În căutarea harismei – Zilele icoanei

În deschiderea evenimentelor ce au avut loc la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva (MCDR), Sorin Albu a vorbit despre tradiţie, artă şi esenţa acesteia. Elevii Liceului de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva au fost  prezenţi într-un număr mare la deschiderea expoziţiei „Arhetip III”, poate şi datorită faptului că evenimentul a fost inclus în programul „Şcoala altfel”, program ce se desfăşoară în această săptămănă. Publicul a fost captivat de muzica bizantină şi felul în care domnia sa le vorbea despre valorile pe care trebuie să le căutăm în noi înşine. Vă prezentăm un fragment din discuţia avută cu domnul Sorin Albu, dialog care prezintă o mică parte din ceea ce s-a întîmplat în prima zi a evenimentelor reunite sub titlul generic „Zilele Icoanei”.

Sorin Albu s-a născut pe data de 11 iunie 1977 la Ocna Mureş, jud. Alba, a absolvit Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, a urmat cursurile unui program de master şi doctoratul în cadrul Universităţii de Artă şi Design Cluj-Napoca. În aceeaşi universitate este, din 2004, asistent universitar al secţiei de conservare-restaurare. A iniţiat Grupul Sfântul Ioan Damaschinul, un grup de studiu şi promovare a tradiţiei bizantine în formele ei cultale şi culturale. Din 2005 până azi, acest grup a generat un fenomen cultural în spaţiul transilvan ce a readus în atenţie tezaurul bizantin. Sorin Albu pictează şi cântă (voce şi psaltirion). Tot lui i se datorează iniţiativa evenimentului bienal Zilele Icoanei, ajuns acum la cea de-a IV-a ediţie. În anul 2003 a obţinut locul I la concursul de tehnică tradiţională – frescă italiană, Fundaţia Romualdo Del Bianco, Florenţa, Italia. Din anul 2000 este membru UAPR.

Sorin Albu: Fiecare om are o harismă pe care trebuie să şi-o descopere

Grigore Roibu: În deschiderea evenimentelor de la Deva aţi subliniat importanţa expoziţiei de la MCDR, expoziţie intitulată Arhetip III. Vă rog precizaţi, încă o dată, pentru cititorii noştri, importanţa acestei expoziţii.

Sorin Albu: Importaţa acestei expoziţii, aşa cum am remarcat în deschiderea acesteia, este reflectată de chiar titlul ei – Arhetip III. Suntem la cea de-a III-a expoziţie de acest gen. Ediţiile anterioare au avut loc în cadrul diferitelor simpozioane pe care grupul Sfântul Ioan Damaschin le organizează în Transilvania şi în străinătate. Aş dori să menţionez câteva evenimente, cum ar fi, de exemplu, „Zilele artei bizantine”, care se desfăşoară la Cluj, „Zilele Icoanei”, care se desfăşoară la Deva, simpozionul „Byzantium”, de la Orăştie şi „Tradiţie şi modertnitate în arta transilvană”, care are loc la Brad, simpozioane care au menirea să reflecte acest titlu de Arhetip, de întoarcere la izvoare, la tradiţie şi la esenţa artelor ecleziale. Aici mă refer la arhitectură, muzică şi pictură. La un discurs interdisciplinar între cele trei domenii ale artelor ecleziale.

Expoziţia de la Deva reuneşte un număr de aproximativ 60 de exponate. Nu am reuşit să expunem toate lucrările, ci doar o parte reprezentativă, ce reflectă preocupările din cadrul grupului Sfântul Ioan Damaschin, preocupări sincere vis-a-vis de izvoare, de tradiţie şi de felul cum pot fi ele recuperate în spaţiul transilvănean. Aş putea spune că este un experiment, un laborator de cercetare pe termen lung, pe care grupul şi-l propune drept ţintă.

– Ne puteţi vorbi ceva despre tehnicile pe care le întâlnim în această expoziţie.

– Lucrările sunt realizate pe panouri de lemn şi hârtie. Sunt izvoade, schiţe, icoane finite, icoane pe panouri de sticlă, bannere cu proiecte de arhitectură, lucrări de arhitectură realizate cu machetări de atelier. Toate aceste lucruri vin în sprijinul ideii de Arhetip.

– Aţi terminat Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, aţi urmat cursurile Universităţii de Arte şi Design Cluj şi v-aţi apropiat de muzica bizantină. Cum s-a petrecut acest lucru şi cum aţi realizat această legătură între muzică şi pictură?

– Aş îndrăzni să spun că la muzică am ajuns prin intermediul picturii. În momentul în care pictam, fiind specializat în pictură, începând din anul 2000 am descoperit şi am fost fascinat de felul cum sună muzica bizantină. Din nefericire, în Transilvania nu există acest tip de muzică. Am avut ocazia să o întâlnesc la Athos şi, de atunci, nu am mai avut linişte. Vedeam o conexiune, o interacţiune extraordinară între pictură şi muzică. Mai târziu, aproximativ acum 3 ani în urmă, am avut ocazia să-l avem invitat pe profesorul universitar dr. Vasilios Nonis, director al Conservatorului de Stat din Atena, care a venit la simpozionul Artele Bizantine de la Cluj. Dânsul ne-a făcut conştienţi de legătura dintre muzică şi pictură. Tot dânsul, reprezentând o instituţie academică, ne-a conferit un statut prin parteneriatul dintre Academia din Atena şi Academia „Gheorghe Dima” de la Cluj. Din acel moment a început în şir lung de colaborări până acum un an şi jumătate în urmă, când, din nefericire, domnul Nonis a trecut la cele veşnice, la vârsta de 75 de ani. Cu toate acestea a pus bazele unui început în ceea ce presupune formarea prin masterclass. A reuşit să formeze o echipă de lucru care poate asimila şi transmite mai departe această tradiţie.

– Întâlnim în expoziţie machete şi proiecte de arhitectură. Ce ne puteţi spune despre ele?

– Arhitectura vine ca un al treilea element ce întregeşte arealul artelor bizantine. A fost ceva de genul: dacă era pictură şi muzică, era nevoie de ceva care să le primească şi să găzduiască toate aceste lucruri. Ne-am dat seama de importanţa arhitecturii şi avem în mijlocul nostru un coleg foarte bine pregătit în acest domeniu.

– La deschiderea expoziţiei Arhetip III au participat mulţi elevi ai Liceului de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, elevi care au ascultat cu mare interes ceea ce spuneţi, v-au ascultat muzica şi v-au adresat diverse întrebări, fiind fascinaţi de ceea ce văd şi aud. Aţi purtat o conversaţie, pe care vreau să o readuc în atenţie, despre relaţia maestru-discipol, o relaţie care a fost supusă discuţiei, cu câţiva ani în urmă, de către un filozof şi un istoric de artă. Credeţi că această relaţie, maestru-discipol, poate fi posibilă în societatea actuală?

– Ceea ce se întâmplă astăzi aici, asta este…Aş îndrăzni să spun că această relaţie este posibilă.

– Pentru a nu extinde discuţia vă întreb mai concret: această relaţie poate fi posibilă în cadrul şcolii româneşti?

– Şcoala românească este o şcoală foarte bună. Eu nu am nimic de obiectat în privinţa şcolii româneşti pentru că şi eu, la rândul meu, fac parte din această şcoală, fiind cadru didactic. Aş sublinia doar faptul că felul în care sunt privite lucrurile în cadrul şcolii de către profesori ar putea aduce un plus de savoare în această direcţie. Este vorba de felul cum se raportează profesorul la elev sau student şi felul cum răspunde elevul în faţa profesorului. Relaţia de maestru-discipol rămâne. Ea există.

– Cu toate acestea, această relaţie este diferită de cea din trecut, în care maestrul era un model de referinţă pentru discipolul său.

– Da, acest lucru l-am discutat cu domnul Vasilios Nonis la Cluj şi domnia sa a punctat foarte frumos acest lucru. Mi-a spus: maestrul este profesorul, este dascălul, de la dáskalos (n.r.în gr. a învăţa pe altul). La ei nu se face o distincţie. La noi, după 40 de ani de comunism, s-a dorit o nivelare a conştiinţei, pentru a face o şcoală, să zic aşa, uniformă. Acest lucru nu este posibil. Fiecare elev, fiecare student are o personalitate. Profesorul, că vrea, că nu vrea, că-i place că nu-i place, este un dáskalos. Are titulatura asta. Dacă se ridică sau nu la acest nivel, aceasta este problema profesorului. Cadrul există. El se poate manifesta în şcoală şi nimeni nu poate limita libertatea de mişcare a unui profesor în relaţie cu discipolii lui, care sunt elevii.

– Aţi vorbit despre har, harismă şi talent. Ce transmiteţi actualei generaţii de elevi în calitatea dvs. de dascăl, aici într-un cadru în care se desfăşoară şi programul „Şcoala altfel”?

– Fiecare om are o harismă. Trebuie să şi-o descopere. Rolul dascălului, în contextul acesta, al şcolii, este de a reuşi să scoată la suprafaţă harisma elevului şi să i-o pună în valoare. Este asemănător cu ceea ce se întâmplă cu un copil mic când învaţă să meargă. Dacă mama nu l-ar ţine de mână, nu ar învăţa să umble sau ar învăţa să umble greşit. În momentul în care mama vine cu dragoste şi are o atitudine de mamă în prezenţa copilului, prin faptul că îl îngrijeşte, în cele din urmă îl învaţă să umble. Până la urmă copilul poate ajunge un foarte bun atlet.

– Să înţeleg că menirea principală a dascălului este cea de a arăta calea.

– Părintele Marcu Manolis, duhovnicul lui Vasilios Nonis, spunea un lucru extrem de frumos. Dascălul şi duhovnicul trebuie să formeze ucenicii în aşa fel încât dacă ar umbla pe nisip, nu trebuie să râmână nici o urmă.

– Vă mulţumesc.
(Interviu realizat de Grigore Roibu)
Mâine urmează un interviu cu Ieromonahul Pantelimon Şuşnea care ne vorbeşte despre imaginea realistă a icoanei şi cea a fotografiei.