil, uitând că Dumnezeu a avut grijă ca fiecare persoană să fie unică şi deci, nu este el individul cel care trebuie să se străduiască în acest demers. Păstrându-se cinstit şi, cum ziceam, făcând studiu dar şi experimentând în acelaşi timp, şi, având prin credință un țel, există şansa de a ajunge la o definiţie prin care, în fine, să fii tu însuți. „Să devii ceea ce ești”. Nu ai cum să fii altcineva decât dacă stai obsedat și ațintit cu ochii spre alte probleme, care nu îți sunt proprii.

Lemnul lui hristos, 2006Grigore Roibu: Economicul, şi implicit politicul, joacă acum un rol important în definirea personalității artistice care este tot mai strâns legată de formarea unei piețe de artă în România?

Constantin Flondor: Licitațiile, instituțiile unei piețe de artă, galeriile cu vânzare şi sistemele prin care trec de exemplu o bună parte din artişti, au tendinţa de a „înhăța” un artist, care devine un obiect, transformând-ul într-o fabrică de produs lucrări. Galeristul este cel care promite să te promoveze, să vândă lucrările tale, devenind pentru tine poate totul mult mai comod, dacă nu îți doreşti libertatea absolută. În acest mod nu îți bați capul. Galeristul sau managerul te promovează, dar îți spune în acelaşi timp: „Din aceste lucrări să îmi faci până la sfârşitul anului încă 50 de bucăți”. E o pierdere de libertate și un abandon de la statutul de pictor care implică continuu un dram de schimbare, de imprevizibil. Totuși este de avut în vedere o luare aminte: un succes economic-financiar nu atestă pe deplin valoarea. Istoria a dovedit-o nu odată.

Andrei Rosetti: Pentru a fi vândut trebuie, în primul rând, ca numele tău să fie cunoscut. În trecut ați făcut o expoziție în propriul atelier.

Constantin Flondor: Da. Este vorba de „Viața fără artă”. Am făcut o expoziție cu prilejul a 50 de ani de existență a învățămîntului de artă în Timișoara (1983). Am optat pentru sala Bastion fiind vorba de o expoziție destul de amplă cu lucrări ale elevilor de atunci, dar mai ales a celor care au fost mai de mult elevi și chiar unele studii de ale noastre, noi profesorii, de când eram elevi. S-au adunat o grămadă de lucrări. Simultan am lansat și o lucrare de mail-art „Viața fără artă ?!”. Am lansat această întrebare limită la adresele de mail pe care le aveam, RDG, RFG, Polonia, America, și la mulți colegi din țară. În pragul organizării expoziției la galeriile Bastion, suntem întâmpinați de tovarășul Erdely de la județul de partid – responsabil cu ideologia comunistă. Ne avertizează cu privire la interdicția de a expune lucrările de mail-art„Viața fără artă”. Recent am citit câteva comentarii din același dosar de securitate: „…verificând informația, a rezultat că în atelierul lui Flondor Străin Constantin sunt o serie de afișe pe care sunt menționate întrebări referitoare la rolul și misiunea artei în viitor (ex: „Mai are rost arta?”, „Vreți să distrugeți arta?”, „Ce artă doriți?”) Față de cele de mai sus propun începerea urmăririi informative asupra numitului Flondor Străin.
Stupefiat, am hotărât totuși să expunem „Viața fără Artă” în atelierul meu de pictură, cu posibilitatea de a fi vizitată de toți invitații la vernisajul și colocviul organizat de Liceu. Mai târziu, Silviu Oravitzan a avut curajul să aducă expoziția din atelierul meu la galeria „Pro Arte” din Lugoj.

Andrei Rosetti: I-ați cunoscut pe artiştii care au expus Mail-art în acestă expoziție după 1989?

Constantin Flondor: Da, i-am cunoscut încă din 1968, după invazia sovieticilor în Cehoslovacia, cu prilejul unei vizite organizate de UAP în Republica Democrată Germană. Primul, și cel mai important a fost Robert Rehfeldt din Berlin. Prin el am obținut relațiile cu toți ceilalți. Guillermo Deisler (RDG), Henning Mittendorf (RFG), Oskar Manigk (RDG), Steffen Giersch (RDG), Tomasz Schulz (Polonia), Terra Candella (SUA) și mulți alții.

Atelier C Flondor av21

Grigore Roibu: Adnotări 3, care a avut loc de curând la București, este un demers pedagogic? Vorbiți-ne despre calitatea dumneavoastră de pedagog. Adnotările se doresc a fi o lecție de şi despre pictură?

Constantin Flondor:Oare nu tot ceea ce facem conține și un dram de pedagogie? Toată viața pare a fi o lecție de pictură. Iar pictura la rândul ei ne dă lecții de morală. Pictura ne ține împreună. Pictura ia aminte despre adevăr, bine și frumos (chiar și atunci când arta se străduiește să contrazică aceste valori!)

Grigore Roibu: Ceea ce se întâmplă în atelierul unui artist nu este un act pedagogic?

Constantin Flondor: Bineînțeles. Terminând artele, nu îmi puteam imagina să devin profesor de școală. Socoteam că nu mi se potrivește și că ar fi o pierdere din timpul meu de pictor, de artist.

Am reușit să convertesc „povara” de a fi profesor în ceva ce m-a construit pe mine. Împreună cu elevii, mai târziu și cu studenții, am făcut teme, acțiuni, împreună: ceea ce mă frământa pe mine în atelier le transmiteam și elevilor la clasă, căutând laolaltă soluții pentru a merge mai departe. Întrebările mele au devenit întrebări pentru elevi și studenți. Problemele se mențineau proaspete atât pentru mine cât și pentru elevi, studenți. Adnotările sunt rezultatul acestei vieți. Viața ne-a adus aici. Pe mine, cei care mă înconjoară m-au împins să scriu o carte. Am dorit ca ceea ce scriu să nu fie despre mine, ci să vorbesc despre ceea ce am făcut alături de ceilalţi, alături de studenții mei. Am scos din notițele mele cele făcute în demersul pedagogic la care studenții mei urmau să adauge un comentariu asupra acestor ore de clasă și atelier. Acestea sunt, de fapt, adnotările. Am stat mai mult de un an și am scris, am gândit, am făcut și refăcut textul, apoi a urmat partea tehnică în care Andrei Rosetti, Sorin Neamțu și Ciprian Bodea au paginat și tehnoredactat cartea. Cu toții am muncit atunci. A ieșit o carte zdravănă. Într-un prim moment noi înșine ne-am speriat de ce a ieșit!

Andrei Rosetti: Am scos destul de mult text din carte. Și, poate, mai puteam scoate…

Constantin Flondor: Da, am scos o parte din text și imagini. Au apărut, apoi, expozițiile. Noima a făcut expozițiile ei. A apărut ideea unei expoziții legate de lansarea cărții la București. A urmat Timișoara, cu Adnotări 2 și, acum, după expoziția mea de la București „Din grădina cu flori dalbe”, iată a venit „Adnotări 3”. Unii au fost din primul moment deschiși. Toți am avut greutăți. Andrei, Neamțu și Bodea au avut greutăți în a participa. Singurul, Sorin Scurtulescu era mai volubil. Róbert Köteles era angajat în alt proiect. La fel și Liliana Mercioiu. Până la urmă s-a întâmplat. Am făcut Adnotări 3 și, consider, că nu este rău. Apropos de pedagogie. Fiecare expoziție este o lecție, este o experiență.

Flondor + AndreiGrigore Roibu: În concluzie, lecțiile continuă…

Constantin Flondor: Desigur. Până murim. Până la sfârșit. Viața este o continuă lecție. Fie că o facem cu noi înșine fie că este pentru alții.

Îi mulțumim maestrului Constantin Flondor pentru lecția de pictură de care am avut parte în atelierul domniei sale.
Interviu realizat de Andrei Rosetti și Grigore Roibu.

Anunțuri

Un comentariu la “Constantin Flondor: Toată viața mea a fost o lecție de pictură

  1. Ma simt norocoasa pentru faptul ca am intalnit in viata un astfel de OM. Aveam 14 ani cand am intrat la Liceul de Arte Plastice din Timisoara unde dumnealui era cadru didactic si director.
    A marcat viata multor elevi, viitori adulti. Este un exemplu de tinuta si maturitate. Un artist „special”.
    Unul din regretele mele este faptul ca nu am fost suficient de talentata pentru a urma drumul ce mi-l arata si care mi-l asternea la picioarele.
    Insa, va multumesc din suflet domnule Flondor ca ati fost acolo, in calea vietii si v-ati oferit demn exemplu.
    Va multumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s