Invitaţi în atelier

Galeria Galateea
www.galeriagalateea.blogspot.com
22 iunie – 7 iulie 2012

Vineri, 22 iunie 2012, de la ora 19.00, la Galeria Galateea (Calea Victoriei 132, sector 1, Bucureşti), va avea loc vernisajul expoziţiei de ceramică „Invitaţi în atelier”.

Participanţi:
Atelier Gherghina Costea (curator), Horia Paştina, Mihai Sârbulescu, Lie Stela, jAN Eugen Vasile, Arh. Adrian Berindei, Atelier Cristina Popescu Russu, Ioana Şetran, Gheorghe Anghel, Silvia Radu, Vasile Tolan, Atelier Cristina Bolborea, Liviu Russu, Aurel Vlad.
Critic: Aurelia Mocanu
Manager Galeria Galateea: Dorina Cioplea

„Ceramica a devenit un mijloc de exprimare multi-disciplinară, cuprinzând şi celelalte compartimente ale artei, precum şi pe cele non-artistice.

Lănsând proiectul “Invitaţi în atelier”, am dorit să arătam potenţialul pe care îl oferă ceramica prin cromatică, plasticitate şi construcţie în relaţia cu pictura, sculptura şi arhitectura. Pentru pictorii care au fost la prima interacţiune cu materialul ceramic, a fost într-adevăr o provocare. Ca în orice altă artă, o lucrare în ceramică este rezultatul unei gândiri conceptuale, dar cu totul diferită în acelaşi timp. Aici întâlnim aspecte aparent contradictorii, dar care nu duc la ideea de antagonism ci, mai degrabă, la aceea de continuitate: interior şi exterior, formă şi suprafaţă, imagine şi obiect.
Un alt element extrem de important în ceramică este timpul, care creează şi impune chiar o anumită dependenţă. Materialul ceramic cere să fie experimentat în mod lent, în momente diferite, de la modelare până la arderea finală, care îl transformă într-o piesă rezistentă în timp. Prin specificul ei, ceramica nu comportă exclusiv proprietăţi fizice sau culturale ci a fost, este şi va rămâne, totdeauna, un element mărturisitor al unei spiritualităţi peste veacuri.

Artiştii invitaţi în atelierele de ceramică – pictori, sculptori şi un architect – sunt nume sonore ale artei şi arhitecturii contemporane, cu o sensibilitate autentică. În acest demers şi într-un timp relativ scurt, aceştia au reusit să folosească gresia, lutul sau porţelanul, ca suport în exersarea propriilor mijloace de expresie, evidenţiind versatilitatea lor şi re-imaginând posibilităţile multiple ale acestora”.
(Curator: Gherghina Costea)

Ţinutul Pădurenilor, o amprentă a timpurilor străvechi

Fotoreportaj de Grigore Roibu

Aflat la mică distanţă de municipiul Hunedoara, Ţinutul Pădurenilor a rămas ancorat undeva în istorie, ca o amprentă lăsată de o comunitate ce trebuie redescoperită. Odată cu închiderea exploatărilor miniere localnicii au părăsit satele. Au rămas bătrânii care îşi îngrijesc pământul şi animalele.

Regiunea are potenţialul unui adevărat paradis turistic. Pădurea, poenile cu stâncile care le străjuiesc, pâraile şi satele aşezate pe malul Cernei te introduc în grădinile primordiale create de natură. Din când în când, ca o mărturie a faptului că în aceste zone au existat oameni, oameni bogaţi şi pricepuţi, care ştiau să mânuiască focul pentru a obţine fier, găseşti arhitecturi industriale şi utilaje ale exploatărilor de altă dată.

Comuna Topliţa, situată în partea de sud a judeţului Hunedoara, pe cursul Cernei – unde a fost creat un baraj ce a format lacul Cinciş-, este punctul din care am plecat pentru a redescoperi această zonă etno-folclorică a Ţinutului Pădurenilor.

Se pune întrebarea firească, de ce în urma acestor mici călătorii am scris şi prezentat, într-un fel poate pitoresc, zona în care m-am născut? În căutările mele prin regiuni mai puţin umblate prezint ceea ce alţii au reuşit din nepăsare, ignoranţă sau cu rea intenţie să distrugă. Printre altele, am căutat locurile în care Constantin Brâncuşi şi Gustave Eiffel au găsit materiile prime pentru a realiza simbolurile artei moderne.

Ţinutul Pădurenilor se întinde pe versantul vestic al Munţilor Poiana Ruscăi, între Valea Cernei şi Valea Mureşului, fiind constituit din 40 de sate şi cătune. Locuitorii au fost numiţi „pădureni” de către vecinii lor din Ţara Haţegului.

Pe un drum şerpuit, dar asfaltat, ajung în cea mai mare localitate din Ţinutul Pădurenilor, la Ghelar. Localitatea este atestată documentar din perioada Imperiului Roman. Renumitul istoric, arheolog şi profesor Constantin Daicoviciu susţinea faptul că inscripția „natus ibi ubi ferrum nascitur” (născut acolo unde se naște fierul), cuprinsă în Corpus Inscriptiorum Latinorum, se referă la Ghelar. Mina de la Ghelar a fost înfiinţată la începutul veacului al XVIII-lea de către stăpânirea habsburgică. La început, minereul a fost exploatat la suprafaţă, apoi, la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a deschis prima galerie subterană.

Minerii din Ghelar au furnizat minereu în toată Europa, şi se mândresc cu faptul că Turnul Eiffel a fost realizat cu fier oţinut din minereurile de aici. În anul 1981, regimul comunist a schimbat denumirea localitaţii din Ghelar în Ghelari. După 1989, autoritaţile locale nu au revenit la vechiul nume al localităţii şi, mai mult, două milenii de minerit şi de obţinere a fierului în cadrul atelierelor de aici au fost şterse cu buretele. Minele s-au închis şi, lăsate de izbelişte, s-au surpat iar atelierele şi utilajele au fost furate bucată cu bucată. Ceea ce pentru oricine din lumea asta ar fi însemnat posibilitatea deschiderii un muzeu al metalurgiei, care să atragă mii de turişti, a fost distrus în mai puţin de 20 de ani.

Biserica din Ghelar este singura construcţie care se înalţă impunător, amintind de măreţia comunităţii de altă dată. Ridicarea acestui edificiu religios, căruia i se spune „Catedrala din Ghelar”, a început sub îndrumarea părintelui Nerva Florea care, zic localnicii, a visat proiectul bisericii. Construcţia îmbină mai multe stiluri arhitecturale cu elemente tradiţionale, specifice zonei, o zonă populată în trecut cu italieni şi maghiari veniţi pentru a se stabili în regiuni prospere. Cu ajutorul sătenilor, contribuţia Minei Ghelar şi a Combinatului Siderurgic de la Hunedoara, în 1960, zidurile lăcaşului ortodox au fost înălţate. Pictarea bisericii a durat şapte ani, între 1960 şi 1967, pictura fiind realizată de Constantin Nitulescu, iar sculptura, din stejar, aparţine artistului Ioan Cristea de la Alba Iulia.

Cobor din nou spre barajul de pe lacul Cinciş şi merg spre Govăjdia, o localitate aflată la 20 de km de municipiul Hunedoara. Mă îndrept spre o construcţie ce atrage de departe atenţia – furnalul de la Govăjdia. Furnalul este unul dintre puţinele monumente industriale ale epocii moderne din Europa care stă în picioare de aproximativ 200 de ani. Acest furnal a fost primul cu flux continuu din „vechiul continent” și al doilea din lume. Astăzi este o ruină. Clădirea a fost declarată în anul 2000 monument de arhitectură industrială. La Govăjdia, pe lângă atelierul de producere a fontei, se turnau piese pentru uz general. Am convingerea că un muzeu al metalurgiei amplasat în această regiune pe care localnicii o numesc „Ţara Fierului” ar fi stârnit interesul turiştilor din întreaga lume şi ar fi inclus zona într-un circuit turistic care ar fi putut fi promovat alături de celelelte puncte de interes din Ţinutul Pădurenilor. Ar fi fost o investiţie pe termen lung ce ar fi ajutat micile comunităţi în care şomajul şi sărăcia postindustrială a lăsat urme vizibile. Chiar şi în lipsa a ceea ce lumea civilizată numeşte „muzeu”, ca să nu mai vorbim de turism, ruina, îngrijită de comunitate, are un farmec aparte, o poveste şi o istorie ce merită cunoscută.

Construcția a început în anul 1806 și s-a finalizat în 1810. Pe fațada clădirii furnalului, aflată la confluența pârâurilor Nădrab și Runc, s-a așezat o placă memorială cu inscripția „Augusto Imperante Francisco I. exstructum 1810”. Furnalul producea fontă care ulterior era prelucrată în atelierele de la Hunedoara. Transportul minereului s-a făcut pe prima cale ferată îngustă construită în Ardeal, Retişoara – Govăjdie, linie prelungită în anul 1900 până la Hunedoara. Construcţia liniei a fost începută în 1859 pentru transportul de minereu, a fost extinsă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în anii 1970-1980 traversa o zonă care atrăgea turiştii prin frumuseţea locului. Acum, diverşi edili locali se laudă în campania electorală cu un proiect în care linia îngustă pe care circula o dată „mocăniţa” ar putea fi repusă într-un circuit turistic. Cred că peste 4 ani vom auzi din nou despre acest proiect…

Lăsând în urmă minele de fier şi de talc, pe un drum anevoios, asemănător unui tunel printre stânci şi copaci, am ajuns la Lelese. O localitate cu un nume ciudat. Un sat rupt de lumea pe care o cunoaştem noi, cei care trăim în mediul urban. Am ajuns într-o localitate în care sătenii au supravieţuit de-a lungul timpului pentru a transmite din generaţie în generaţie ceva din tradiţiile locului. Pădurenii din Lelese sunt, în principal, crescători de oi şi vaci. Comunitatea este diferită faţă de cele din alte regiuni pentru faptul că se află la intersecţia a două culturi, cea arhaică, cu valori păstrate de-a lungul istoriei lor şi modernă, cu care s-au contaminat.

Crucea de lemn aflată deasupra satului, având asupra ei amprenta timpului, este simbolul cel mai potrivit pe care l-am găsit. Între cer şi pământ am descoperit dimensiunea unei lumi aşezate între trecut şi prezent ca un univers paralel cu al nostru. (Grigore Roibu)

SAFO 2012

Muzeul Ţăranului Român

Salonul de Fotografie Bucureşti
21-24 iunie 2012

Salonul de fotografie SAFO a ajuns la cea de-a treia ediţie. Cu aceasta ocazie vă invităm la deschiderea oficială, care are loc joi, 21 iunie, la ora 18.00, la Muzeul Ţăranului Român în sala Oaspeţi.

Experiență, acțiune, cunoaștere, interactivitate, distracție! – sub acest slogan se desfăşoară, în perioada 21-24 iunie, cea de-a treia ediţie a Salonului de Fotografie SAFO.
Salonul de fotografie organizează în spațiul dedicat, Agora foto, 16 evenimente din cele mai diverse arii ale fotografiei, precum expoziţii, concursuri, ateliere, dar şi discuţii cu unii dintre cei mai cunoscuţi fotografi români sau persoane din industria imaginii. Cu un format atrăgător şi prin varietatea lor, evenimentele SAFO se adresează atât fotografilor profesionişti, cât şi amatorilor sau pasionaţilor de fotografie oferind multiple posibilități de a descoperi și experimenta universul imaginii.
Salonul cuprinde anul acesta, pe lângă galeria SAFO, alte două expoziţii semnate de Mihaela Marin şi Andreea Vintze.

Înainte de deschiderea oficială, Salonul va găzdui două evenimente: lansarea cărţii lui Bill Jay, „Confesiuni fotografice”, noua carte din seria „Diafragma9” editată de Voicu Bojan şi seminarul „Jocul numit fotografie” susţinut de Rareş Chiriţă.

Ziua de vineri pregăteşte iubitorilor de fotografie mai multe evenimente speciale printre care se numără workshopul de nuntă susţinut de Radu Grozescu, o sesiune foto gratuită de nuntă, dar şi o discuţie pe tema fotografiei de stradă la care vă invită fotografii Vlad Eftenie şi Şerban Mestecăneanu sau un seminar în cadrul căruia se va discuta despre povestea fotografiei de stradă.
Cei de la Kodex vă invită să invăţaţi totul despre printare, înrămare şi expunere, iar managerul firmei AME design, Marcel Eremia, a pregătit un seminar despre imaginea digitală de la camera foto la print. Atât vineri cât și sâmbătă, între orele 10.00 si 18.00, Ionuț Staicu prezintă echipamentele de studio Bowens la standul Fotohobby.

Cea de-a treia zi a salonului se deschide cu seminarul cunoscutului fotograf de fashion Dan Samoilă ce are ca temă fotografia de beauty & fashion. Acesta va prezenta, în cadrul workshopului, creațiile Kristinei Dragomir.
Şi ziua de sâmbătă oferă două cursuri practice, primul susţinut de Kodex, iar cel de-al doilea fiind dedicat celor care doresc să-şi aprofundeze cunoştiinţele despre mediile de print şi benzile de fixare pentru domeniul fotografic.
Evenimentul cultural al acestei zilei este întâlnirea de la salon dedicată fotografiei de teatru. Mihaela Marin, regizorul Dragoş Galoţiu şi invitaţii lor propun o dezbatere despre valenţele fotografiei de teatru, încercând să răspundă la mai multe întrebări precum
cine practică fotografia de teatru, care sunt semnificaţiile acesteia, ce înseamnă să fotografiezi o operă teatrală, este aceasta o mărturie a unui eveniment sau o expresie artistică care dezvăluie un alt univers creator.

Ultima zi a salonului începe cu un eveniment dedicat fotografiei de nuntă, urmat apoi de un altul in care cunoscutul critic de artă Pavel Şuşară, Mircea Roman, singurul sculptor român laureat al premiului de la Osaka şi artistul vizual Nicu Ilfoveanu încearcă să stabilească dacă există puncte complementare între fotografie şi sculptură.

Nici dansul nu este dat uitării în cadrul acestei ediţii a SAFO. Coregrafa Irina Roncea, căreia i se alături mai mulţi dansatori neprofesioniţi, va încerca să construiască prin mişcare, o poveste fără cuvinte. Întâlnirea cu şcoala de poetică fotografică „Francisc Mraz” vă invită la un curs despre dinamică, plasticitate şi expresivitate ce devin motoroale unei fotografii cu valenţe estetice bune.
Salonul de fotografie SAFO 2012 se încheie cu un concert de jazz susţinut de Cvartetul de muzică de cameră Mood.

Vedeţi agenda evenimentelor aici.
Toate evenimentele de la Salonul de fotografie SAFO sunt gratuite. Tot ceea ce trebuie să faceţi pentru a participa este să vă înscrieţi accesând site-ul salonului http://www.salonfoto.ro sau intrând pe pagina de facebook a SAFO http://www.facebook.com/salonfoto.

Expoziţia „Victor Vasarely (1908-1997)”

Muzeul de Artă Cluj-Napoca
20 iunie – 3 iulie 2012

Muzeul de Artă Cluj-Napoca în colaborarea cu Institutul Balassi – Centrul Cultural al Ungariei din Sfântu Gheorghe, vă invită să luaţi parte miercuri, 20 iunie 2012, orele 18.00, la vernisajul expoziţiei „Victor Vasarely (1908-1997)”.

Expoziţia Victor Vasarely (1908-1997) aduce în atenţia publicului clujean o parte semnificativă a colecţiei private a domnului Csepei Tibor din Budapesta, cunoscut muzician, pasionat colecţionar de artă şi prieten apropiat al celebrului artist francez de origine ungară.
Posesor al unui vast material artistic semnat „Victor Vasarely” (colecţionat cu începere din anii ’80), Csepei Tibor a făcut o adevărată profesiune de credinţă din popularizarea operei maestrului, eforturile sale susţinute concretizându-se până în prezent într-un număr apreciabil de expoziţii de mare succes, organizate în întreaga lume.
După un periplu prin mai multe oraşe din ţară (Bucureşti, Târgu Secuiesc, Miercurea-Ciuc, Târgu-Mureş), graţie generosului sprijin acordat de Institutul Balassi – Centrul Cultural al Ungariei din Sfântu Gheorghe, valoroasa colecţie privată a familiei Csepei ajunge să fie cunoscută şi la Cluj-Napoca. Muzeul de Artă va găzdui un număr de 75 de tablouri, 15 obiecte şi o serie de documente originale, toate purtând semnătura unuia din cei mai importanţi reprezentanţi al mişcării artistice „Op-Art”.
Vernisajul va fi inaugurat în prezenţa domnilor Csepei Tibor, colecţionar de artă, şi Lakatos Mihály, director al Institutului Balassi – Centrul Cultural al Ungariei din Sfântu Gheorghe.
Expoziţia este deschisă publicului în perioada 20 iunie – 3 iulie 2012, de miercuri până duminică, în intervalul orar 10:00-17:00.
Muzeul de Artă Cluj-Napoca este o instituţie de cultură aflată în subordinea Consiliului Judeţean Cluj.
SURSA: Muzeul de Artă Cluj-Napoca

Istoria ceramicii de Rouen

Artă, ştiinţă, lux

Articol preluat de pe Cotidianul.ro

Istoria faianţei de Rouen se întinde pe aproape 300 de ani, din secolul al XVI-lea până în anii 1850.

De-a lungul timpului, tipurile de decor s-au schimbat în funcţie de descoperirile tehnice, dar şi de mode, de evoluţia gustului. La Rouen s-a produs mai ales cermamică decoraă la temperaturi înalte. Decorul pictat pe biscuit era acoperit cu un email pe bază de staniu, care îi dădea culoarea albă. Arderea se făcea la aproape 1.000 de grade, temperatură la care rezistă numai cinci culori: albastrul, roşul, galbenul, verdele şi violetul spre brun. Centrul de la Rouen îşi datorează dezvoltarea şi faima nu numai pictorilor şi faianţarilor talentaţi, dar şi faptului că pământul argilos din zonă era de foarte bună calitate. În plus, oraşul era situat pe Sena, ceea ce facilita schimburile comerciale şi transportul, şi exista o clientelă formată din nobili bogaţi.

Ceramică s-a produs la Rouen încă din perioada galo-romană, dar importanţa localităţii a crescut în jurul anului 1526, când s-a instalat aici atelierul lui Masseot Abaquesne, considerat mult timp primul creator francez de faianţă care a produs plăci cu email stanifer, ce permiteau o cromatică variată. În 1542, Abaquesne a creat primul paviment pentru Galeria Psyche a Castelului din Ecouen, proprietate a conetabilului Anne de Montmorency. Compus din plăci pătrate, decorate cu arme, blazoanele conetabilului şi cu devizele lui şi ale soţiei sale, Madeleine de Savoie, el poate fi văzut astăzi în două fresce istoriate păstrate la Castelul Chantily.

Un al doilea paviment, decorat cu groteşti, a fost destinat apartamentului de la primul etaj al aceluiaşi castel şi a fost realizat între 1549 şi 1551.

Şase ani mai târziu, Abaquesne primea o comandă pentru capela castelului lui Claude d’Urfé, de lângă Saint-Etienne, ambasador al Franţei la Roma şi preceptorul copiilor regelui.
Atelierul producea şi o mare cantitate de vase de farmacie, cu decor inspirat din modelele ceramicii de Anvers. Piesele din această serie sunt decorate cu figuri caracteristice, cu nuze cărnoase şi pomeţi înalţi.
După moartea lui Abaquesne, activitatea manufacturii a continuat câţiva ani sub conducerea văduvei sale şi apoi a fiului lor, Laurent Abaquesne.

Monopolul manufacturii din Rouen

După o perioadă despre care nu se ştie mai nimic, manufactura a reînviat graţie lui Edmé Poterat.

În 1644, Anna de Austria, regenta Franţei, i-a acordat lui Nicolas Poirel privilegiul exclusiv de a face, în „provincia Normandia, tot felul de vase de faianţă albă şi acoperită cu emailuri de toate culorile”. Manufactura a fost instalată la Elbeuf, în cartierul Saint-Sever, pe râul stâng al Senei, pentru a evita riscurile de incendiu în oraş. Poirel i-a încredinţat conducerea lui Edmé Poterat, care a şi devenit proprietarul ei în 1656. S-a format o adevărată dinastie, activitatea prosperă a manufacturii fiind continuată de cei doi fii ai lui Poterat, Michel şi Louis.
Poterat a adus muncitori din Nevers, la acea vreme cel mai important centru de ceramică franţuzească, dar şi din Olanda. Primele produse adoptă decorul şi formele italiene, mai ales piesele albe de Faienza, foarte la modă în anii 1580-1620. Decorul se limitează la un motiv în două culori, albastru şi galben, pe una sau pe două părţi ale piesei albe.

În 1673, Louis Poterat obţine privilegiul de a fabrica porţelan. Rouen realizează astfel primele porţelanuri franţuzeşti în pastă moale, cu 20 de ani înaintea manufacturii de la Saint-Cloud. În ultimul sfert al secolului al XVII-lea, producţia lui Poterat se diversifică şi se adaptează modei decorurilor chinezeşti, în camaieu albastru. Reinterpretând motivele porţelanului albastru şi alb din China, s-au creat imagini convenţionale reluate iar şi iar, cu siluete longiline, cu femei la plimbare, demnitari la paradă sau mici peisaje ceţoase cu pagodă. Fraţii Poterat au creat şi decoruri marmorate, cu alb, violet, albastru şi galben, care imitau pietrele dure.

De la farfurii la piese de lux

Privilegiul Poterat se termină în 1698, făcând astfel loc concurenţei. Au apărut pe malul stâng al Senei 18 manufacturi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Încă de la sfârşitul veacului al XVII-lea, la Rouen începuse să se formeze un repertoriu decorativ original, pornind de la lambrechin, un element de formă triunghiulară, moştenit desigur tot din decorurile chinezeşti, cele ale stilului Wanli (1573-1620). Originea cuvântului urcă în Evul Mediu, derivând din cuvântul flamand „lamperkijn” (văl mic), ce desemna vălul căştilor cruciaţilor menit să-i apere de soare şi apoi pe acela purtat de nobili în turniruri şi la curtea ducilor de Bourgogne. Mai întâi în formă primitivă, riguroasă, în primii ani ai veacului al XVIII-lea, faianţarii transformă motivul în broderii strălucitoare, împodobindu-l cu ghirlande, flori, coşuri cu flori, frunze de acant, pandantive…

Pictat cu albastru pe fondul alb şi repetat simetric pe toată piesa, decorul este orientat către centru, unde se află un motiv pe care îl pune în valoare, fie că este vorba despre un blazon, despre o scenă chinezească sau despre un coş cu flori. Lambrechinul are multe asemănări cu ornamentele marchetăriei Boulle. Simbol al prestigiului manufacturilor de la Rouen, el va fi imitat şi la Lille, Saint-Cloud, Paris, Nevers, Strasbourg şi Delft.

Încurajaţi de progresele tehnice şi de construcţiile somptuoase ale lui Ludovic al XIV-lea, faianţarii din Rouen se specializează în producerea unor piese de forme şi cu destinaţii diverse, inspirate de multe ori din orfevrerie, încercând să acopere toate domeniile, de la piesele pentru masă – farfurii, platouri, solniţe, cutii pentru condimente etc. – la cele pentru toaletă, cum ar fi suporturi pentru peruci, savoniere, borcane pentru farduri, perii, sau pentru birou – călimări, ştergătoare pentru peniţe…
Sunt preferate unele forme, cum ar fi cutia pentru condimente cu trei braţe, ulciorul pântecos, ibricul cu toartă încovoiată, numit în secolul al XIX-lea şi ibric-cască.

Fragilitatea, fineţea decorului şi preţurile ridicate făceau din faianţele de Rouen piese de lux, la fel de preţioase ca acelea de orfevrerie. Cei mai bogaţi comandau piese pur decorative, cu blazoanele lor, pe care le expuneau în vitrine ale căror uşi se deschideau numai în zilele de primire.

Până în secolul al XVIII-lea, fabricarea culorii roşii reprezenta o dificultate pentru faianţarii francezi. În 1708, Denis Doriot, din Rouen, începe să folosească aşa-numitul „bol de Armenia”, o argilă foarte fină folosită în Orient, un nisip feruginos uşor de folosit, care în funcţie de temperatura de ardere dă tonalităţi de la ocru la vemillon. Din 1710, procedeul este folosit pe scară largă, roşul alăturându-se albastrului în motivele decorative, mai ales la flori. Ocrul nielat, constând în volute negre desenate pe un fond ocru şi aplicate pe email alb, este una dintre inovaţiile faianţarilor de la Rouen. Asociat adesea decorului în albastru şi roşu, era folosit numai pentru piesele foarte preţioase, care au devenit astăzi cele mai scumpe, dar şi cele mai căutate de colecţionari. Această producţie a durat numai 10 ani, între 1720 şi 1730. Decorul se desfăşoară pe suprafeţe plane, platouri, farfurii, dar şi pe alte forme. Amoraşi, pictaţi în degradeuri de albastru, bachanale, jocurile copiilor sunt motive folosite pentru această categorie de piese.

Decorurile policrome aparţin mai ales secolului al XVIII-lea. Prima piesă în care apare şi verdele este datată 1702, iar a doua 1708. Aceasta din urmă era decorată cu o scenă prezentând-o pe „Venus veghind somnul lui Amor”. Tehnica celor cinci culori este stăpânită la Rouen abia din 1720, când apar decoruri elaborate, cu ghirlande, mascaroni, arabescuri…

Între 1720 şi 1750, stăpânirea policromiei, a tehnicii mulajului şi a coacerii pieselor de mari dimensiuni a permis producerea la Rouen a unei ceramici de artă. Pictorii au realizat adevărate tablouri pe suprafaţa unor piese excepţionale, destinate locuinţelor elegante.
Este epoca de aur a faianţei de Rouen, marcată de tururi de forţă tehnice, ca în „Sferele celeste şi terestre”, pictate de Pierre II Chapelle în 1725 şi aflate astăzi la Muzeul Ceramicii din oraş. Pictorii în faianţă se inspiră din gravuri după pânzele marilor maeştri. Numai trei artişti îşi semnează operele: Pierre Chapelle, tatăl şi fiul, Pierre Leleu şi Claude Borne. Se remarcă şi un „Maestru al muzelor”, cum a fost numit, autorul unei coloane monumentale rocaille, pictată cu scene reprezentându-i pe Apolo şi Muzele.

Decoruri fanteziste, împrumutate din artele chineză, japoneză sau indiană, duc la apariţia unor scene cu personaje vesele, cu fructe tentante şi flori gigantice, cu păsări şi animale fantastice. La mijlocul secolului al XVIII-lea, liniile contorsionate ale cochiilor au ora lor de glorie, putând fi găsite fie singure, fie în asociere cu scene galante. Ultimul succes al faianţei de Rouen, cornul, derivat din cornul abundenţei, revarsă flori, amintind şi de motivele japoneze. Din el ies buchete de margarete, care se înlănţuie în jurul piesei, pe care sunt pictaţi papagali sau păsări stilizate cu cozi lungi. Între 1740 şi 1770 este epoca de maximă înflorire a manufacturilor din Rouen.

Pe piaţa de artă, faianţa de Rouen este foarte căutată, mai ales că numărul pieselor de primă mână este destul de mic, multe aflându-se deja în muzee specializate. Preţurile variază, de obicei, între 1.000 şi 13.000 de euro, uneori mai mult, în funcţie de raritatea şi calitatea piesei.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro