Andrei Rosetti: Noua generaţie arată că pictura nu a murit

Fragment din interviul realizat de Oana Cristea Grigorescu
pentru Radio Cluj şi Radio România Cultural

Foto Ilariona Moga5

Până pe data de 16 martie 2013, la Galeria Piano Cazola Vizual, poate fi vizitată expoziţia  personală a pictorului Andrei Rosetti, intitulată „Neînserare”. Un generic care face trimitere la clasica temă a  luminii din pictură, dar şi la motive care trimit la şcoala de pictură din Timişoara. Andrei Rosetti face parte din grupul de artişti formaţi la Universitatea timişoreană în jurul pictorului Constantin Flondor, iar amprenta maestrului este vizibilă în pictura sa.

Andrei Rosetti: Mi-am amintit de vremurile în care un pictor punea pe simeză
ceea ce avea în atelier

Oana Cristea Grigorescu in dialog cu Andrei Rosetti

Andrei Rosetti: În cadrul generaţiei noastre am încercat să clădim un grup care se numeşte NOIMA. Sigur, titulatura pare pretenţioasă, dar anunţă căutarea unui sens. Cuvântul „Noima” poate fi luat ceva mai uşor, ca atunci când spui că un lucru are „noimă” sau nu are „noimă”. Spus astfel, e mult mai uşor de digerat. Nu ştiu dacă grupul aduce ceva nou în pictură. Rămâne să dovedim acest lucru. Suntem, deocamdată, răsfăţaţi de prestigiul Prolog-ului şi al lui Constantin Flondor, însă eu consider că NOIMA are destule de dovedit. Încă nu suntem cunoscuţi. Am făcut o serie de expoziţii care, cred, au spus câte ceva despre noi. Sper să avem în continuare putere şi conţinut. Şi, da, să aducem, poate, dacă nu ceva nou, ceva cu oarecare greutate în artă.

Oana Cristea Grigorescu: În expoziţia de acum motivele vegetale, cel al zidului, al ferestrei propun un spaţiu de meditaţie din care omul este absent. Lumina este personajul principal. Să ne oprim asupra subiectelor picturii dumneavoastră.

– Sunt mai multe căi, mai multe subiecte. Una este cea a proiectului mai vechi, cel pe care l-am expus aici, la Muzeul de Artă Cluj, în 2009, împreună cu colegii mei. Zidării cu găuri înguste de aerisire. Aceste motive, sau mai bine spus aceste elemente de arhitectură, apar atât la ţară, cât şi la oraş, în zona unde locuiesc, la Deva, oraşul meu natal. Începi să-ţi pui întrebarea când vezi acele semne ca nişte verticale, sub formă de fante pe zidării, cum ar fi amplasate câte trei sau câte două… Şura, de la care am plecat, avea şase astfel de fante, grupate câte două. Încet-încet am găsit tot felul de astfel de însemne. Am împins tema spre cele trei ferestre care apar în viaţa Sfintei Varvara (foto). Mi-a plăcut lucrul acesta! Este o strofă frumoasă în Acatistul ei, cel care se referă la numărul celor trei ferestre şi la lumină, număr care reprezintă Credinţa, Speranţa şi Iubirea. Mi-a plăcut faptul că fata aceasta, care la noi este patroana minerilor, s-a zbătut pentru a-şi convinge tatăl să construiască trei ferestre, şi nu două, cum dorea acesta.

Foto Ilariona Moga 4

O altă cale este cea a „ruinelor noi”. Unele le-am văzut, de pildă, la Dubova, la Cazane, unde oamenii au început să construiască. Odată ce a venit criza nu au mai putut finaliza construcţiile şi au rămas doar acele ziduri din beton sau cărămidă. O dovadă, pe de o parte a năzuinţei de a continua şi, pe de altă parte, fiindcă plantele năpădesc acum zidurile, este o mărturie că omul a părăsit acel loc pentru moment sau pentru veşnicie. Nu ştim acest lucru. De aceea am intitulat aceste lucrări „Ruine noi”.

Am avut o altă experienţă la Schitul Lacul, de la Muntele Athos, unde existau nişte biserici foarte bine aşezate în peisaj. La Schitul Lacu peisajul seamănă cu cel din România, bisericile fiind amplasate în crânguri sau livezi.

Athos - Biserica din crang III - Schitul Lacu 50x75 cm up

A Roseti - peisaj de iarna

Lucrările, aşa cum le-am legat în expoziţia de acum nu se supun unui proiect. Sunt preocupări de acum, dar şi ieşiri în plein-air, de o zi, cum este, de exemplu, acel peisaj de iarnă şi sunt, în acelaşi timp, lucrări care continuă tatonarea unor proiecte din trecut. Până la urmă asta mi-a plăcut, cu toată vulnerabilitatea pe care o presupune varietatea subiectelor. Mi-am amintit de vremurile în care un pictor punea pe simeză ceea ce avea în atelier şi nu muncea pentru a da un gând tutelar, o explicaţie în cuvinte care să rezume ceea ce expune.

– Faceţi parte din grupul Noima care continuă drumul deschis în pictură de neo-ortodoxism, iar Timişoara este un reprer. Vă consideraţi un descendent al acestei mişcări?

– Dacă vă referiţi la gruparea Prolog, nu mă consider un descendent al neo-ortodoxismului lor. Mă consider format de ei. Domnul Flondor mi-a fost profesor. Am avut privilegiul să merg cu cei din grup în câteva tabere şi să-i cunosc. I-am cunoscut pe Paul Gherasim, pe Horia Paştina şi pe toţi ceilalţi. Dar, spus aşa neo-ortodoxism mi se pare puţin contondent. Eu am fost format pe o cale care, consider, mi se potriveşte, fiind mai degrabă o opţiune legată de viaţa mea şi nu de una teoretică. (…)

Foto Ilarion Moga 3

Cum vă raportaţi la Cluj. Este un alt spaţiu al artelor plastice, al picturii ce s-a afirmat, fiind un centru recunoscut în ultimii ani şi care vine cu un alt tip de realism, un realism dur, fără iluzii, tranşant, polemic cu istoria ultimelor decenii?

– Îmi place acest lucru. Mă raportez cu respect la acest oraş. Nu doar la şcoala acesta, nouă, care a reuşit, chiar cu pesimism, să aducă pictura într-o discuţie de prim-plan. Cu ani în urmă când am avut ocazia să văd lucrări din vechea şcoală de pictură clujeană în colecţii private sau în expoziţii, am deprins respect pentru acest loc. Vin cu drag aici. Da, eu sunt format în Timişoara, dar există o legătură între noi. Cei care m-au format pe mine se revendică şi de la Catul Bogdan, Ciupe şi de la ceilalţi. Eu de la Constantin Flondor şi din expoziţiile organizate de Ileana Pintilie la muzeul timişorean am auzit prima oară de aceşti pictori. Apoi vine acest val nou, aceşti tineri artişti cu performanţele lor incontestabile. Bravo lor, mă bucur…

– …au readus istoria ca temă a picturii. Mă gândesc la Adrian Ghenie, dar şi la Şerban Savu care se întreabă „ce a devenit omul nou?” Lucruri şi subiecte care ţin de un angajament, să spun, readus în actualitatea artelor.

– Mă bucur că există o efervescenţă. Nouă ne era teamă când eram studenţi şi, în acest sens, vorbeam cu Constantin Flondor, dar şi între noi, despre „moartea picturii”. Este o bucurie când tinerii pot da consistenţă gândului că pictura nu a murit. Acest lucru ne dă speranţă. Sunt momente în care ai îndoieli dacă mai are rost să pictezi acum, aici. Fără să urmărească poate aşa ceva, tinerii aceştia îi întăresc uneori pe colegii de breaslă…

Interviu realizat de Oana Cristea Grigorescu
Foto: Ilarion Moga / Tehnoredactare: Grigore Roibu