Noaptea Muzeelor 2012

Noaptea Muzeelor 2012, organizată pentru a cincea oară consecutiv în România, se va desfăşura pe data de 19 mai.

În premieră, Reţeaua Naţională a Muzeelor din România (RNMR) propune un circuit-pilot, în Bucureşti şi Cluj unde publicul va primi gratuit, în fiecare muzeu participant, o hartă pe care sunt marcate punctele de interes din noaptea evenimentului.

Noaptea Muzeelor este un eveniment de succes iniţiat de Ministerul Culturii şi Comunicării din Franţa, aflat deja la a opta ediţie. Evenimentul este patronat de Consiliul Europei, de UNESCO și de Consiliul Internațional al Muzeelor (ICOM). Noaptea muzeelor este pandantul nocturn al Zilei Internaţionale a Muzeelor, care are loc pe 18 mai.
Reţeaua Naţională a Muzeelor din România (RNMR) este partener oficial al evenimentului la nivel internațional, coordonând desfășurarea Nopții Muzeelor în România și asigurând o promovare amplă și coerentă a activităților organizate de muzeele românești, în special prin intermediul site-ului special dedicat, www.noapteamuzeelor.ro, dar și a unei campanii de promovare la nivel național.

Liberalismul pieţei de artă şi metafora succesorală

Politizarea în exces şi interesele meschine, bine mascate prin declaraţii, au condus la criza de astăzi: una de natură juridică, deoarece avem legi specializate de protecţie, care însă nu se aplică, fiind brutal încălcate de cei care ar trebui, primii, să le respecte; alta privind fragilitatea sistemului de protecţie, lipsit de instituţii centrale consistente, durabile şi de structuri teritoriale puternice, susţinute de specialişti; a treia – de desconsiderare a specialiştilor prin instalarea unor lideri politici lipsiţi de competenţă şi de respect al dialogului. Nu în ultimul rând, datorăm pierderile lipsei de educaţie a multora dintre semenii nostri. (INTERVIU/ Ioan Opris: „Monumentele nu sunt nici de stânga, nici de dreapta”, în Ziarul Financiar, 10 februarie 2010)

Prezenţa lucrărilor de artă propuse de Casa de licitaţie „Artmark” pentru licitaţia de primăvară care a avut loc în 20 martie în sălile Hotelului J. W. Marriott (Bucureşti) a creat o surpriză de proporţii pentru public, prin lucrările semnate de Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Samuel Mützner, Jean Alexandru Steriadi, Rudolf Schweitzer-Cumpănă, Theodor Pallady, Francisc Şirato, Cecilia Cuţescu-Storck, Nicolae Dărăscu, Iosif Iser, Corneliu Baba, Nicolae Vermont, Ion Ţuculescu, Dimitrie Ghiaţă, Camil Ressu, Octav Băncilă, Ştefan Popescu etc.

Una peste alta, această selecţie reprezintă cam tot ce conţine şi paginaţia „serioasă” a muzeelor de artă din România, adică autorii cei mai selecţi din istoria artei româneşti. Acest lucru ne-a prilejuit câteva reflecţii. Vorbind despre patrimoniul cultural naţional, constatăm o echilibrare a talgerelor balanţei, în sensul unei concurenţe reale pe care piaţa privată de artă începe să o facă colecţiilor publice (muzee). Acest lucru nu poate fi decât benefic: muzeele trebuie să intre în alertă pentru că, treptat, încep să-şi piardă exclusivităţile cu care inerţia pieţei de altădată le-a dăruit în mod nemeritat. Noile etalonări valorice apărute ca efect al viii mişcări de reevaluare, prin jocul cererii şi al ofertei, care se întâmplă pe piața liberă bulversează strania inerţie „ştiinţifică” ce dictează punctul de vedere „oficial” al administratorilor patrimoniului artistic de stat. Mecenatul etatist de altădată – care asigura o formă de sprijin financiar pentru creaţia artistică – a fost cea mai proastă soluţie pentru acumularea valorică din muzee. Că lucrurile stau aşa o dovedeşte şi lipsa de interes a statului în a reevalua vechile achiziţii, cumpărate pe un „pospai” de bani.

În afara lungii liste a tablourilor care în mod firesc au excedat sfera de interes a noii pieţe de artă, vechile muzee „de patrimoniu” se confruntă cu probleme faţă de gospodărirea (conservare – promovare) bunurilor statului, rezultate ale unei politici patrimoniale eronate: patrimonii desfigurate de ingerinţa politicului, de alterarea scopului creaţiei artistice, de vagi criterii de selecţie, de cronica subevaluare a pieselor, altădată statul fiind singurul jucător, neconcurat de privaţi, al pieţei de artă. Stenica înşiruire de opere de artă de pe piaţa liberă astăzi este potenţată de prezentarea civilizată a lucrărilor (piese restaurate, rame şi încadrări de calitate), ceea ce contrastează puternic cu lipsa de interes patrimonial pentru conservarea şi restaurarea pieselor de valoare prezente adeseori pe simezele muzeelor de stat. Se repetă, odată mai mult, impresia obsedantă că statul este cel mai prost administrator, dacă nu cumva o astfel de postură nu învederează şi crasa ignoranţă a instanţelor administrative care preferă să lase în penumbră, condamnând la o lentă distrugere valori inestimabile ascunse sub protecţia sa mai mult sau mai puţin fortuită.

Dacă goana maniacală a privatizărilor nu a atins încă patrimoniile de artă, este cazul, poate, să ne întrebăm dacă, din lipsa fondurilor, nu trebuie să se restituie sau să se vândă o parte a patrimoniilor de artă ale statului pentru a le putea salva pe cele mai bune dintre ele. Este drept că, pentru aceasta, ar trebui să funcţioneze ireproşabil proiectul bun, în esenţa sa, al clasificării operelor de către specialiştii care sunt în contact cu piaţa de artă. Dar, nici pentru aceasta… nu sunt bani! Diletantismul gândirii administraţiei constă în preluarea mentalităţii de sorginte socialistă potrivit căreia opera de artă este bună numai pentru a face… educaţie, apăsându-se pe cea mai vulgară calitate a ei, forma – în general, lipsită de conținut – a expoziţiei muzeale. Până la a ajunge la această ultimă verigă a muncii muzeale, trebuiesc trecute alte „probe” de specialitate: cercetarea şi investigarea patrimoniului artistic virtual (cel din atelierele artiştilor, colecţiile private, piaţa de artă), selecţia, anamneza pieselor, ca etape ale cercetării, conservarea şi restaurarea lor, şi abia ultima etapă ar trebui să cuprindă promovarea publică a rezultatelor cercetării, adică organizarea expoziţiilor de artă.

Dar, ca de atâtea ori în ce ne priveşte, suntem specialişti în a pune carul înaintea boilor. Este evident că acest ultim bastion de „proprietate socialistă” – adică patrimoniul artistic aflat în stăpânirea statului, constituit de multe ori interesat sau abuziv, în orice caz, cu banii cetăţenilor, se transformă prin aceste politici greşite, treptat-treptat, în ruină. Privatul, condus de interese reale, face cu repeziciune pasul necesar, echivalând valorile artistice simbolice în expresia lor bănească, justificând astfel şi interesul său faţă de acestea. Continuând să credem, în mod eronat, că arta nu constituie decât o „valoare educaţională”, dovedim că statul n-a ieşit încă din haosul tranziţiei. Unificarea pieţei de artă – în cadrul căreia muzeele sunt chemate să creeze ierarhii simbolice, iar pieţele de artă cu actorii lor să le transfere în expresia lor bănească – este un lucru mai mult decât necesar. Dar, eroare! Cu cât se profesionalizează piaţa, cu atât se diluează instrumentul profesionist al elaborării muzeale. Creşte prăpastia dintre ele!

Muzeele tind să încalce în mod flagrant principiile pieţei, oferind adăpost creaţiei în prima instanţă, iar aceasta tinde să-şi subordoneze amplitudinea simbolică a valorii pe care opera şi-o câştigă în timp. Pe măsură ce muzeul devine un laborator, antrenându-se într-o politică experimentală, piaţa primeşte un sprijin neaşteptat în garanţia valorii şi autorităţii (jucând gratuit rolul „Caselor de asigurare”!) pe care inconştient o exercită asupra pieţei de artă. Fondurile muzeelor (atâtea câte sunt!) vin din subvenţii bugetare, sunt – cu alte cuvinte – ale cetăţenilor, ale societăţii. În interesul cui sunt consumate acestea, dacă nu ale acelora de la care se strâng! Cine beneficiază de ele fără nici o oprelişte, fără nici o răspundere? Nu s-au mai văzut astfel de instituţii hrănite cu „capital social”, în care „capitalistul” să nu poată avea un cuvânt de spus în gestionarea lui. Pe vremuri, statul comunist născocise ipocrit o soluţie de compromis: din consiliile ştiinţifice ale muzeelor făceau parte, alături de profesori universitari, specialişti-muzeografi, „oameni ai muncii”, consideraţi, primii „beneficiari” ai culturii muzeale.

Cine face şi desface astăzi politica muzeală? Oricine ar face-o, scopul lui trebuie să fie cetăţeanul plătitor de taxe, iar politica muzeelor trebuie să urmeze interesele publicului. Fizionomia acestuia este însă acompaniată de un mare semn de întrebare. Să ne mai mirăm atunci că banii publici sunt folosiţi după alte raţiuni şi interese? Radicalismul fără măsură al acestor politici publice are o esenţă a sfruntării: din leagăn direct pe… cosmodrom! Aş vrea să ştiu dacă banii statului francez, ai cetăţenilor acestei ţări, sunt atât de sfidător folosiţi în dauna colectivităţii! Ce sens dă muzeul „Louvre” capitalului simbolic patrimonial (trecutul) şi cum serveşte acesta Franţa? Cât despre „cavalerismul” literelor şi artelor, acesta să îl acorde „condotierii” pieţei economice, adică tocmai aceia care au reuşit, în locul statului naţional, uneori, cu banii acestuia, să subordoneze cultura şi arta unui interes personal!

Artiştilor contemporani trebuie să li se ofere condiţii reale pentru munca lor, stimulând un climat de valoare şi concurenţă profesională în loc de a asocia depozitele de valori ale statului (muzeele) unei conjuncturi artistice imediate. Pentru ce să mai existe teatre, opere, săli de expoziţie? Sunt suficiente numai muzeele pentru a-şi găsi locul arta contemporană?! Se produce o clară deturnare a scopurilor acestor instituţii! Ca peste tot, domneşte politica lui „Încurcă-i, drace!” Statul trebuie să ajute artistul şi nu opera lui (destinată muzeului), care are propriul ei drum în viaţă! De opera lui se ocupă piaţa, până la eventuala ei „muzeificare”! De artist, societatea! (Vasile Radu, aprilie 2012)

Vasile Radu a studiat la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filosofie şi este licenţiat în Istoria Artelor. Este istoric şi critic de artă, conservator şi expert autorizat, Preşedinte al Fundaţiei „Societatea Colecţionarilor de Artă din Transilvania”.