Din istoria fotografiei
„Fotografia nu este o artă, nu este pictură, nici sculptură, literatură sau muzică. Nu trebuie să fii un pictor sau un sculptor pentru a fi un artist. Ai putea fi un cizmar. Puteți fi creativ ca atare. Și, dacă da, sunteți un artist mai mare decât majoritatea pictorilor ale căror lucrări sunt prezentate în galeriile de artă de astăzi.” (Alfred Stieglitz -„Is Photography a Failure?”, 14 martie 1922)
Anul trecut am început să scriu o serie de articole, intitulate generic „Din istoria fotografiei”, despre fotografi care, prin munca lor, m-au făcut să înţeleg sensul, rolul şi rostul fotografiilor ca mijloc de expresie a vieţii cotidiene. Nu am încetat să urmăresc munca diverşilor fotografi şi să îmi fac propriile albume cu fotografii ale acestora, însă, o perioadă, nu am scris nimic despre acest subiect. M-am hotărât să revin pentru a scrie, deoarece cuvântul aduce imaginea la viaţă şi, nu întâmplător, voi vorbi depre un fotograf al cărui spirit de schimbare a determinat stabilirea fotografiei ca formă de artă. Alfred Stieglitz poate fi considerat important doar şi pentru acest lucru.
La începutul secolului al XX-lea un nou spirit a apărut în viața americană, un spirit de schimbare, de disidență şi chiar de revoluție. Alfred Stieglitz a urmărit această cauză prin editarea și publicarea de reviste, organizarea cluburilor de fotografi, galerii de exploatare și crafting cu propriile imagini creative ce au fost tipărite în fotogravură. El a promovat procesul de fotogravură ca mijloc original de grafică fotografică.
Activitatea lui Stieglitz a trecut prin trei faze distincte: a început ca fotograf naturalist, portretizând stilul de viață rural, apoi a devenit un pictorialist al imaginilor impresioniste prin efecte soft-focus şi, în cele din urmă, s-a întors spre imaginea abstractă a modernismului, folosind detalii fotografice și tonuri realiste.
Stieglitz a asistat la transformarea New York-ului care a devenit dintr-un oraş adormit, cu străzi pietruite și căruţe trase de cai, o metropolă modernă, cu zgârie-nori, embleme ale unui nou tip de a vedea şi redefini cultura urbanistică americană. Multe fotografii realizate la sfârşitul veacului al XIX-lea păreau bizare, prozaice, romantice sau neinteresante, de multe ori datorită calităţii lor tehnice. Între timp ele au devenit imagini captivante. Sunt fascinante nu doar prin simpla nostalgie provoacată de vizualizarea unei imagini vechi, ce transcrie realitatea unor vremuri apuse, ci pentru că sunt rezultatul unei expresii care transmite un gest, o atitudine.
Alfred Stieglitz s-a născut în New Jersey, pe data de 1 ianuarie 1854. A urmat cursurile la Charlier Institute din New York, după care, în 1881, familia sa se mută în Germania, unde Alfred urmează cursurile de chimie ale profesorului Hermann Wilhelm Vogel – inventatorul procedurii de creştere a sensibilităţii peliculei fotografice. În Europa îşi cumpară prima cameră foto şi începe să achiziţioneze cărţi despre fotografie. „A Word or Two about Amateur Photography in Germany” , publicat în anul 1887, în revista „The Amateur Photographer”, este primul articol semnat de Alfred Stieglitz despre arta fotografică.
În anul 1890, Stieglitz se întoarce în SUA, unde devine asociat al atelierului „Photochrome Engraving Company” şi din ce în ce mai cunoscut pentru articole în care compară fotografia cu celelalte arte vizuale. Devine co-editor la „The American Amateur Photographer”, în 1883, unde publică articole despre tehnica şi estetica fotografiei. În 1896 înfiinţează „The Camera Club of New York”, prin fuziunea „Society of Amateur Photographers” şi „New York Camera Club”. Prima expoziţie personală o deschide în anul 1899 la „Camera Club”, unde expune 87 de fotografii.
Charles DeKay, de la „National Arts Club”, îi solicită să organizeze o expoziţie de fotografie jurizată de fotografi, şi nu de pictori ca până atunci. Termen de două luni Stieglitz a adunat o colecţie de printuri de la un cerc restrâns de prieteni care, în omagiu adus fotografilor de la München, el a numit „Photo-Secession”. Expoziţia, deschisă în martie 1902, la „Arts Club”, a fost o reuşită, favorabilă atât din partea criticilor, cât şi a presei. După acest succes Stieglitz renunţă la funcţiile pe care le deţinea dedicându-se publicării primul număr din „Camera Work”, revistă în care apar articole despre arta şi estetica imaginii fotografice. Joseph Keiley scria: „Azi, în America, bătălia pornită de curentul Photo-Secession a fost câştigată: fotografia a fost recunoscută ca un mediu de sine stătător în expresia pictorialistă”. („Camera Work”, octombrie, 1906)
În 1908, la „National Arts Club” este deschisă expoziţia „Special Exhibition of Contemporary Art”, prezentare care alătură pe simeză fotografii realizate de Stieglitz, Edward Steichen, Gertrude Käsebier şi Clarence H. White cu lucrări ale pictorilor Robert Henri, Mary Cassatt, William Glackens şi James McNeill Whistler. „291”, iniţial „Little Galleries of the Photo-Secession”, este numele galeriei de artă situată pe 291 Fifth Avenue din New York, între anii 1905 şi 1917, administrată de Alfred Stieglitz, spaţiu în care acesta aduce pictori, precum Henri Matisse, Henri Rousseau, Paul Cézanne, Pablo Picasso, Francis Picabia şi sculptori, cum ar fi, de exemplu, Auguste Rodin, Constantin Brâncuşi şi Marcel Duchamp, pentru a pune la egalitate, din punct de vedere artistic, fotografia, pictura şi celelalte arte. Modul specific de a expune lucrări aşezate pe un perete acoperit cu pânză groasă, montate în ramă subţire, în linie şi luminate separat, devine noul stil expoziţional acceptat de artiștii fotografi care doreau o separare profesionistă faţă de expoziţiile montate haotic, de la sfârşitul veacului al XIX-lea.
Alfred Stieglitz – Georgia O’Keeffe, 1918
În 1916, deja faimos, Stieglitz o cunoaşte pe Georgia O’Keeffe, de care se îndrăgosteşte, având o relaţie pe care mulţi o numesc „o căsătorie modernă”, prietenie care durează – cu modificări, ispite, o infidelitate și, desigur, scrisori – până Stieglitz moare în 1946.
Proiectul „Norii” este prima tentativă de fotografie abstractă, inclus în proiectul „Equivalents”, 1922, despre care artistul spunea: „Mi-am dorit să fotografiez norii, pentru a afla ce am învăţat în 40 ani de practică fotografică. Prin nori îmi exprim filozofia…”
În anul 1932 Alfred Stieglitz vernisează propria retrospectivă, în care expune, la „The Place”, 127 fotografii şi, în 1936, deschide prima expoziţie a lui Ansel Adams în New York. Încetează din viaţă pe data de 13 iulie 1946, după un al şaselea atac de cord.
Georgia O’Keeffe este cea care îi organizează moştenirea artistică, constând în 3.000 de fotografii, 850 fotografii ale altor autori, 50.000 de scrisori şi o enormă colecţie de cărţi, donând peste 1.500 de fotografii Muzeului Naţional din Washington.
Alfred Stieglitz a arătat că fiecare artă are propriile mijloace de exprimare şi, la rândul ei, fotografia, asemenea celorlalte arte vizuale, are propriile posibilităţi de expresie, proprii unui aşa-zis realism bidimensional. Puternic influienţat de Impresionismul european, Stieglitz a descoperit peisajul urban. Impresioniştii, care marchează desprinderea artei moderne de academismul tradițional, prezentau atmosfera prin tehnica transpunerii imaginii fugitive, introducând noţiunea de plein-air, pictură practicată în aer liber. De exemplu, în „Winter, Fifth Avenue”, cu toate că ar fi putut folosi soft-focus-ul, Stieglitz iese în stradă, pe ninsoare, şi aşteaptă aproximativ trei ore pentru a trece o trăsură în dorinţa sa de a obţine „imaginea perfectă”, claritatea subiectului în comparaţie cu estomparea clădirilor, efect creat datorită condiţiilor atmosferice.
„Alfred Stieglitz a avut abilități multiple, asemănătoare unui om al Renașterii. Un vizionar, cu puncte de vedere extrem de largi, realizările sale au fost remarcabile, devotamentul lui uimitor. Un fotograf de geniu, un editor de inspirație, un scriitor de mare capacitate, un proprietar de galerie și organizator de expoziții de artă fotografică modernă…”. (Camera Work: The Complete Photographs 1903-1917. Taschen. 2008)
(Grigore Roibu)
Sursa foto Wikipedia
artavizuala21 