De vorbă cu Ieromonahul Pantelimon Şuşnea
„Frumosul este măreţia adevărului”, spunea Platon. Pasiunea pentru fotografie a părintelui Pantelimon este cunoscută. De cealaltă parte, realizarea unei icoane implică o altfel de trăire. Prin gura Sinoadelor, Biserica veghează asupra autenticităţii artei pe care imaginile ne-o arată în tăcere pentru a prezenta scene din viaţa sfinţilor. Din curiozitate şi din dorinţa de a cunoaşte părerea părintelui Pantelimon despre cele două tipuri de imagine, cea surprinsă cu apartaului de fotografiat şi cea a „artei divine”, cu sfială ne-am apropiat de domnia sa care a avut amabilitatea de a ne vorbi despre ambele domenii, ambele realiste şi totuşi exprimându-se într-un mod diferit.
Ieromonahul Pantelimon Şuşnea este Absolvent al Facultăţii de Arte şi Design din Timişoara şi pictor iconar al Mănăstirii Oaşa din Munţii Şureanu. Coordonează atelierul în care se realizează, în prezent, iconostasul viitoarei catedrale „Adormirea Maicii Domnului” din Deva. Părintele Pantelimon a fost prezent la „Zilele Icoanei”, atât în calitatea sa de pictor iconograf, cât şi în cea de fotograf. În foaierul Teatrului de Artă Deva pot fi vizionate imagini ce surprind, în „instantanee necenzurate”, viaţa şi chipul de zi cu zi ale călugărului. „Noi, la Oaşa, ca mănăstire, punem foarte mult accentul pe trăirea directă, nemijlocită, a relaţiei cu Dumnezeu şi cu oamenii pe care El ni-i scoate în cale…” a afirmat părintele în deschiderea expoziţiei Oaşa, realizată anul trecut împreună cu fotograful Iulian Ignat la Sibiu şi Bucureşti.
Pantelimon Şuşnea: Separarea cultului de cultură este o atitudine sinucigaşă
Grigore Roibu: Aţi terminat cursurile unei facultăţi de artă, vă ocupaţi de fotografie şi sunteţi, în acelaşi timp, călugăr şi pictor de icoane. Cum se împacă fotografia digitală cu vechiul meşteşug al iconarilor care folosesc izvoade şi tempera grasă în realizarea imaginii?
Pantelimon Şuşnea: Sunt, ca să spun aşa, două universuri diferite, cu scopuri diferite. Icoana are locul ei, rolul ei şi rostul ei. Fotografia ţine de alt univers, cel al socialului şi a relaţiei cu oamenii. Cele două domenii sunt distincte şi, aşa cum am precizat, fiecare are rostul ei. Icoana, pe de o parte, are rostul ei, un rost pe care îl întâlnim atunci când păşim în Biserică, iar fotografia, de altă parte, ţine de relaţia cu oamenii.
Andrei Rosetti: Se împacă cele două domenii în viaţa dvs. monahală?
PŞ: Le putem împăca atâta timp cât le definim corect locul şi scopul. Fotografia este un mijloc de comunicare cu oamenii prin intermediul imaginii. Prin imagini comunici tot aşa cum comunici prin intermediul cuvintelor. Este o modalitate de a suţine comunicarea cu cei din jurul nostru, de a ieşi în faţa oamenilor la un dialog. Icoana este un mijloc de a intermedia şi facilita comunicarea omului cu Dumnezeu.
GR: Pot avea puncte comune cele două domenii, ambele aparţinând artelor vizuale şi având scopul de a comunica un mesaj prin intermediul imaginii?
PŞ: Singurul punct comun este acela de a fi ambele forme vizuale. Ambele domenii folosesc ca mijloc de comunicare imaginea. Ambele au o componentă realistă. Icoana, însă, nu este abstractă, pe când fotografia poate fi abstractă. Icoana este întodeauna concretă.
GR: Fotografia apelează, la rândul ei, la concret, la un crâmpei din lumea în care trăim. Spuneaţi mai devreme că fotografia se adresează oamenilor şi societăţii. Dumneavoastră aparţineţi unui mediu care este văzut, într-o oarecare măsură, ca fiind izolat de societate. Sigur, aparţinând societăţii, dar avânt o „barieră” în faţa societăţii cotidiene în care trăim noi în viaţa de zi cu zi. Dumneavoastră ce fel de fotografie practicaţi?
PŞ: Aici este vorba, mai de grabă, de o prejudecată. Aş putea spune că viaţa de la mănăstire te ajută să comunici mult mai profund cu oamenii. În cazul meu nu este o barieră ci, dimpotrivă, un mod de prin care depăşesc barilerele care apar în spaţiul societăţii urbane.
În societatea urbană există mult mai multe bariere între oameni decât la mănăstire. La mănăstire se comunică profund, se comunică sincer şi real cu oamenii. Fotografia face parte din această relaţie de comunicare cu oamenii. Comunicăm prin cuvinte şi comunicăm prin imagini.
AR: La mănăstirea de la Oaşa se organizează ateliere de fotografie, aţi avut invitaţi importanţi, cum ar fi, de exemplu, Dragoş Lumpan şi Dinu Lazăr şi, în acelaşi timp, au funcţionat tabere de pictură. Cum vedeţi această relaţie care s-a stabilit în cadrul acestor workshop-uri desfăşurate într-un cadru monahal?
PŞ: Faptul că aceste ateliere au loc în cadrul mănăstirii este un lucru cât se poate de normal. Întotdeauna mănăstirile au reprezentat centre de cultură. În zilele noastre mi se pare firesc faptul că poate fi îmbinată cultura cu cultul într-un cadru monastic. Chiar rădăcina cuvântului „cultură” este „cult”. Separarea cultului de cultură este, ca să zic aşa, o atitudine sinucigaşă a culturii. Ar rămâne doar „ură”. Dispare „cult” şi rămâne „ură”.
AR: Este uşor de înţeles că, pentru desfăşurarea unei tabere de pictură, locul din mănăstire este firesc. Aş dori să ne spuneţi, totuşi, de ce spaţiul unei mănăstiri este mai adecvat unui atelier decât cel pe care îl folosim astăzi, aici, la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva şi, în acelaşi timp, continuând paralela cu fotografia, ce oferă în plus unui fotograf spaţiul unei mănăstiri? În concluzie aş vrea să vă întreb de ce workshop-urile desfăşurate la Oaşa aduc o notă aparte evenimentului?
PŞ: Dacă ne referim la fotografie aş spune că este vorba de un pitoresc aparte, un arhaism şi, de ce nu, o excentricitate pe care o aduce universul monahal faţă de cel urban. Viaţa monahală este văzută astăzi într-o lumină noncomformistă. În toată lumea există multă conformitate, în aparenta ei diversitate. Lucrurile sunt aceleaşi schimbându-se doar paleta de culori. Când mergi la mănăstire ieşi efectiv din lume, pentru a pătrunde într-un univers fundamental, un univers imuabil, aparte, în care găsim principii fundamentale de viaţă. Aceste lucruri dau conţinut spaţiului mănăstiresc.
GR: Reacţia oamenilor din mediul urban este cea de a vedea viaţa monahală ca fiind legată de tradiţii şi obiceiuri ce s-au păstrat de-a lungul timpului şi în afara timpului. Cunoscând pasiunea dumneavoastă pentru fotografia digitală, acest lucru pare, oarecum, ieşit din contextul vieţii monahale. Mă refer la o relaţie care aparent intră în conflict, cea dintre tradiţie şi tehnologie. Ce genuri de fotografie practicaţi şi ce teme preferaţi?
PŞ: Temele sunt cele oferite de arta fotografică care are direcţii bine stabilite, cum ar fi, de exemplu, fotografia de reportaj sau de peisaj. Sunt genuri clasice ale fotografiei. Nu practic genuri, să zic aşa, extreme, care ţin de experimentalism.
GR: Sunteţi un susţinător al prelucrării computerizate a fotografiei?
PŞ: Nu a existat niciodată fotografie care să nu fi fost procesată. Acest lucru se făcea chimic sau, în zilele noastre, se face digital, în funcţie de suportul pe care se imprimă imaginea. Întotdeauna fotografia a fost procesată. Fotografia este o artă, iar procesarea, la rândul ei, este tot o artă. Excesul de procesare poate deveni deranjant.
AR: În expoziţia de la Sibiu spuneaţi că Mănăstirea Oaşa este un loc de contact nemijlocit cu oamenii şi expoziţia surprinde chipul oamenilor şi viaţa necenzurată a călugărilor. Ce expuneţi în foaierul Teatrului de Artă din Deva?
PŞ: Fotografiile surprind viaţa de zi cu zi şi noapte de noapte de la mănăstire. Momente de rugăciune, de muncă din cadrul mănăstii şi din jurul mănăstirii, imagini de peisaj şi a mănăstirii însăşi.
AR: Avem un loc în care ne întâlnim, un loc în care lucrăm împreună, cel a Iconostasului de la Deva. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această lucrare şi cum percepeţi implicarea personală în creşterea acestei noi biserici?
PŞ: Legat de lucrările pe care noi le facem pentru Catedrala din Deva pot spune că este o lucrare al lui Dumnezeu care ne uneşte pe noi cu cei din Deva, prin intermediul acestor icoane. Aici putem vorbi de lucruri pe care nu le controlează omul. Aici se vede mâna lui Dumnezeu care te pune în relaţie cu oamenii. El este cel care îţi dă de lucru. La aceste icoane se vor închina şi ruga oamenii din Deva, în care noi ne găsim ca lucrători, dar, de fapt, mâna lui Dumnezeu administrează această conlucrare.
(Interviu realizat de Andrei Rosetti şi Grigore Roibu)
artavizuala21 