Fotoreportaj de Grigore Roibu
Scunde, simple la înfăţişare, asemănătoare caselor bătrâneşti, bisericile din lemn sau piatră din satele transilvane nu fac notă discordantă cu peisajul tradiţional căruia îi aparţin, semn al modestiei şi al bunului gust. Decorate cu simţ artistic aparte, construite într-un stil arhitectural particular, aceste lăcaşuri de cult duc în spate câteva veacuri de existenţă. Pentru a cunoaşte sentimentul autentic al oamenilor simpli care merg la slujbă din tradiţie şi convingrere, în Săptămâna Mare am luat hotărârea să vizitez comunităţile din jurul micilor biserici ale judeţului Hunedoara, căutând, e drept prin vizorul obiectivului, bucuria din timpul sărbătorilor luminii. Am început cu localităţile de pe Valea Mureşului.
Biserica de zid cu hramul „Sfântul Nicolae” din Leșnic, comuna Vețel, a fost construită la sfârșitul veacului al XIV-lea, fiind inclusă pe lista monumentelor istorice. Situată la 18 km Est de municipiul Deva, lăcașul are un plan simplu, de tip „sală”, cuprinzând un naos dreptunghiular ce măsoară în interior 5,60×5 metri şi un altar acoperit cu o boltă semicilindrică. La intrare este amenajat un mic pridvor de lemn. Edificiul, construit din piatră, are un turn de lemn şi, în interior, o valoroasă pictură murală, din păcate destul de afumată şi prost conservată. Se ajunge extrem de uşor cu maşina din DN 7, drumul fiind asfaltat până în faţa bisericii. Am asistat aici la slujba Deniei, o seară plină de lumina duhovnicească prin hrana rugăciunii celor aproximativ 15 localnici care se aflau în micul lăcaş de cult.
Vinerea Mare este zi aliturgică, zi în care nu se săvârşeste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principală este scoaterea Sfântului Epitaf din altar şi aşezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii pentru a retrăi coborârea de pe Cruce a lui Hristos şi pregătirea Trupului pentru înmormântare. Seara se cântă Prohodul şi se înconjoară biserica. Pentru slujba care reproduce patimile, moartea şi îngroparea Mântuitorului am fost la biserica de lemn din Chergheș, comuna Cârjiți, construită la sfârșitul veacului al XVII-lea şi care are hramul „Sf. Cuvioasă Paraschiva”.
Satul se află la limita nord-estică a Ţării Pădurenilor şi se ajunge cu maşina din drumul care trece prin Almaşu Mic din Hunedoara spre Deva, fiind situat la o distanţă de aproximativ 12 km de Deva.
Biserica din lemn este compusă dintr-un altar nedecroșat, poligonal, cu un naos de proporții reduse şi un pronaos tăvănit, suprapus de un turn-clopotniță scund, cu foișor deschis şi coif piramidal învelit în tablă.
În cadrul acestui mic lăcaş te simţi ca într-o familie, slujba Părintelui Radu Scânteie fiind una plină de entuziasm, un entuziasm produs de cea mai minunată realitate, cea a vieţii veşnice într-o comunitate „aruncată”, parcă, în partea joasă a unei văi ce pare a fi veşnică.
În Săptămâna Luminată, încheind acest periplu din care o să prezint doar comunităţile care m-au impresionat, la o zi după marea sărbătoare închinată Maicii Domnului: Izvorul Tămăduirii, am vizitat una dintre cele mai cunoscute mănăstiri din zonă – Mănăstirea Prislop.
Aflată la 13 km de Haţeg şi 25 de km de municipiul Hunedoara, Mănăstirea Prislop este situată în apropierea satului Silvașu de Sus. De aproximativ șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania. Drumul este asfaltat, dar îngust şi cu gropi. Odată ajuns la poarta mănăstirii, complex aşezat într-o poiană, eşti întâmpinat de vânzătorii de suveniruri. După poarta mănăstirii, însă, intri într-o altă lume, cu un peisaj mirific. Nu o să abuzez în folosirea unor cuvinte sau metafore care să descrie atmosfera de aici din convingerea că fiecare dintre noi are propriile trăiri intrând într-un spaţiu monastic. O să mă opresc la a prezenta ceea ce am văzut prin cuvinte simple şi imagini.
Clădirile administrative nu ies în evidenţă, preluând elemente ale peisajului pitoresc din jur. De la Haţeg, spre miazăzi se deschide minunata Ţară a Haţegului care se întinde până la poalele Munţilor Retezat cu piscuri ce se vedeau, încă, înzăpezite. Biserica a fost ridicată cu suflet şi credinţă, fiind construită din piatră şi având o istorie zbuciumată care se pierde în negura vremii. Sihăstria, de la poala Munţilor Parâng şi Prislop, este înconjurată de pădurile Silvaşului, fiind menţionată pentru prima dată, în documente, în anul 1360.
La 25 noiembrie 1948, Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan aduce de la Mânăstirea Brâncoveanu-Sâmbata de Sus pe Părintele Arsenie Boca, licenţiat în Teologie şi absolvent al Academiei de Arte Frumoase Bucureşti, pentru a reface acest Aşezământ monahal. Din 1976, Prislopul este mănăstire de maici. În 1991 a fost înfiinţat în incinta ei Seminarul Teologic Monahal Sfânta Ecaterina, cu o durată de şcolarizare de cinci ani. Maicile şi elevele îşi desăvârşesc talentul artistic continuând vechiul meştesug al pictării de icoane pe sticlă, icoane ce pot fi admirate pe pereţii bisericii.
Mănăstirea, veche de 500 de ani, se spune că adăposteşte o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Am întrebat unde se află această icoană şi am am primit următorul răspuns: „Maica Domnului este în inimile voastre…”
Devenit el însuşi o icoană a spiritualităţii româneşti, icoanele pictate de Ieromonahul Arsenie Boca sunt diferite de toate picturile bisericeşti pe care le-am întâlnit. Imaginile sunt pline de „adevăruri zugrăvite”, preziceri ascunse în spatele simbolurilor prin coduri ce ies la iveală după 22 de ani de la moartea părintelui, profeţii pe care şi eu le citesc acum cu mare interes. Pictura părintelui Arsenie Boca nu este una comodă. „Cu forţa lui teologică, părintele nu s-a închis în canoanele severe şi îngheţate ale picturii din Erminiile bizantine. Dar el nici nu a inventat imagini, ci doar le-a transcris în fresca uriaşă, aşa cum numai el le-a văzut: Iisus în zeghe, ca un avertisment. Avertismentul lui Dumnezeu, întunecat de durerea Golgotei lumeşti. (…) Pruncul Iisus în zeghe, credinţa, întemniţată de comunişti, la fel ca şi viaţa preoţească a părintelui Arsenie Boca”, scrie Alexandru Valentin Crăciun (referindu-se la fresca Maicii cu Pruncul de la catedrala Sfântul Elefterie-Nou)
Iată ce spunea Arsenie Boca, în 1940, despre ascensiunea comunismului, dar şi despre ce va urma acestuia: „Zdreanţa roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri o să dispară, dar va veni steaua cu şase colţuri, anarhia, şi va fi vai şi-amar de lume”. (Sursa: Libertatea.ro)
De altfel, Arsenie Boca continuă să fie incomod şi după moarte. Zeci de mii de oameni vin pe urmele lui în pelerinaje. De la mănăstire porneşte către deal un drum ce duce la cimitirul mănăstirii. Aici sunt îngropate măicuţele dar şi părintele Arsenie Boca. La mormântul acestuia sunt permanent sute de pelerini pentru că părintele a făcut minuni în timpul vieţii dar, se spune, face şi mai multe minuni după ce a trecut la cele veşnice. De la cimitir poteca urcă şi, apoi, coboară către o peşteră săpată în stâncă de către un călugăr. În această grotă se refugia părintele Arsenie, uneori câteva săptămâni, pentru a se ruga.
Am părăsit mănăstirea cu un sentiment de mulţumire în suflet. Cu toate că sunt hunedorean, nu am fost până acum la Mănăstirea Prislop, fiind atras de bisericile de piatră din secolul al XIV-lea construite în Ţara Haţegului. Descoperirea tradiţiilor, a modestiei şi a bunului gust, prezente la oamenii din zonele rurale pe care le-am vizitat, mi-au adus în aceste zile clipe de bucurie sfântă. „Prezentul”, spunea Arsenie Boca, „e doar viitorul trecutului”.
(Grigore Roibu)
artavizuala21 