În data de 2 mai 2012, la Galeria de Artă „Forma” din Deva, prietenul şi fotograful Constantin Găină şi-a lansat cartea-album intitulată „Ţara fierului” (Editura Corvin 2012, ediţie trilingvă: română, maghiară, germană). Pe Constantin Găină, poreclit „Pilu”, îl cunosc de aproximativ 30 de ani, din copilărie, pe noi legându-ne o altă pasiune comună: dragostea pentru munte şi schi. Pilu este un mare colecţionar de fotografii-document ale Hunedoarei. A început să adune imagini cu oraşul pe care-l iubeşte din vremuri de mult uitate, realizate în veacul al XIX-lea, ajungând să deţină în prezent cea mai mare colecţie cu fotografii de epocă ale „Cetăţii de foc”. Ca hunedorean, acest album document care prezintă istoria fierului, de la apariţia primului furnal până în 1999, când, după 3000 de ani de siderurgie, ultima flacăra s-a stins, m-a bucurat, fiind o pagină de istorie de care fiecare hunedoarean este, într-un fel, legat sufleteşte. „Acest album nu reprezintă doar istoria industrială în imagini, ci este albumul vieţii părinţilor şi bunicilor noştri”, spune europarlamentarul Iuliu Winkler, în prefaţa albumului, apărut cu sprijinul acestuia.
Constantin Găină s-a născut la Simeria, judeţul Hunedoara, în anul 1955. La vârsta de 6 ani s-a mutat împreună cu familia în Hunedoara, oraş pe care l-a iubit şi de care nu s-a mai putut despărţi. A urmat o şcoală tehnică şi a lucrat în Combinatul Siderurgic la controlul calităţii, fiind membru al foto-cineclubului de aici. A fost premiat pentru cea mai originală tehnică de creaţie în film, cu premiul „Gopo”, în 1975, pentru filmul „Intuiţie”, o comedie psihologică bazată pe animaţie şi, apoi, la Cântarea României, pentru un portret pe care l-a pictat folosind ca model o ţărancă din Ţinutul Pădurenilor. A editat două volume de lux cu imagini vechi ale Hunedoarei, „Istoria oraşului în imagini” şi „Hunedoara în secolul al XIX-lea”.
Imediat după această lansare, la care au fost prezenţi europarlamentarul Iuliu Winkler şi prefectul judeţului Ştefan-Ioan Dezmeri, am stat de vorbă cu Pilu Găină, depănând amintiri despre oraşul copilăriei noastre, povestind despre pasiunile comune, despre schi, fotografie, artă şi pictură.
„Fotografia este şi rămâne, pentru mine, o mare pasiune”
Grigore Roibu: Ne aflăm imediat după lansarea unei noi publicaţii editate de tine, o carte-album care prezintă istoria siderurgiei hunedorene. Spune-ne importanţa acestui eveniment şi de ce ai ales ca această lansare să aibă loc la Deva şi nu la Hunedoara?
Pilu Găină: Deva este reşedinţa judeţului Hunedoara. O să urmeze, în curând, şi Hunedoara. Pentru mine Deva, Hunedoara, Călan, Haţeg sau Simeria este totuna, este, practic, acelaşi „Ţinut al Hunedoarei”. Eu sunt unul dintre cei care spune că „dacă nu ai istorie eşti ca un nou-născut”. Avem nevoie de istorie, trebuie să ştim de unde venim. Nu ai decât să faci câţiva paşi, să treci graniţa dintre Ungaria spre Austria, spre Germania sau Franţa şi ai să vezi cât de important este pentru ei trecutul. Cât de mult ţin ei la tradiţii. În fiecare localitate, cât de mică ar fi aceasta, se observă specificul ei. În fiecare localitate prin care treci când mergi prin Europa nu găseşti două comunităţi identice. Fiecare are specificul ei local. Acest lucru trebuie să fie un punct de pornire pentru noi. Noi, hunedorenii avem o istorie aparte. Istoria fierului face parte din istoria noastră. Evenimentul acesta îl consider foarte important pentru cei care au înţeles că istoria este cartea nostră de vizită, a fiecăruia dintre noi.
– Imaginea spune, de cele mai multe ori, mai mult decât cuvântul scris, lăsându-ne să „croim” o poveste în spatele ei. Când a apărut această pasiune a ta pentru imagine şi pentru fotografie, cunoscându-te ca unul dintre cei mai vechi fotografi din Hunedoara?
– Poate ai să râzi, dar această pasiune a apărut o dată cu pasiunea pentru schi. Schiez din clasa a IV-a, asta fiind prin anul 1960, şi cam tot atunci a apărut şi această pasiune a mea pentru fotografie. Şi cum a apărut? Am găsit acasă nişte negative pe care le-am ridicat întâmpător spre bec. Am văzut proiecţia lor pe faţa de masă, lucru care m-a impresionat. Ţin minte perfect că m-am întrebat atunci cum au făcut acest lucru. Pe atunci nu ştiam de pozitiv-negativ. Vedeam imaginea negativă, dar nu îmi explicam de ce este aşa pe film. Din acel moment a început totul. Am încercat să-mi explic ce este un negativ, ce este un pozitiv, ce este cu alte cuvinte o fotografie. Sunt de atunci 52 de ani.
– Care a fost momentul care ţi-a adus cea mai mare satisfacţie în cariera profesională şi te-a deteminat să treci de la statutul de fotograf amator la cel de profesionist?
– Dar eu nu mă consider un fotograf profesionist!…
– Ai deţinut mai multe ateliere şi laboratoare de prelucrare foto. Ca hunedorean, de când te cunosc, îmi amintesc că aparţii unei vechi generaţii de pasionaţi fotografi ai oraşului de pe malul Cernei.
– După ce am ieşit la pensie. Fotografia este este şi rămâne pentru mine o mare pasiune. Dacă ar fi o profesie nu m-aş simţi atât de obligat să fac ceea ce fac în fotografie. Nu mi-ar place. Hai să spunem că fotografia este una din marile mele pasiuni, aşa cum este şi schiul şi pictura. Dacă mă gândesc bine, parcă, fotografia este un pic în faţa celorlalte pasiuni enumerate.
Cel mai important moment din viaţa mea, legat de imagine, nu neapărat de fotografie, s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani, în 1975, când am făcut acel film de animaţie intitulat „To be or not to be”, asta înainte de filmul intitulat „Intuiţie”, când am fost felicitat de Florian Potra, cel mai mare critic de film de la noi în acele timpuri. În momentul acela mi-am zis: „mai mult de aşa ceva nu-mi trebuie”. Florian Potra a fost în juriu la Cannes. Să ajungi să te felicite un om ca Florian Potra este un mare lucru…
– Ce părere ai despre fotografia digitală, câştigă teren în faţa celei tradiţionale, pe film? Ce tehnici îţi place să foloseşti, cea digitală sau cea tradiţională?
– Deja nu se mai pune această problemă. Fotografia digitală este cu totul altceva decât cea tradiţională. A câştigat, deja, teren în faţa celei realizată pe film. Îmi pare foarte rău că acum fotografia s-a banalizat, s-a „manelizat”, ca să zic aşa. Toată lumea are un aparat de fotografiat sau un telefon, apasă pe buton şi zice că a făcut o fotografie. Sunt sigur că va veni o vreme când fotografia adevărată, fotografia ca artă va fi repusă în valoare.
– Ce defineşte o imagine fotografică ca fiind bună?
– Putem privi acest lucru sub două aspecte. În primul rând aspectul tehnic. O fotografie poate fi foarte bună din punct de vedere tehnic, dar să nu aibă mesaj. În al doilea rând, poate să aibă un mesaj excepţional, dar din punct de vedere tehnic să nu fie o imagine realizată bine. Dacă are mesaj, din punctul meu de vedere, nu contează aspectul tehnic. Este mai important mesajul decât realizarea tehnică.
– Restaurezi fotografii vechi de aproximativ 100 de ani folosind tehnica digitală. De unde vine această pasiune pentru restaurarea unor imagini document?
– Pasiunea restaurării vine automat. Când ai în faţă un negativ care ştii că este foarte vechi, dar care este detriorat, îţi vine imediat să îl retuşezi, să-l aranjezi să pară ca şi cum ar fi fost făcut acum. Imaginea reprezintă un moment din trecut, din trecutul nostru, o pagină de istorie. Prin intermediul fotografiei prelucrate, retuşate şi salvate acel moment rămâne viu.
– Să înţeleg că fotografia devine un document salvat prin tehnica digitală.
– De exemplu, dacă este să mă refer la albumul lansat acum, trebuie să precizez că lucrez la el din anii 1970. De atunci prelucrez negativele la aceste fotografii. Nu am reuşit niciodată prin tehnica clasică să scot fotografiile la o anumită calitate. Odată cu apariţia erei digitale, procesarea computerizată m-a ajutat foarte mult şi a făcut ca aceste fotografii să fie de cea mai bună calitate tehnică.
– Ai fost proprietar al mai multor laboratoare de fotografie, în Hunedoara şi în Simeria. Mai developează cineva acum, în era digitală, filme pentru a scoate imaginea apoi pe hârtie fotografică?
– Nu ştiu să răspund la această întrebare. Eu mi-am păstrat substanţele necesare şi pot face în continuare acest lucru dacă este necesar. Nu am mai făcut fotografie clasică de când am trecut pe digital. Sunt oameni care încă lucrează imaginea prin intermediul tehnicilor tradiţionale. Filmul color nu a dispărut. Filmul alb-negru a dispărut. Dar, încă, se pot cumpăra filme color.
– Firma Kodak, cu o istorie de 130 de ani în care a dominat industria de film şi fotografie şi care a inventat camera digitală, îşi anunţa în luna ianuarie falimentul, din cauza neadaptării la inovaţiile din domeniu.
– Nu am înţeles de ce Kodak nu a ţinut pasul. Kodak, trebuie să spun acest lucru, a avut cea mai mare reţea de magazine din lume, mai mare decât oricare altă companie. Erau magazinele Kodak Expres. De ce nu a profitat, de ce nu s-a reprofilat pe altceva pentru a profita de această reţea uriaşă de magazine, nu înţeleg.
– Eşti fotograful care a reuşit să imortalizeze pe film câteva scene ale Revoluţiei Române, aşa cum s-au desfăşurat ele la Hunedoara. Fotografiile realizate de tine în acele momente rămân mărturie a stării de spirit a oamenilor unui mare centru muncitoresc de atunci. Vorbeşte-ne ceva despre acele momente.
– Totul s-a întâmplat în câteva ore, între orele 10 şi 12, când a fugit dictatorul. Acelea sunt, cred eu, adevăratele momente ale Revoluţiei. Ce s-a întâmplat după…ştim cu toţii, nu a mai fost important. Între orele 10 şi 12, în data de 22 decembrie 1989, la Hunedoara nu ştiu pe altcineva să fi avut curajul să scoată un aparat de fotografiat pentru a surprinde acele scene. Era, ţin minte, destul de frig, aveam un fâş gros şi apartul sub fâş. L-am scos, din când în când, şi am fotografiat acele momente. De fiecare dată era să iau bătaie. Nu ştiam cum să fug… asta „pe bune”. A trebuit să fug şi să mă ascund. Am fotografiat apoi din alte unghiuri. Fotografiile nu sunt, din această cauză, de calitate foarte bună, dar reprezintă începutul Revolţiei de la Hunedoara. Scene surprinse pe magistrală, marşul până la intrarea în combinat şi, apoi, momentul din faţa Primăriei, până a fugit Ceauşescu. Atât a fost interesant. La un moment dat m-am retras pe treptele bisericii. Toţi se uitau urât la mine şi m-am refugiat lângă Catedrală unde am prins momentul când lumea s-a aşezat în genunchi pentru a spune „Tatăl Nostru”. Atunci i-am strigat părintelui Stencoane: „trage clopotele!”. Speriat şi el, a trimis pe cineva să tragă clopotele. Acestea au început să sune exact când oamenii spuneau „Tatăl Nostru”.
– Propaganda comunistă ascundea sub preş adevăruri neconvenabile. Au rămas fotografii de arhivă care arată adevărata faţă a regimului totalitar. Care este acum rolul fotografului în societate?
– Acum, fotograful adevărat a dispărut propriu-zis. Sigur, sunt fotografi mari, cum ar fi, de exemplu, cei de la National Geographic. Sunt mulţi fotografi importanţi, dar acum oricine poate fi fotograf. Dacă deschizi televizorul ţi se spune: „oricine are imagini şi a fost martorul ocular a unui eveniment poate trimite imagini redacţiei”. Oricine are un telefon este acum un fotograf.
– Am văzut diversele genuri de fotogtrafie pe care le practici. Ce genuri preferi şi prin care te exprimi cel mai bine?
– Cel mai mult îmi place fotografia documentară. Dacă te uiţi pe pagina mea de facebook vei vedea această latură documentară care mă pasionează. Vei vedea, în special, fotografii din zona în care trăiesc. Am postat fotografii din zona Hunedoarei şi cea a pădurenilor pentru a face reclamă ţinutului nostru, pe care noi hunedorenii, îl ştim, este deosebit. În special, pot spune, mă interesează latura documentar-artistică a fotografiei.
– Cât de important este pentru un artist să-şi promoveze activitatea pe internet?
– Nu ştiu cât de important este în momentul de faţă, pentru că nu toată lumea ştie să folosească internetul, dar, în viitor, unul foarte apropiat, cred că va fi foarte important.
– Îţi mulţumesc şi îţi doresc succes în proiectele pe care le pregăteşti.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)
Foto: Copyright © Pilu Găină
Fotografiile au fost folosite cu acordul autorului.
artavizuala21 