Partea I
Litoralul românesc
Fotoreportaj de Grigore Roibu
Pentru o parte a turiştilor din România, care trăiesc în „comoditatea” mediului urban, Dobrogea este o regiune aflată în capătul ţării. Ajunşi la ţărmul mării, după câteva ore petrecute în trenul supraîncălzit şi îmbâcsit cu miros de transpiraţie, sau plini de praful încins al maşinilor care circulă bară la bară pe renumita Autostradă a Soarelui, simţim nevoia să ne aruncăm în valurile apei sărate care, de multe ori, este plină de alge şi meduze. Măcar să ne spălăm păcatele pentru vorbele de duh adresate şoferului care merge prea încet în faţa noastră străduindu-se să respecte regulile de circulaţie, a bătrânilor care se mişcă cu dificultate pe trecerea de pietoni sau a şoferului de tir care blochează traficul. Urmează, seara, pe terasa de pe faleză cu o bere rece în faţă. Activitatea se repetă timp de o săptămnă şi întorşi acasă povestim colegilor peripeţiile de care am avut parte pe ţărmul Mării Negre. Costineştiul nu mai este cel al studenţiei noastre, la Vama Veche se cântă manele, hotelul a fost murdar şi plin de ţânţari, mâncarea a fost proastă iar camerista nu mi-a schimbat prosopul timp de o săptămână. Acestea sunt, în esenţă, majoritatea poveştilor. Cu toate acestea ne întoarcem cu un sentiment plăcut, de relaxare şi satisfacţie.
De câte ori am ajuns în Dobrogea, programul meu a fost diferit de cei care preferă să se bronzeze zilnic la soare. Nerăbdarea şi curiozitatea mă îndeamnă să caut locurile pline de istorie pe care doar aici, în lumea confluenţelor culturale şi geografice dobrogene le poţi descoperi.
Aşezată la răscrucea drumurilor care unesc Marea Nordului cu Marea Neagră, Europa Centrală cu porturile Mediteranei orientale şi stepele pontice, Dobrogea este înconjurată de ape. Pe de o parte se află Marea Neagră şi, de cealaltă, Delta Dunării. La temelia oraşelor dobrogene stă de cele mai multe ori o aşezare grcească, romană, bizantină, armenească sau turcă. Ca rezultat al interacţiunii dintre fluviu şi mare, Delta se împarte în două sectoare: delta fluvială, în vest şi delta marină, în est, separate prin grinduri, cum este, de exemplu, Letea – Caraorman – Crasnicol.
Din cele mai îndepărtate vremuri, Dobrogea a fost locuită de o ramură a poporului geto-trac. Peste această regiune au trecut popoare migratoare, corăbiile greceşti în drumul spre Bizanţ sau Apusul Europei, numind ţinutul Scythia, au zăbovit romanii cu multiculturalitatea lor spirituală şi, tot ei, au contribuit la creştinarea populaţiei. În anul 1938 Dobrogea este alăturată ţării Româneşti. Urmează dominaţia turcă şi bulgară, ca în final să fie, din nou, alipită Regatului României. Perioada comunistă a fost deosebit de grea pentru Dobrogea. Autorităţile comuniste au făcut presiuni pentru colectivizarea regiunii. Represiunea celor care se opuneau a însemnat ani lungi de temniţă şi muncă grea, confiscarea averilor şi domiciliu forţat. După 1989, Dobrogea a suferit pe fondul tranziţiei şi crizei economiei româneşti. Acum, la fel ca şi în Transilvania care are regiuni istorice extrem de eterogene, Dobrogea supusă regionalizării este pusă în pericolul de a dispărea ca denumire istorică.
Dobrogea, tărâmul dintre Dunăre şi Marea Neagră, este un conglomerat etnic, în care trăiesc laolaltă: români, aromâni, bulgari, turci, tătari, ţigani, evrei, greci, armeni, ruşi, lipoveni, ucraineni, găgăuzi, germani, italieni, albanezi, sârbi şi unguri.
Populaţia, de un milion de locuitori, trăieşte de veacuri în cea mai deplină înţelegere.Toleranţa dobrogenilor este o calitate, conflictele interetnice fiind rare.
Geo Bogza scria în „Dobrogea, Dobrogea”: „În orice ţară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieţii aş fi fost înconjurat, gândul -iar apoi întreaga mea fiinţă- s-a întors de fiecare dată în Dobrogea, la praful şi mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric şi generos. Oriunde m-aş fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă.
Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get şi de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în ţărână”.
Nu putem rata, nici în acest an, un oraş de suflet, anticul oraş Callatis, numele vechii aşezări din veacul al VI-lea, astăzi Mangalia. Găsim aici o combinaţie a spiritului grec care s-a contopit cu cel musulman sub cerul balcanic al tradiţiei româneşti.
Anul trecut paşii ne-au îndrumat prin vechea moştenire din preistorie şi până în cea a Imperiului Roman aflată sub acoperişul Muzeului de Arheologie Callatis Mangalia (Crâmpeie de istorie – Cutreierând pe meleaguri dobrogene). În acest an am vizitat un monument plin de legendă, Geamia Esmahan Sultan, cel mai vechi lăcaş de cult musulman din România, ridicat în anul 1575. Moscheea a fost construită în anul 1575 de fiica sultanului Selim al II-lea (1566-1574), soţia lui Sokollu Mehmed Paşa. Geamia este înconjurată de un cimitir musulman, valoros prin vechimea sa de peste 300 de ani. Fântâna rituală, aflată în curtea geamiei, a fost construită cu piatră provenită dintr-un mormânt roman. Oraşul, la fel ca multe localităţi dobrogene, trăieşte deasupra unei comori arheologice care reprezintă nucleul civilizaţiei europene.
La 3 km distanţă de Mangalia se află un loc de tradiţie, Herghelia Mangalia, înfiinţată în anul 1928 cu scopul de a păstra calul din rasa „Pur Sânge Arab”. Ghidul nostru a fost un copil, care alături de cei 9 fraţi ai săi este mândru că poate contribui la munca din complexul care are 8 grajduri, 1 hipodrom, bază hipică pentru antrenament şi agrement, sediu administrativ şi teren agricol. Herghelia de la Mangalia este cea mai mare din sud-estul Europei şi are cai din rasă: Pur Sânge Arab, semigrei şi câţiva ponei.
Litoralul Mării Negrea fost locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidenţiat existenţa obiectelor eneolitice, din cultura Gumelniţa şi dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia, cunoscută datorită celebrei statui numită „Gânditorul de la Hamangia”.
Litoralul românesc ar putea disparea de pe harta turismului mondial dacă va fi, în continuare, neglijat de autorităţile centrale. Căderea malurilor este o consecinţă a neîntreţinerii plajelor din staţiuni. Politica privatizării în turism, dusă de-a lungul anilor, a făcut ca investitorii să fugă de litoralul românesc. Asocierile dubioase şi înstrăinările controversate de active, decizii despre care a scris presa la vremea respectivă, au avut drept consecinţă închiderea unor importante complexe hoteliere care se află în stadiul de ruină. Liniştea, nu distracţia, este prioritate în fostele staţiuni din sudul litoralului.
O experienţă neplăcută, care ne-a reamintit că totuşi suntem turişti în România, a fost alegerea de a vizita Complexul Rupestru de la Basarabi-Murfatlar. Am urmat indicatoarele, curios de multe şi bine amplasate, încă din Constanţa, care ne-au adus în faţa sitului arheologic. Citisem despre această descoperire uimitoare şi extrem de valoroasă care oferă indicii despre o epocă foarte puţin cunoscută. Dar, drumul prăfuit pe care l-am străbătut a fost în zadar, situl este închis în vederea restaurării şi conservării. Din lipsa de fonduri proiectul a fost abandonat.
Explicaţia celor de aici, care păzesc monumentul, a fost uluitoare: „indicatoarele sunt amplasate din bani europeni, pe vremea doamnei Udrea, când era ministru, bani care aveau nevoie de o explicaţie pentru a fi cheltuiţi”, ne-au spus aceştia. Le-am explicat faptul că am venit aici de la 700 de km distanţă, fiind pasionaţi de arheologie şi, mai mult, în calitate de profesori le vorbim elevilor despre artă şi istorie. Răspusul ne-a lăsat cu gură căscată: „Vin alţii, străini, de la mii de kilometri… şi nu se mai plâng”. Apoi, am fost invitaţi să ne căţărăm pe ferestre, în fapt spărturi aflate în zidul de beton ce protejează clădirea, pentru a ne face o idee despre monument. Am introdus aparatul de fotografiat prin găurile din zid şi am realizat câteva fotografii.
Am rămas uimiţi cum un monument descoperit, unic prin valoarea sa istorică, devine o ruină cu bună ştiinţă, din ignoranţă şi nepăsare. În aceste condiţii, având în vedere că se spune că nu cunoşti cu adevărat Dobrogea, dacă nu-i cunoşti celebrele vinuri am ales o vizită la Muzeul Viticulturii din Murfatlar şi, apoi, la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, acesta din urmă fiind unul dintre cele mai bogate muzee din România şi a doua instituţie ca mărime, după Muzeul Naţional de Istorie al României din Bucureşti.
Prin praful din Piaţa Ovidiu, aflată în construcţie, am intrat în instituţia ce se mândreşte cu un patrimoniu impresionat, format din peste 430.000 de obiecte care datează din paleolitic până în epoca modernă. Pe lângă importanta colecţie de piese ceramice, la parterul muzeului se află două săli deosebite. Una a tezaurului, având colecţii de podoabe din aur, pietre, camee şi tezaurul de vase de argint Sucidava-Izvoarele şi, o altă încăpere, în care sunt expuse sculpturi cu valoare deosebită, piese unicat, cum ar fi, de exemplu, Şarpele Glykon (din secolul al II-lea d.Hr.), Grupul statuar Fortuna cu Pontos (din veacul al III –lea d.Hr.), Aedicula cu dublă reprezentare a zeiţei Nemesis etc.
În imediata vecinătate a muzeului se află Edificiul roman cu mozaic din Constanţa, descoperit în timpul lucrărilor edilitare întreprinse în anul 1959, în Piaţa Ovidiu. Monumentalul edificiu, cu peste 2.000 de metri pătraţi de mozaic, a fost înălţat în veacul al IV-lea d.Hr., în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare.
Marea Moschee din Constanţa, cunoscută drept Moscheea Carol -datorită inaugurării ei de către regele Carol I-, este un lăcaş de cult musulman, monument de arhitectură construit între anii 1910 şi 1912. Ulterior a fost redenumită Moscheea Mahmud al II-lea. Construcția a fost realizată din beton armat, în stil egipteano-bizantin cu motive arhitecturale româneşti, sub îndrumarea arhitectului Victor Ștefănescu, după planurile ing. Gogu Constantinescu, luând ca model Moscheea Konya din Anatolia.
Fiind principalul oraş şi port, Constanţa este considerată capitală a Dobrogei şi metropolă a litoralului românesc.
Descoperirile şi o parte a valorosului material fotografic realizat în timpul deplăsării noastre prin Dobrogea, călătorie ce a continuat prin Delta Dunării, rezervație a biosferei intrată în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, unică în Europa, le voi prezenta într-un reportaj viitor.
(Grigore Roibu)
Marţi, 16 iulie 2013, la orele 18,30, în Mica Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, va avea loc vernisajul expoziţiei „SacrifICE”, aparţinând maestrului Mihai Ţopescu.
Expoziţia cunoscutei artiste Silvia Radu, sculptor şi pictor de mare talent, cuprinde peisaje inedite din Vama Veche datând din anii ’80-’90, numeroase sculpturi în porţelan, bronz, gips, icoane în argint şi bronz, toate întruchipări ale bucuriei artistei de a se împărtăşi din frumuseţea spirituală a lumii.
artavizuala21 