Gheorghe Şfaițer: Artele vizual-cinetice marchează viața cultural-artistică


Gheorghe Şfaiţer Becul 5

Un experiment al cadrelor ce compun treptat și ritmic structura unui poem vizual care recuperează gândurile și emoțiile rigorii absurde ale trecutului comunist ce derivă din amintiri remodelează noțiunea de artist. Documentaristul, artistul experimentalist și profesorul Gheorghe Şfaițer prezintă publicului, într-o galerie de artă contemporană, cu ecrane suspendate, expoziția de Video-Art „Interior Fluid” și cartea „Becul Peticit – explorări teoretice și practice în artele vizual-cinetice”. Filmul experimental și imaginea artistică se întrepătrund pentru a ilustra definiția unui trecut, mai mult sau mai puțin înșelător, în care privitorul, ca element al acestui univers vizual complex și riguros își pune întrebarea dacă ceea ce vede este real sau iluzoriu. Gheorge Șvaițer ne demonstrează că cinematograful se poate alia cu arta pentru a naște opere.

Gheorghe Şfaiţer 1

Gheorghe Şfaițer s-a născut în anul 1950 la Hârlău, un oraș mic în județul Iași. Începând din anul 1972 devine cameraman pentru TVR. Gheorghe Șfaițer este absolvent al Institutului de Arte Teatrale și Cinematografice „I.L. Caragiale” din București, Facultatea de Operatorie Film și Televiziune. Începând din anul 1990 este cameraman al Departamentului Maghiar al TVR și din 1995 cadru universitar la Facultatea de Arte și Design Timișoara. În 2011 își prezintă teza de doctorat în Arte Vizuale intitulată „Eclectism, fragmentare și deconstrucție în artele vizuale contemporane cinetice”. Este numit director de imagine la TVR Timișoara, în 1994, iar din anul 2009 devine Membru al Uniunii Cineaștilor din România. A realizat numeroase filme documentare, dintre care amintim: Oameni din Valea Jiului, Armata Regelui, Crucea de pe Muntele Mic, Manu, Salașul etc. De-a lungul carierei a obținut numeroase premii și distincții, cum ar fi, de exemplu (selectiv): Premiul pentru filmul „A fost odată un sat”, Festivalul de la Târgu Mureș, 1993; Premiul A.P.T.R.; Marele Premiu la Pastoralisme & Grands Espaces – Lyon, Franța; Premiul „Cel mai bun film documentar”, la Astra Film Fest, ediția 2002; „Premiul Ulysse”, pentru cel mai bun film documentar la Cinéma Mediterranéen – Montpellier, Franța; Premiul TVR CINEMA la Festivalul DaKINO; Premiul pentru film experimental cu producția „Becul peticit sau Autobiografia unei iluzii”, în 2012.

Lansarea cărții „Becul Peticit – explorări teoretice și practice în artele vizual-cinetice” și vernisarea expoziției de artă video „Interior Fluid” de Gheorghe Șfaițer au avut loc, la Galeria Jecza din Timișoara, pe data de 14 februarie 2014 (curator: Andrei Jecza).

Gheorghe Şfaiţer 2

Domnul Gheorghe Şfaițer, după evenimentul de la Galeria Jecza, a avut amabilitatea să răspundă câtorva întrebări adresate de artavizuală21, traducând în cuvinte transdisciplinaritatea vizuală pe care o experimentează în munca sa, lucru pentru care îi mulțumim.

Gheorghe Şfaițer: Televiziunea s-a aliniat unor clișee profesional propagandistice

Gheorghe Şfaiţer - Becul 3

artavizuala21: Suteţi artist experimentalist, regizor şi profesor în cadrul Universităţii de Vest. Cum se împacă cele trei?

Gheorghe Şfaițer: O…! din acest punct de vedere lucrurile sunt cât se poate de complicate, dar încerc să le armonizez cum pot… Vedeți, armonia, după părerea mea, este ca și inefabila „stare de libertate”, este un dat al Bunului Dumnezeu, o însușire internă pe care nimeni nu ți-o poate eradica. Armonia și libertatea sunt funcții organice ale psihismului unui individ care, poate, nu de puține ori, detașa personalitatea de persoană. Cred că structura unei personalități, din acest punct de vedere (cel al echilibrului interior) nu poate fi distrusă, decât în cazuri extreme (schingiuri, cazne psihice etc.) iar în cazul unor martiri, nici măcar în acele împrejurări… Dar, să revin la întrebare. Împac cât se poate de firesc cele trei aspecte ale activităților mele cotidiene, mai ales printr-un exercițiu de „respect” și înțelegere a fiecăruia în parte, ele fiind, de cele mai multe ori, foarte diferite. De la platitudinea manipulator-propagandistică a emisiunilor de televiziune (care prin natura lor sunt peste tot în lume asemănătoare), până la explorarea estetică a înțelesurilor din arta experimentală, aflată cumva exact în extrema celei mai sus amintite, gândindu-mă doar la „abandonul” total (adesea) al convențiilor, prin care „funcționează” acest domeniu experimental, trebuie să te supui unui fel de tratament de saună, un cumul de șocuri, (desigur nu termice) ce scurtcircuitează letargia funcțiilor imaginativ-creatoare. Studenții, școala în general sunt, pentru mine, mediul concret de trecere între cele două extreme, felul în care rezonează acest „mediu” în raport cu propunerile mele artistice (dincolo de cele didactice), este un soi de barometru al valabilității mele creative și, de ce nu, educative.

Vorbiţi-ne, în câteva cuvinte, despre provocarea vizuală pe care aţi propus-o publicului, începând din această săptămână la Galeria Jecza? Au fost două titluri: „Interior fluid” şi „Becul peticit”.

– În „două cuvinte” este aproape imposibil. „Becul peticit, explorări teoretice și practice în artele vizual-cinetice” este o carte, prin care încerc doar, într-un fel, să înțeleg și să cuprind, oarecum, fenomenologia unor tendințe artistice dependente de noile tehnologii, tehnologii ce produc în această epocă, poate, cea mai profundă mutație cultural-artistică de la descoperirea tiparului. „Interior fluid” este titlul expoziției personale de Video-Art, derivată din filmul experimental „Becul peticit sau autobiografia unei iluzii”. Este, așadar, o propunere, o abordare de factură „transmedia” a unor „tablouri” (secvențe) din film, într-o arhitectură spațial-expozițională, astfel încât vibrația lor să se perceapă cumva spațial, într-un mod special, mult mai profund fiziologic, provocând spectatorilor (vizitatorilor) și un alt tip de înțelegere, poate chiar prin atitudinea și raportatarea într-un fel activă vis-a-vis de proximitățile audio-vizuale ale expoziției.

Gheorghe Şfaiţer becul 4Spuneţi-ne pe scurt, pentru cei ce nu cunosc termenul, ce sunt artele cinetice vizuale?

– În general, până la apariția televiziunii și a artei video, cinematografia ar fi exemplul cel mai exact al artelor vizual-cinetice, deși au existat multe alte forme, încă de la începutul secolului trecut de artă cinetică, dar prea puțin populare. Astăzi, însă, artele vizual-cinetice (cinematografia, arta video, artele multimedia, net-art-ul etc) sunt explozive, cu o dinamică estetico-artistică de multe ori imprevizibilă, marcând decisiv viața cultural-artistică.

Vă rugăm acum să mijlociţi, în câteva răspunsuri, o scurtă întrevedere cu Gheorghe Şfaiţer, documentaristul. Filmul „Sălaşul”, din 2001, prezintă povestea vieţii cotidiene, un film despre izolare, singurătate, bătrâneţe şi puterea de a rezista. În ce măsură descoperim noi această singurătate, cei care trăim în „vâltoarea” aglomeraţiilor urbane sau virtuale şi, în acelaşi timp, a unei tranziţii lente, care parcă nu se mai termină, în care speranţa este, de cele mai multe ori, tot ce ne-a mai rămas?

– Cât privește „Sălașul”, aici, lucrurile sunt total diferite. „Sălașul” este un film documentar antropologic, prin care, de fapt, intenția mea nu era aceea a unei abordări sociologice, deși ea există implicit. M-a fascinat, în special și am încercat să redau o stranie senzație de „materialitate” a timpului… demnitatea și firescul înfruntării acestuia, a celui mai înverșunat „dușman” al existenței umane și nu numai, gestualitatea cotidiană ce devine aproape ritualică, văzută din perspectiva citadină, confortabilă, despovărată de „uscăciunea” traiului rudimentar al ruralității ancestrale. O ruralitate conservată impecabil în parametrii săi seculari, un fel de a „trăi” prin stimuli audio-vizuali reperele virtuale ale unei existențe cât se poate de reale. Stilistic (din punct de vedere cinematografic) am abordat un tip de imagine minimalistă care, însă, este consistent echilibrată de factorul temporal (planuri lungi), factor care în artele vizual cinetice nu este altceva decât o componentă esențială a compoziției în înțelesul ei plenar.

Lansat în 2005, „Oameni din Valea Jiului” ne vorbeşte despre minerii hunedoreni care în 1977 au avut curajul de a se opune regimului Ceauşescu şi, în acelaşi timp, tot ei, după 1990 au intervenit violent la Bucureşti, în timpul a ceea ce numim „mineriade”, pentru a schimba regimul politic. Care este, de fapt, povestea acestor oameni aflaţi acum în una dintre cele mai defavorizate zone din România? Sunt ei nişte victime ale sistemului politic sau sunt nişte eroi?

– „Oameni din Valea Jiului” este un documentar sociologic în sensul cel mai exact, dar construit în cheia esteticii „cinema direct”, mai precis printr-un fel de perspectivă a „camerei de supraveghere”, adică cât mai neutru. Prin această abordare am încercat să mă detașez de stilul „televizionist” al unui reporter „incisiv, curios, cu întrebări curajoase”, am lăsat lucrurile să curgă de la sine selectând la montaj doar acele secvențe care „fluidizau” un fel de narație derivată din „cursul zilelor”, pentru a „reconstrui” un timp virtual, echivalent ca veridicitate, de cel real. Întâmplarea în sine era consistentă diegetic, cu nuanțe dramaturgice de tipul „viața bate filmul”. Câțiva oameni (unii dintre ei foști mineri disponibilizați) și-au croit galerii artizanale pentru a scoate cărbune și a face astfel ceva bani. Acest lucru era pe cât de periculos pe atât de ilegal. Așadar ei riscau mult… chiar tot… de ce?… Așa am cunoscut și am făcut cunoscute destinele postrevoluționare ale unor români care încearcă să supraviețuiască aici, cât mai pot… Destine dramatice presărate cu accente de umor mai mult sau mai puțin voluntar…

Gheorghe Şfaiţer Becul 1

Sunteţi membru fondator al primei staţii independente de televiziune din Timişoara. Evocaţi acest moment. Cum a fost atunci şi cum a evoluat televiziunea în tot acest timp?

– La Televiziunea Timișoara Liberă am funcționat din 22 decembrie 1989 (momentul înființării) când cred că nu eram mai mulți de 5-7 membrii, până în 15 ianuarie 1990, deci cam patru săptămâni, când am părăsit „instituția” din cauza haosului „revoluționar” din cadrul acesteia, haos care a produs de altfel și falimentul de peste câțiva ani a acesteia. Dar, asta este o altă poveste, și cu toate accentele acestea de isterie psihotică (specifice întregii societăți românești la acea vreme), au existat și accente unice de bucurie și energie profesională.

Televiziunea după opinia mea nu a evoluat ci s-a aliniat unor clișee profesional propagandistice (aici mă refer la orice fel de propagandă: politică, comercială, ideologică etc), existente la toate televiziunile din lume. Cred că internet-ul cu toate riscurile și cu inevitabilele accente de „haos” democratic va face acel transfer important al serviciilor și comunicării audio-vizuale către „spectatorul” cetățean, care va avea un grad mult mai mare de decizie asupra spectacolului și comunicării, diminuând sever manipularea grosolană a propagandei de orice tip, sau dacă vreți o atenuare a hipnozei audio-vizuale de sorginte socio-politice. Televiziunea din zilele noastre, la noi, dar și în alte părți, este după părerea mea, din punct de vedere a culturii vizuale și nu numai, rudimentară și vulgară, prin perseverența (dictată de „piață”) a unor „arhetipuri” estetice mai mult decât îndoielnice. Noroc că într-o proporție extrem de redusă se mai strecoară uneori și „produse” cu adevărat artistice. Activitatea mea în televiziune, în aceste condiții, este, pot să spun cu durere, o activitate „de funcționar”. Livrez imagini corecte, poate chiar interesante pentru o emisiuni extrem de neinteresante, plictisitoare (potrivit gustului meu). Cât am putut și cât mai pot produc câte un film sau reportaj pentru televiziune, așa cum îmi dictează conștiința, dar rar, în rest eu sunt angajat să produc imagini. Produc însă independent, în colaborare cu alți parteneri, filme și experimente cum a fost de exemplu „Becul peticit…”, lucrări mult diferite de ceea ce se difuzează în televiziuni și sunt convins că aceste instituții (televiziunile) vor fi obligate să-și schimbe total politicile cultural-estetice și redacționale, altfel vor dispărea. Foarte puțini dintre copii, de exemplu, se mai uită la televizor. Ei simt manipularea în momentul în care nu pot căuta și interveni în acest tip de comunicare. Desigur, nu mă îmbăt cu apă și nu idealizez acest nou venit internetul, care în mod sigur este la rândul său un „manipulator”, dar în mod cert ceva mai rafinat.

sfaiter.2

Ce urmează după „Becul peticit”?

– Anul acesta doresc să termin un film pe care l-am abandonat acum trei ani în faza de montaj, un film antropologic dar cu accente de surealism, colate abrupt.

Vă mulțumim pentru timpul acordat și vă urăm succes!
Interviu realizat de Andrei Rosetti și Grigore Roibu
Foto: Olimpiu Vuia

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s