Astăzi, 18 martie 2014, în Sala mică a Centrului Cultural „Drăgan Muntean” din Deva, criticul de artă Pavel Şuşară și-a lansat cărțile „Carcase de cristal” și „Sissi” și a vorbit într-o Conferință celor prezenți despre Arta Românească Contemporană ca produs a intersecției a două culturi, cea a Orientului și cea a Occidentului. Istoria artelor plastice româneşti este marcată de un paradox: cel al a spiritului şi a gândirii de factură occidental și, în același timp, oriental. Pictura şi sculptura se înscriu atât în estetica europeană a înnoirilor de limbaj, cât și a schematismul abstract al tradiției bizantine.
Spiritul artei româneşti, începând cu veacul al XIX-lea și al XX-lea, este unul european, dinamic, animat, cu vocaţia experimentului dată de mişcările avangardiste și diversele curente occidentale. Simbolicul, sinteticul și geometricul împrumută ideile şi conceptele vocabularului „de odinioară, în timp ce forme noi se impun fără a dobândi şi conţinuturi corespunzătoare, fără a fi pe deplin asimilate şi adaptate la condiţiile specifice locale”, spune Vasile Florea.
Pavel Șușară s-a născut pe data de 29 decembrie 1952, la Bănia, județul Caraș-Severin. Este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” în 1981. Pavel Șușară este critic și istoric de artă, monograf, poet, publicist și cercetător de istorie a artei al Institutului de Istoria Artei de pe lângă Academia Română. Specializat în istoria artei contemporane, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă, expert în artă și membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.
Pavel Șușară: Arta nu spală vase, nu face mortar și nu face curat în grajd
Grigore Roibu: În timpul conferinței ați vorbit despre modalitățile prin care artistul, prin produsul creației sale, poate să influiențeze societatea. Ce cumpărăm de fapt atunci când afirmăm că am achiziționat un obiect de artă?
Pavel Șușară: Cumpărăm imaginea despre noi înșine. Acest lucru se poate vedea, cel mai bine, în practica acelei categorii ce a început să reînvie după anii ’90, cea a colecționarilor. Colecționarul nu produce el însuși imagine, ci încearcă să se definească făcând o selecție personală în ceea ce au creat ceilalți. Ambianța pe care el și-o făurește îi definește personalitatea: ce cunoștințe și repere culturale are, ce înțelege dintr-un tablou sau ce caută în imaginea dintr-un tablou. Colecționarul este, de fapt, nucleul comunității. Este, să zic așa, reprezentarea în mic a felului în care societatea înțelege să se manifeste față de artiștii cu care vine în contact. Cu cât o societate este mai conștientă de sine și are repere mai solide în cultură, în înțelegerea lumii, în ceea ce privește exigențele față de viitorului ei, relația cu artiștii, ca prezențe efective, și cu arta, ca produs social major, este mai profundă și mai eficientă. În principiu, factorul decizional, cel politic, trebuie să înțeleagă vectorul de mișcare a lumii pe care o administrează, ca manager, la un moment dat. Să înțeleagă multidimensionalitatea, necesitățile și funcțiile comunităților pentru a pune artistul la locul pe care trebuie să-l ocupe în societate.
– Ce ne puteți spune despre piața de artă din România?
– Este în consolidare. A pornit de la nimic și a ajuns undeva… aici, unde ne aflăm… Au apărut instituțiile indispensabile funcționării unei piețe cât de cât organizate. S-a trecut de la talcioc la magazin și, apoi, la nivelul de galerie sau casă de licitație. Există o categorie de oameni care au identificat obiectul de artă ca obiect de investiție. Tabloul, sculptura, desenul, obiectul decorativ încep să aibă o funcție concretă în imaginarul și spațiul privat al oamenilor. O dată însușite aceste lucruri există șansa ca ele să se consolideze și generațiile următoare să beneficieze de un sistem organizat, sistematizat. Copiii care cresc într-o casă cu o colecție de artă bine făcută, sistematizată, frumoasă, cresc într-o lume la care cei care nu au ambianța aceasta nu au cum să acceadă și să o înțeleagă. Această lume stimulează imaginația, creează ipoteze de viață care altfel nu le poți avea în mod real, ele fiind determinate. Arta nu are o funcție efectivă. Ea nu spală vase, nu face mortar, nu face curat în grajd, dar ea are un tip de funcționare eficientă în ceea ce privește construcția noastră ca oameni. Dacă nu am avea componenta asta am fi asemenea unor maimuțe, ceva mai vioaie în sistemul și capacitatea de relaționare. Arta ne face oameni pentru că ne dezvăluie natura, identitatea și specificul nostru.
– Vorbeați despre necesitatea libertății de exprimare pe care trebuie să o dobândească artistul contemporan. Cu toate acestea, artiștii, din cele mai vechi timpuri și până în prezent, au creat produse cu impact social dar destinate societății în care își desfășurau activitatea. Se poate spune despre artistul contemporan că a ajuns el la un stadiu de independență în care poate întoarece spatele instituțiilor statului de care a fost coordonat sau a depins atâta timp?
– În principiu artistul nu este cordonat de instituții. Asta în măsura în care acele instituții îi creează cadrul de funcționare, cadrul legislativ. Este necesar un cadru legislativ în care artistul să fie liber, să nu fie condiționat, să nu i se pună bariere în ceea ce face. Dar, dincolo de instituții sunt alte blocaje, blocaje de natură economică. Aici este cea mai dificilă problemă.
– Arta se dezvoltă atunci când în societate există un surplus de bunăstare. O societate bogată are oameni productivi și artiști pe măsură. Artiștii nu sunt neapărat persoane rebele lipsite de spirit comercial. Din acest motiv artiștii au depins, din cele mai vechi timpuri, de patroni, de instituții sau corporații…
– Da, așa este. Sugerez cititorilor artavizuala21 și tuturor prietenilor să citească „Pierdera măsurii” (n.r. de Hans Sedlmayr). Este o carte fundamentală despre desacralizarea artei. Ea a început prin a fi legată de Dumnezeu, de existența lui Dumnezeu, de instituția Bisericii, apoi de castel, de palat și, ușor-ușor a ieșit în stradă, a ieșit în istorie. Pe măsură ce artistul a devenit mai liber el a devenit și mai vulnerabil. Arta lui s-a descacralizat în sensul în care era pornirea inițială. Nu înseamnă că și-a pierdut sacralitatea, dar intenția nu mai este una de tip asumat sacru. De exemplu, Pablo Picasso are o dimensiune sacră care apare în toată opera lui prin momente de iluminare, momente mistice… El nu a făcut, însă, Răstignirea așa cum a făcut-o Andrea Mantegna.
– Arta actuală, cea de după anii ’90, este legată de politic mai mult ca niciodată?
– Permanent a fost legată de politic, într-un fel sau altul… A fost legată politic prin comandă, cererea pe care o primea, de exemplu, Velasquiez sau Rubens de la curtea regală. Acest tip de relație era un tip de legătură a artistului cu politicul. Mai mult, Rubens a fost ambasador.
– În aceste condiții putem vorbi de o libertate a artistului în societatea contemporană?
– Putem vorbi de o libertate a artistului în limitele captivității în care orice om care trăiește, nu trăiește singur. Chiar și dacă ar trăi singur ar fi dependent de ciclurile astronomice, de zi sau noapte, de anotimpuri, de ploaie sau secetă. Nu suntem liberi nici când trecem strada. Se face roșu la semafor și trebuie să ne oprim! Fără să conștientizăm, noi suntem determinați în pașii pe care îi facem pe stradă. Trecem pe spațiul care este marcat. Chiar și câinii au început să treacă pe zebră dobândind stereotipul acesta prin asociere cu oamenii. Libertatea, în definiția marxistă, este descrisă ca „necesitate înțeleasă”. Dacă înțelegem necesitatea mecanimului în care suntem putem fi liberi în limitele lui.
Formele fixe din poezie, cum ar fi rondelul sau haiku-ul, nu pot să depășească normele pe care le impune genul liric. Varietatea în care s-au scris rondeluri sau haiku-uri este, însă, halucinantă. Înăuntrul normei asumate omul poate fi liber. Chiar și în relație cu Dumnezeu suntem liberi. Ni s-a dat libertatea, problema este ce facem cu această libertate. Libertatea nu poate fi niciodată absolută. Libertatea absolută înseamnă să nu ținem seama de libertatea celor din jurul nostru. Libertatea mea se oprește acolo unde încalcă, de exemplu, libertatea ta. Fiecare dintre noi avem dreptul la libertate. Nu am libertatea să intru în casa cuiva. Acesta este un abuz. Ca să înțelegem libertatea trebuie să cunoaștem necesitățile noastre și să ne adaptăm nevoile noastre cu ale celorlalți.
– Vă mulțumesc.
Interviu realizat de Grigore Roibu
artavizuala21 