Ţinutul Pădurenilor, o amprentă a timpurilor străvechi


Fotoreportaj de Grigore Roibu

Aflat la mică distanţă de municipiul Hunedoara, Ţinutul Pădurenilor a rămas ancorat undeva în istorie, ca o amprentă lăsată de o comunitate ce trebuie redescoperită. Odată cu închiderea exploatărilor miniere localnicii au părăsit satele. Au rămas bătrânii care îşi îngrijesc pământul şi animalele.

Regiunea are potenţialul unui adevărat paradis turistic. Pădurea, poenile cu stâncile care le străjuiesc, pâraile şi satele aşezate pe malul Cernei te introduc în grădinile primordiale create de natură. Din când în când, ca o mărturie a faptului că în aceste zone au existat oameni, oameni bogaţi şi pricepuţi, care ştiau să mânuiască focul pentru a obţine fier, găseşti arhitecturi industriale şi utilaje ale exploatărilor de altă dată.

Comuna Topliţa, situată în partea de sud a judeţului Hunedoara, pe cursul Cernei – unde a fost creat un baraj ce a format lacul Cinciş-, este punctul din care am plecat pentru a redescoperi această zonă etno-folclorică a Ţinutului Pădurenilor.

Se pune întrebarea firească, de ce în urma acestor mici călătorii am scris şi prezentat, într-un fel poate pitoresc, zona în care m-am născut? În căutările mele prin regiuni mai puţin umblate prezint ceea ce alţii au reuşit din nepăsare, ignoranţă sau cu rea intenţie să distrugă. Printre altele, am căutat locurile în care Constantin Brâncuşi şi Gustave Eiffel au găsit materiile prime pentru a realiza simbolurile artei moderne.

Ţinutul Pădurenilor se întinde pe versantul vestic al Munţilor Poiana Ruscăi, între Valea Cernei şi Valea Mureşului, fiind constituit din 40 de sate şi cătune. Locuitorii au fost numiţi „pădureni” de către vecinii lor din Ţara Haţegului.

Pe un drum şerpuit, dar asfaltat, ajung în cea mai mare localitate din Ţinutul Pădurenilor, la Ghelar. Localitatea este atestată documentar din perioada Imperiului Roman. Renumitul istoric, arheolog şi profesor Constantin Daicoviciu susţinea faptul că inscripția „natus ibi ubi ferrum nascitur” (născut acolo unde se naște fierul), cuprinsă în Corpus Inscriptiorum Latinorum, se referă la Ghelar. Mina de la Ghelar a fost înfiinţată la începutul veacului al XVIII-lea de către stăpânirea habsburgică. La început, minereul a fost exploatat la suprafaţă, apoi, la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a deschis prima galerie subterană.

Minerii din Ghelar au furnizat minereu în toată Europa, şi se mândresc cu faptul că Turnul Eiffel a fost realizat cu fier oţinut din minereurile de aici. În anul 1981, regimul comunist a schimbat denumirea localitaţii din Ghelar în Ghelari. După 1989, autoritaţile locale nu au revenit la vechiul nume al localităţii şi, mai mult, două milenii de minerit şi de obţinere a fierului în cadrul atelierelor de aici au fost şterse cu buretele. Minele s-au închis şi, lăsate de izbelişte, s-au surpat iar atelierele şi utilajele au fost furate bucată cu bucată. Ceea ce pentru oricine din lumea asta ar fi însemnat posibilitatea deschiderii un muzeu al metalurgiei, care să atragă mii de turişti, a fost distrus în mai puţin de 20 de ani.

Biserica din Ghelar este singura construcţie care se înalţă impunător, amintind de măreţia comunităţii de altă dată. Ridicarea acestui edificiu religios, căruia i se spune „Catedrala din Ghelar”, a început sub îndrumarea părintelui Nerva Florea care, zic localnicii, a visat proiectul bisericii. Construcţia îmbină mai multe stiluri arhitecturale cu elemente tradiţionale, specifice zonei, o zonă populată în trecut cu italieni şi maghiari veniţi pentru a se stabili în regiuni prospere. Cu ajutorul sătenilor, contribuţia Minei Ghelar şi a Combinatului Siderurgic de la Hunedoara, în 1960, zidurile lăcaşului ortodox au fost înălţate. Pictarea bisericii a durat şapte ani, între 1960 şi 1967, pictura fiind realizată de Constantin Nitulescu, iar sculptura, din stejar, aparţine artistului Ioan Cristea de la Alba Iulia.

Cobor din nou spre barajul de pe lacul Cinciş şi merg spre Govăjdia, o localitate aflată la 20 de km de municipiul Hunedoara. Mă îndrept spre o construcţie ce atrage de departe atenţia – furnalul de la Govăjdia. Furnalul este unul dintre puţinele monumente industriale ale epocii moderne din Europa care stă în picioare de aproximativ 200 de ani. Acest furnal a fost primul cu flux continuu din „vechiul continent” și al doilea din lume. Astăzi este o ruină. Clădirea a fost declarată în anul 2000 monument de arhitectură industrială. La Govăjdia, pe lângă atelierul de producere a fontei, se turnau piese pentru uz general. Am convingerea că un muzeu al metalurgiei amplasat în această regiune pe care localnicii o numesc „Ţara Fierului” ar fi stârnit interesul turiştilor din întreaga lume şi ar fi inclus zona într-un circuit turistic care ar fi putut fi promovat alături de celelelte puncte de interes din Ţinutul Pădurenilor. Ar fi fost o investiţie pe termen lung ce ar fi ajutat micile comunităţi în care şomajul şi sărăcia postindustrială a lăsat urme vizibile. Chiar şi în lipsa a ceea ce lumea civilizată numeşte „muzeu”, ca să nu mai vorbim de turism, ruina, îngrijită de comunitate, are un farmec aparte, o poveste şi o istorie ce merită cunoscută.

Construcția a început în anul 1806 și s-a finalizat în 1810. Pe fațada clădirii furnalului, aflată la confluența pârâurilor Nădrab și Runc, s-a așezat o placă memorială cu inscripția „Augusto Imperante Francisco I. exstructum 1810”. Furnalul producea fontă care ulterior era prelucrată în atelierele de la Hunedoara. Transportul minereului s-a făcut pe prima cale ferată îngustă construită în Ardeal, Retişoara – Govăjdie, linie prelungită în anul 1900 până la Hunedoara. Construcţia liniei a fost începută în 1859 pentru transportul de minereu, a fost extinsă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în anii 1970-1980 traversa o zonă care atrăgea turiştii prin frumuseţea locului. Acum, diverşi edili locali se laudă în campania electorală cu un proiect în care linia îngustă pe care circula o dată „mocăniţa” ar putea fi repusă într-un circuit turistic. Cred că peste 4 ani vom auzi din nou despre acest proiect…

Lăsând în urmă minele de fier şi de talc, pe un drum anevoios, asemănător unui tunel printre stânci şi copaci, am ajuns la Lelese. O localitate cu un nume ciudat. Un sat rupt de lumea pe care o cunoaştem noi, cei care trăim în mediul urban. Am ajuns într-o localitate în care sătenii au supravieţuit de-a lungul timpului pentru a transmite din generaţie în generaţie ceva din tradiţiile locului. Pădurenii din Lelese sunt, în principal, crescători de oi şi vaci. Comunitatea este diferită faţă de cele din alte regiuni pentru faptul că se află la intersecţia a două culturi, cea arhaică, cu valori păstrate de-a lungul istoriei lor şi modernă, cu care s-au contaminat.

Crucea de lemn aflată deasupra satului, având asupra ei amprenta timpului, este simbolul cel mai potrivit pe care l-am găsit. Între cer şi pământ am descoperit dimensiunea unei lumi aşezate între trecut şi prezent ca un univers paralel cu al nostru. (Grigore Roibu)

Anunțuri

Un comentariu la “Ţinutul Pădurenilor, o amprentă a timpurilor străvechi

  1. Am văzut nu demult o ştire despre un oraş din Belgia, Charleroi, declarat „cel mai urât oraş”. Din imagini, câteva furnale şi vreo două clădiri dezactivate, departe de potenţialul Hunedoarei… Ce să vezi? plini de turişti dornici să vadă „urâtul”, plătesc nu mai ştiu câţi euroi pe un tur al celor două clădiri fără geamuri, urmând un aşa-zis ghid ad-hoc. Încă o dată mi-am spus „România are potenţial turistic!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s