Dragoş Bădiţă – My body is always here

Avem plăcerea de a vă invita vineri, 27 aprilie 2012, ora 18.00, la deschiderea noului spațiu de artă contemporană Lateral (Fabrica de Pensule, Cluj, Henri Barbusse 59-61), prin vernisajul expoziției artistului Dragoş Bădiţă: „My body is always here”.

Dragoș Bădiță a absolvit Universitatea de Artă și Design Cluj-Napoca iar aceasta este a treia sa expoziție personală, după „Breath” și „Cover your ears and you will hear fire”, ambele la Galeria Ivan din București. „My body is always here” trasează câteva direcții de înțelegere a misterului propriului corp; în viața de zi cu zi, acesta este rareori perceput ca un obiect material printre altele obiecte din lume; mai degrabă, el ne insoțește ca o prezență nevăzută, care definește discret limitele a ceea ce putem face. Îl remarcăm ca atare doar în anumite momente, când pierdem „de la sine înteles”-ul său: când ne este rușine sau simțim durere.

Expoziția lasă deschise o serie de întrebări, precum cea legată de reificare (în ce masură e posibil să privim în mod obiectiv propriul corp?); de relația dintre corp și modul în care realitatea este percepută (coerența experienței noastre este dată de raportul care se stabilește între corp, care este mereu prezent, și lumea din jur, care este mereu în schimbare?); și de posibilitatea depășirii corpului, precum visa Platon în viziunea sa a corpului-închisoare (experiențele mistice sunt doar un tip de stări ale corpului, asociate, poate, cu lipsa de oxigen și cu activarea unor anumite regiuni ale creierului?).
Lateral este o platformă independentă dedicată artei contemporane, inițiată de artiștii Andreea Ciobica, Dragoş Bădiţă, Cristina Curcan şi Lucian Indrei.
SURSA: fabricadepensule.ro

Berenice Abbott, „marele fotograf realist american”

Esenţa fotografiei este raportul cu clipa

Fragment preluat din Cotidianul.ro

„Să presupunem că luăm o mie de negative pentru a face un imens montaj, o miriadă de faţete combinând eleganţa, mizeria, curiozităţile, monumentele, figurile triste, figurile triumfătoare, puterea, ironia, forţa, decrepitudinea, trecutul, prezentul, viitorul unei vieţi; aceasta ar fi fotografia mea preferată”, spunea, în 1940, fotografa americană Berenice Abbott (1898-1991).

Muzeul Jeu de Paume din Paris i-a consacrat o retrospectivă, ce va fi itinerată la Toronto din 23 mai, de la portretele ei de avangardă la peisajele urbane din New York. 120 de fotografii, opere originale şi o serie de documente inedite îi descoperă multiplele faţete ale operei. Portretistă a figurilor de avangardă ale Parisului, “documentaristă” a arhitecturii din New York, Berenice Abbott a realizat uimitoare fotografii folosind mijloacele artei abstracte.

Stabilită în metropola americană la începutul anilor ’20, dorea să devină sculptor şi frecventa boema din Greenwich Village. Acolo i-a cunoscut pe Marcel Duchamp şi Man Ray, pozându-i chiar acestuia din urmă. În 1921 pleacă la Paris, unde urmează o vreme Academia „Grande Chaumière”, frecventând, în acelaşi timp, atelierele lui Brâncuşi şi Bourdelle. Man Ray, sosit şi el pe malurile Senei, deschide un studio de portrete şi caută un asistent care „nu se pricepe deloc la fotografie”.

Întoarsă în Manhattan cu câteva luni înainte de crahul bursier din 1929, Berenice Abbott începe seria de fotografii ale oraşului, sesizând contrastele între vechi şi modern. Imaginile ei extraordinare, în alb-negru, erau realizate cu o cameră 20×25 de centimetri, care îi permitea vederi detaliate, pregătite cu o minuţiozitate extraordinară înainte de a fi trecute în tiraje. Celebra imagine „Night View” nu putea fi surprinsă decât dintr-un singur loc, Empire State Building, la o dată foarte precisă, 21 decembrie, ziua cea mai scurtă a anului, şi numai în interval de o oră, între 16.30 şi 17.30…
Esenţa fotografiei constă în raportul cu timpul. Rolul fotografului este să înregistreze clipa care dispare. Totuşi, imaginile lui Abbott, ca şi cele ale lui Atget sau Lewis Hine, nu sunt nostalgice. Fotografia, aşa cum o concepe ea, trebuie să „vină de la sine”. Nu trebuie să imite pictura, ci să-şi caute esenţa în raport cu clipa, considera Berenice Abbott, deranjând astfel fotografii intelectualişti.

Abia la mijlocul anilor ’70, Berenice Abbott avea să fie însă recunoscută ca „marele fotograf realist american”, operele ei făcând obiectul mai multor expoziţii. A primit numeroase premii pe care le-a apreciat cu oarecare amărăciune pentru această recunoaştere tardivă. (Victoria Anghelescu)
Citiţi articolul integral pe Cotidianul.ro