I. În atelierul pictorului Ion Tengheru

Partea I

Ion Tengheru: „Artistul trebuie să privească în trecut, prin prezent, pentru a vedea spre viitor”

Cunoşteam faptul că pictorul Ion Tengheru a avut o copilărie şi o viaţă tumultoasă, aşa încât invitaţia de a ne povesti diverse întâmplări care au dus la realizarea acestui interviu a fost una care ne-a umplut de bucurie. În ultimii ani pictorul, profesorul şi fostul preşedinde al filialei UAP Deva a fost foarte discret în ieşirile sale publice. S-a retras în viaţa sa de familie şi atelierul său de creaţie din Deva.

„Sunt mai mulţi ani de când am descoperit în pictura lui Ion Tengheru dovezile convingătoare ale unei consecvente năzuinţe de a da imaginii rigoarea clară a unei arhitecturi bine gândite, raţionale. În construcţia aceasta de forme geometrice solid clădite, am desluşit, însă, şi vibraţia calmă şi sinceră a unui temperament poetic, rostindu-se într-o armonioasă cromatică. (…)
Ion Tengheru aparţine acelei admirabile direcţii a artei româneşti în care logica riguroasă a ideii picturale şi sensibilitatea liniei şi a culorii se asociază într-o viziune personală. Arta lui urmăreşte să descopere ordinea lăuntrică a lucrurilor, raţiunea care orânduieşte şi dă înţeles formelor lumii vizibile.”
Dan Grigorescu

Ion Tengheru s-a născut pe 7 februarie 1935, în oraşul Orăştie, jud. Hunedoara. Este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ioan Andreescu” din Cluj-Napoca (1965). Este membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Începând din anul 1965, expune la manifestările organizate de Filiala UAP Sibiu. În perioada cât a stat la Sibiu, unde a primit repartiţie în învăţământ, participă la expoziţiile judeţene, interjudeţene, Saloanele Muzeului Brukenthal şi Braşov. Din 1970 se mută la Deva, unde participă la expoziţiile judeţene, interjudeţene, naţionale şi internaţionale organizate de Filiala UAP Deva.
Realizează pictura Bisericii Greco-Catolice „Immaculata”, nou construită la Deva (cupola – cu Pantocratorul, iconostasul şi pereţii laterali cu scene din „Calea Crucii ”). În pictura religioasă a realizat, de-a lungul anilor, Iconostasul Bisericii din Baru Mare, Iconostasul Bisericii Pietros, comuna Spini şi a restaurat pictura Bisericii din Pricaz.
Ion Tengheru este prezent în „Dicţionarul Personalităţilor Hunedorene” editat de Biblioteca Judeţeană „Ovid Densuşiau” Hunedoara – Deva, precum şi în dicţionarul „Idei şi sensibilitate, direcţii şi tendinţe în arta românească contemporană” al academicianului profesor Dan Grigorescu. Este Cetăţean de Onoare a Municipiului Deva din 2009.

Am vorbit cu domnul Ion Tengheru despre diverse momente importante din istoria noastră, evenimente la care a fost martor şi care i-au schimbat de multe ori viaţa. În partea a doua a interviului vom vorbi despre pictură, artă şi momentele care au marcat cariera sa artistică.

 Ion Tengheru: Marile imperii nu au sentimentul popoarelor mici

Andrei Rosetti: Aţi spus cândva faptul că era de ajuns atunci, într-un regim liberal – nu-i aşa?-, să munceşti, să practici o meserie cu rigoare pentru a fi respectat şi chiar pentru a dobândi o oarecare condiţie materială. Cum a ajuns familia dvs. în Orăştie?

Ion Tengheru: Lucrurile acestea vi le-am povestit. Acum o să intru în câteva detalii. Povestea mea, a copilăriei mele, este o poveste sentimentală, ceva mai tumultoasă, deoarece s-a desfăşurat în perioada istorică dintre cele două războaie mondiale. Noi am fost 5 fraţi. Tatăl meu a murit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când a plecat cu căruţa pentru a duce alimente în spatele frontului. Fratele cel mare a venit de pe front rănit, având o decoraţie cu Meritul Militar.

Tatăl meu, a plecat de la Huedin, Judeţul Cluj la vârsta de 14 ani, cu traista în spate, spre Orăştie, unde a întâlnit-o pe mama mea. Dintr-un simplu om, care a avut 4 clase, având însă o meserie extrem de răspândită în zona Boci, lângă Huedin, de unde a plecat, cea de geamgiu, a izbutit în viaţă. Cu banii câştigaţi a cumpărat doi cai, o căruţă şi, în scurt timp, o casă modestă, apoi pământ. Cu această avere a reuşit să ne dea pe noi la şcoală. Atunci puteai să îţi practici liber meseria, fără a avea oprelişti din partea statului. Tatăl meu tăia sticlă, pisa sticlă şi producea geamuri decorative, făcea iconiţe pe sticlă, comerţ cu stofe şi agricultură. La Călăraşi erau ferme boiereşti şi acolo se trăia bine cu o astfel de meserie. Tatăl meu lucra la Călăraşi şi ne trimitea de acolo bani pentru a ne întreţine. Venea de două ori pe an, cu căruţa, încărcat cu vin, brânză şi alte alimente. Îl aşteptam ca pe Dumnezeu. Iată, în acea perioadă oamenii întreprinzători, care apreciau munca, puteau să se întreţină şi chiar să trăiască bine.

Grigore Roibu: Suntem în preajma unei date controversate în Istoria românilor, cea de 23 august. Chiar dacă eraţi copil în timpul Războiului, vă aduceţi aminte de acea perioadă. Spuneaţi, la un moment dat, că în cartierul dvs. copiii se împărţeu în tabere care îşi manifestau prin ţinută simpatia pentru ruşi sau pentru nemţi. Cum era viaţa unui copil în timpul Războiului şi cum percepeţi dvs. această dată istorică de 23 august 1944?

– Îmi este greu, pentru că nu ştiu de unde să încep să vă vorbesc despre toate acestea. În primul rând, Războiul mi-a schimbat viaţa. Am făcut foame, nu aveam haine, tatăl meu era în război, mama trebuia să ţină toată familia şi să lucreze pământul. Era greu. Trăiam datorită grădinii pe care o aveam. Copiii erau împărţiţi în două tabere. În Orăştie, pe strada unde locuiam eu, erau 102 copii. Comentam diferite aspecte ale Războiului. Prin faţa noastră a trecut prima dată armata germană iar, apoi, cea rusă. Pe strada unde stăteam treceau tancuri ruseşti. Îmi aduc aminte cum un tanc rusesc nu a putut lua curba, la 90 de grade, şi a trecut printr-o casă. A dărâmat colţul casei. Ruşii au venit cu tancuri şi camioane, căruţe şi cai stabilindu-se pe proprietăţile oamenilor cu întreaga unitate. În curtea noastră, care era destul de mare, s-au stabilit câţiva ofiţeri ruşi. Au strâns tot ce aveam în grădină, toată producţia noastră de toamnă pe un an de zile şi lângă şopron au făcut o ciorbă. Noi stătem în casă fiind speriaţi. Auziserăm nenumărate poveşti despre ruşi şi comportamentul lor. Eu, în grajd, în iesle, sub fân, aveam o ladă unde ţineam pere pădureţe. Aceste pere, după ce stăteau câteva săptâmâni în fân, deveneau foarte bune. Când m-am dus să-mi caut perele, acestea nu mai erau acolo. M-am înfuriat, deşi aveam doar 10 ani, şi când au intrat cei doi ofiţeri ruşi pe poartă, în camion, am venit cu lada strigând la ei. Le arătam lada şi ţipam: „Uite, mi s-au mâncat perele!” Ţinem lada în mână şi eram nervos. Atunci, în această zi, a avut loc, să-i zic, o primă confruntare. Ofiţerii au început să râdă de mine. Au înţeles ce vroiam… S-au apropiat de mine, m-au luat în braţe şi m-au aruncat în cabina camionului de unde au scos o pâine şi un salam. Pe vremea aceea salamul era ceva extraordinar. Era un lux. Am fugit repede în casă şi bucuros m-am lăudat la mama. De atunci ne-am împrietenit cu soldaţii ruşi până au plecat. După ce au plecat au venit nemţii. Când au venit nemţii copiii comentau. Eram în două tabere, unii cu nemţii iar ceilalţi cu ruşii. Cei care au fost cu ruşii, mulţi dintre ei, la maturitate au devenit activişti de partid. Cei care eram cu nemţii eram marginalizaţi. Asta nu înseamnă că eu am rămas un simpatizant al nemţilor… În timpul Războiului, când au sosit nemţii, armata lor era motorizată. Aveau tancuri, camioane şi motociclete. Se opreau lângă râu, mâncau, se echipau şi plecau mai departe. După ce plecau, mergeam în locul unde au stat pentru a căuta după ei ce a rămas în conservele lăsate. Cu cei din armata germană nu am avut nici un contact direct. Ne era teamă se ne apropiem de ei. Ni se păreau extrem de dotaţi şi ne speriau maşinile lor. Cu toate acestea, într-o zi, pe strada noastră trecea un ofiţer neamţ. Cred că avea doi metri şi se plimba cu mâinile la spate. Cel mai mare dintre noi a propus să alegem pe cineva care să meargă pentru a-i cere ţigări. M-am oferit eu. Nu ştiam ce să zic. Când i-am cerut o ţigară ofiţerul mi-a dat două palme. Ceilaţi râdeau.

Aceste mişcări ale armatelor străine de pe teritoriul ţării noastre au făcut ca noi, copiii, să ne jucăm, imitând ceea ce vedeam, organizându-ne asemenea unui sistem militar. Eram împărţiţi în tabere care erau de o parte sau alta a forţelor beligerante implicate. Războiul făcea parte din copilăria celor născuţi în acea perioadă. Aveam grade în funcţie de contribuţia noastră în aducerea alimentelor. Aveam arme din lemn şi colibe construite pe malul Mureşului. Aveam comandanţi din rândul adolescenţilor ajunşi la vârsta de 20 de ani şi făceam marşuri şi instrucţie.

Căutam mâncare peste tot, uneori în vagoanele din trenurile care rămâneu trase în gară. Când găseam pâine, dulceaţă sau ulei era o mare bucurie. Era extrem de greu să îţi asiguri existenţa de la o zi la alta. Mama ascundea mâncarea pentru a ne da cât considera ea. Războiul a fost distrugător pentru români din două puncte de vedere. În primul rând pentru că a adus comunismul şi, apoi, pentru că ne-au murit părinţii şi rudele, fără ca noi să ne dorim acest război. Am fost aruncaţi în braţele ruşilor care, cultural şi moral, ne-au tras în jos. Iată, după atâţia ani, nu reuşim nici acum să ne corectăm din punct de vedere moral. Perioada comunistă ne-a învăţat să furăm, să fim răi şi să nu avem demnitate.

Însemnătatea datei de 23 august 1944 s-a „fabricat” la Bucureşti. În ţară, nici măcar în marile oraşe, lumea de rând habar nu avea că am întors armele împotriva nemţilor.

AR: Cum a fost perioada de după Război, instaurarea regimului comunist?

– Perioada comunistă a fost groaznică. Eu vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat în familia noastră. Noi am fost consideraţi oameni cu „origine sănătoasă”. Cei care au preluat puterea erau cei mai slabi şi puţin pregătiţi oameni din sate şi oraşe. Au fost slugi la boieri şi acum au devenit miliţeni, securişti şi activişti. A fost o dorinţă de răzbunare. Au urmat arestări. Familia noastră s-a zbătut în sărăcie şi noi cu greu am reuşit să urmăm o facultate.

După Război am vrut, la un moment dat, să fac o piesă de teatru. L-am întrebat pe fratele meu cum era uniforma comuniştilor.

Primul „1 Mai Liber”, nume dat de propaganda comunistă, a fost întâmpinat în piaţa centrului vechi din Orăştie (n.r. zona actuală a Muzeului Dacic) cu lupte de stradă între ţărănişti şi comunişti. Cei din PNŢ erau fruntaşii comunităţii, gospodarii oraşului. Ţărăniştii au venit în centrul oraşului călare, îmbrăcaţi în costum naţional, având bâte în mână. Comuniştii au venit pe jos înarmaţi cu ceomege. Luptele s-au extins în tot oraşul până în spatele catedralei. Noi, copiii, asistam speriaţi la aceste evenimente. Purtam în piept insigne pe care le primiserăm de la cei din PNŢ, insigne reprezentând ziua de 1 Mai. La un moment dat am fost asaltaţi de comunişti, care ne-au administrat o bătaie, ne-au smuls insignele din piept şi ne-au dat altele făcute de ei. Pe insigne scria: „Primul 1 Mai Liber”. De teamă să nu fim implicaţi într-un nou conflict am aruncat insignele pe stradă.

AR: Aţi amintit cândva despre un schimb de replici dintre un ardelean şi un reprezentant al comunităţii germane din Orăştie, o comunitate care cândva era puternică în acest orăşel prin meşteşugarii săi pricepuţi, prin cultul lor pentru rânduială şi muncă. Prietenul dvs. spunea ceva de genul: „Voi germanii, aţi greşit tocmai începând un război de cucerire a lumii… Era de ajuns să munciţi, şi lumea v-ar fi stat acum la picioare (economic). Haideţi să comentăm amintirea acestui dialog.

– Eu am reflectat foarte mult asupra Războiului. În Orăştie trăiau în bună înţelegere germani, maghiari, evrei şi români. Poate erau şi alte minorităţi dar aceşti oameni aveau magazine, întreprinderi şi meserii în cadrul diverselor ateliere. Înainte de a începe războiul, din partea nemţilor am simţit o anumită distanţare faţă de noi, de români. Era o anumită mândrie şi aroganţă care îi caracterizează. Înainte de război ne vizitam, mâncam împreună, stăteam pe aceeaşi stradă şi mergeam la vecini în curte la o ţigară sau o cafea. A venit războiul şi vizitele au luat sfârşit. După război nemţii au plecat capul şi au revenit cu modestie la ceea ce au fost înainte. După atâţia ani consider că nu era nevoie de războiul acesta. În primul rând, în România războiul a distrus o societe construită pe morală creştină, pe adevăr şi cinste. A distrus legături afective între oameni şi a răsturnat valorile prin aducerea comunismului. Nu am nimic împotriva comunismului ca doctrină, ca sistem. Ca sistem a fost o roată a istoriei. Dar, ceea ce s-a întâmplat în toate ţările comuniste şi mai ales la noi, este faptul că am fost brusc aruncaţi în braţele unui sistem care nu avea nimic comun cu poporul român. În toată istoria noastră, ruşii ne-au făcut numai şi numai rău. Marile imperii nu au sentimentul popoarelor mici.

România în perioada interbelică a fost nemaipomenită. Copii fiind ne permiteam să mergem în oraş cu câţiva bani şi să ne cumpăram bomboane, crumpizucker (n.r. cartofi cu zahăr) sau ciocolată. Măcelarul te aştepta în uşă şi te invita să cumperi ce avea mai bun. Băncile ajutau oamenii săraci, având dobânzi mici. Tatăl meu aşa şi-a cupărat caii şi pământul. Îmi aduc aminte când mergeam, an de an, la mătuşa mea din Bucureşti. Mă plimbam noaptea prin Bucureşti şi oraşul era asemenea unuia occidental. Noaptea, Bucureştiul era luminat de reclame, avea terase şi grădini de vară cu lume bună care asculta muzică bună. Oamenii erau amabili. Acum, dacă nemţii ne critică, tot ei ar trebui să ştie că datorită lor am ajuns aici. Noi am plătit daune de război, noi am reconstruit ţara şi, apoi, ne-am ales cu ruşii. Nemţii sunt şi au fost iubiţi de români. Întodeauna ei au fost un model pentru noi. În copilăria mea, la modă, nu era limba franceză sau engleză, ci germana. Consider că nu era nevoie de un război pentru că nemţii oricum ar fi cucerit lumea prin modul lor riguros de muncă, prin exemple, inteligenţă şi prin tehnologie. Războiul le-a adus oprobiul omenirii şi, atât lor, cât şi nouă, un dezastru.

GR: Când au apărut primele dvs. preocupări legate de artă şi, apoi, de pictură?

– După cum spuneam, în familie s-a produs o ruptură atunci când tata a plecat din satul Boci. În Boci erau mulţi lucrători în sticlă, geamgii. De exemplu, geamgii din Deva, atât cel din capătul oraşului, cât şi cel de pe bulevardul principal, care face şi rame, sunt din satul de unde este tatăl meu. Dacă te duci la Craiova sau Bucureşti şi cauţi un geamgiu de acum 30 de ani o să constaţi că este din comuna Boci, de lângă Huedin. Tatăl meu făcea iconiţe pe sticlă şi le vindea în bâlciul de la Călăraşi sau din Orăştie. De aici, cred, se trage o parte a talentului pe care îl am.

Primele manifestări artistice au apărut la fratele meu cel mare, care a terminat Academia de Arte. Fratele meu, de ziua Regelui Mihai s-a gândit să facă portretul acestuia. Şi acum am în memorie acel portret realizat în pastel. L-a expediat Regelui Mihai şi majestatea sa i-a răspus printr-o scrisoare care avea antetul regal, mulţumindu-i şi spunându-i să se ducă la Academia de Arte pentru că îl recomandă acestei instituţii. A mers iniţial la Cluj şi după cedarea Ardealului s-a mutat la Timişoara.

În casa a IV-a, când eram elev la Orăştie, aveam un învăţător pe nume Cioroianu, fost ofiţer în armată, o namilă de om de aproximativ 2 metri, negricios, de care te speriai când îl vedeai. Cu toate acestea era un om bun, care se făcea plăcut. Era însă leneş. Adormea în clasă când prezenta lecţia. Pe mine toată şcoala mă cunoştea ca fiind talentat la desen. La ore, Cioroianu mă urca pe o bancă lungă, în faţa tablei şi mă punea să desenez. În timp ce desenam, ce-mi trecea prin minte, ceilalţi trebuind să deseneze după mine, el adormea. Noi, în timp ce el sforăia, ieşiam încet în curtea şcolii şi jucam fotbal. Astea sunt primele mele amintiri.

În clasa a V-a îmi aduc aminte de un profesor, Motoc, de limba română. Extrem de dur şi sever. A lăsat uşa deschisă la cancelarie şi clasa noastră pentru a ne supraveghea. Noi eram neastâmpăraţi, era în timpul pauzei… Nervos, a aruncat cu un băţ care a trecut printre cele două uşi, prin clasă şi a lovit portretul regelui Mihai. Fotografia a căzut de pe perete şi sticla s-a spart. După două zile regele Mihai a abdicat forţat.

Când eram în clasa a VIII-a deja comuniştii erau la putere. Oamenii erau arestaţi şi trimişi la canal. Era perioada colectivizării forţate. Ţăranii nu vroiau să intre în colective. Atunci apărea o maşină Skoda, verde, decapotabilă, o maşină de partid care mă lua de la şcoală şi mă ducea prin satele unde activiştii mergeau pentru a face adunări cu oamenii, la Căminul Cultural. Pe cei care nu semnau îi băteau sau arestau. Eu stăteam într-un colţ cu caietul de schiţe şi desenam portretul lui nea Gheorghe sau Vasile chiaburul, portret care ajungea apoi la gazeta de perete. „Uite chiaburii satului. Aştia nu vor să intre în colectiv”, scriau ei peste portretele mele. Eu nu ştiam ce se întâmplă. Eram copil. Mergeam la Pricaz sau la Aurel Vlaicu. La Aurel Vlaicu erau ţărani care semnaseră intrarea în colectiv şi aveau curtea plină cu găini şi porci şi spuneau: „Uite ce bine se trăieşte la noi în sat”. Totul era propagandă. Făceau chefuri cu multă băutură, cu pachete şi mâcare. Eu mă ceream acasă. Se făcea ora 1 sau 2 noaptea şi abia atunci mă duceau acasă. Într-o duminică, cunoscându-i pe şoferi şi cei care se ocupau de propagandă, mă plimbam prin centrul Orăştiei, pe lângă Biserica Veche. Văd maşina oprită, o recunosc ca fiind a activiştilor de partid şi, peste capota ridicată, îl văd pe şofer deasupra motorului iar în interior două pesoane care dormeau. Erau bete.

Fac o paranteză. Fratele meu din Petroşani, profesor fiind, şi-a cumpărat o maşină mică, se chema Opel Olimpia. Era o maşină rămasă captură după război. Noi eram singura familie care aveam, în afara celor de la partid, o maşină. Din acest motiv eram priviţi cu suspiciune.

Când m-am apropiat de maşină, pentru că ştiam persoanele, îl întreb pe şofer care şi el, la rândul lui, era beat. „Nene, ce s-a întâmplat?”. Eu, de la fratele meu ştiam câte ceva despre motoare. Şoferul m-a înjurat. L-am întrebat de ce vorbeşte aşa cu mine, deoarece mă cunoştea. Asta era recunoştinţa securiştilor! La care el mi-a dat un dos de palmă. Întâmplarea face ca în acel moment fraţii mei să vină cu maşina din centrul oraşului. Era o întâmplare, care iniţial mi s-a părut fericită, dar a fost nefericită… Fraţii mei l-au ameninţat pe şofer, care între timp a pornit motorul maşinii. Unul dintre fraţii mei a sărit pe treapta exterioară a maşinii şi l-a prins pe şofer de gât. Maşina a intrat în bordură şi s-a avariat.

AR: Ştiu că familia dvs. a suferit datorită acestui fapt.

– Consecinţele au fost urâte. Maşina a fost luată de securitate. Era un ordin de la Minister prin care trebuia să cedăm maşina pentru campania de strângere a recoltei de toamnă, timp de două săptămâni. Era, însă, un ordin care se aplica preferenţial. Maşina a fost luată şi folosită de un activist de partid venit de la Bucureşti pentru diverse distracţii. A trecut un an şi tot nu am primit maşina înapoi. O vedeam zi de zi prin oraş. Într-o zi, la Geoagiu Băi, când eram la ştrand, în incintă a intrat un civil care l-a cheamat pe fratele meu implicat în incidentul cu şoferul, sub pretextul că un prieten vrea să-i spună ceva. Când a ieşit în afara complexului, în slip, a fost aruncat în maşina partidului şi a dispărut pentru un an de zile. În acest timp nu am ştiut unde se află. Când întrebam ni se răspundea: „este secret”. După un an de zile am făcut un memoriu pe care l-am trimis lui Gheorgiu Dej. După o lună am primit răspuns să mergem la raion după maşină. Am primit maşina avariată, dată peste cap. Am lucrat un an de zile în curte, cu ciocanul şi aparatul de sudură pentru a o îndrepta. Apoi, fratele meu a fost eliberat şi am aflat de la el că totul s-a petrecut în ziua în care a întrebat de maşină pe unul dintre activiştii aflaţi în oraş. Acesta i-a răspuns: „o să vedeţi maşina atunci când îmi voi vedea eu cotul”. Fratele meu a răspuns: „Bine, ne mai întâlnim noi”. Replica a fost interpretat ca o ameninţare şi a avut aceste consecinţe tragice.

După liceu nu am avut posibilitatea să merg la Institutul de Arte. Doream să lucrez. Aveam un prieten în Orăştie pe care fratele meu l-a pregătit la desen, pe Nicolae Adam care se întorsese de la Cluj. În liceul pe care l-am urmat, la Petroşani, unde era profesor şi fratele meu, am descoperit în pod materiale didactice extraordinare, rămase din perioada interbelică. L-am rugat pe director să-mi dea consimţământul să le folosesc. Am găsit o sumedenie de mulaje după sculpturi antice. Mulaje pe care le folosiţi şi voi la liceul de artă. O parte le am şi acum în atelier. După ele s-au pregătit extrem de mulţi elevi. După mulaje făceam studii, pastel şi culoare. Am descoperit animale împăiate după care făceam studii în desen şi culoare în ulei. Între timp, deoarece fratele meu mă folosea pentru a-i spăla şi înterţine maşina, am luat hotărărea de a mă întoarce în Orăştie. Acolo am obţinut un atelier, unde expuneam lucrări în vitrină. Apoi, împreună cu fratele meu am luat o lucrare la Biserica din Barul Mare. Acolo, pe placaj, am făcut pictura pentru iconostas. Am fost „luat la ochi” de Partidul Comunist. Făceam pictură religioasă care era în contradicţie cu politica şi ateismul propagandei de partid. Pentru a intra la Facultate îmi trebuia recomandarea partidului. Aşa am mai pierdut un an. În cele din urmă şeful cooperaţiei din Orăştie, un om care m-a sprijinit mult, m-a luat de o parte de pe stradă, şi mi-a spus: „Uite, Tengherule, scrie o cerere şi fă-te UTC-ist şi aşa o să poţi merge şi tu la facultate”. Aşa am obţinut recomandarea şi am ajuns la Cluj.
Va urma
(Interviu realizat de Grigore Roibu şi Andrei Rosetti)
Partea a II-a a interviului realizat în atelierul pictorului Ion Tengheru o publicăm mâine, 23 august 2013.