Expoziţia de fotografie „Ultima Transhumanţă” reprezintă rezultatul unui proiect artistic, etnografic şi sociologic al lui Dragoş Lumpan, proiect ce a durat 5 ani şi însumează călătorii de peste 40.000 km în 6 ţări. „Ultima Transhumanţă” descrie în fotografie şi film dispariţia unui mod de viaţă milenar. Volumul de materiale adunat în urma călătoriilor din România, Albania, Grecia, Italia, Marea Britanie şi Turcia este covârşitor: 100.000 fotografii, 70 de ore de material filmat şi sute de ore de înregistrări audio. Părţi din proiectul „Ultima Transhumanţă” au fost expuse, până acum, în Germania, Austria, Marea Britanie, Spania şi Turcia.
Expoziţia „Ultima Transhumanţă” este acum în Bucureşti, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în sala Oaspeţi. Expoziţia va fi deschisă la MŢR până pe 18 martie 2012, după care, în primăvară, va fi prezentată în Italia. Pasul următor va fi lansarea unui film documentar, în 2012.
Dragoş Lumpan s-a născut în 1969, la Bucureşti.
Între 1988-1990 a fost student la Facultatea de Geologie şi Geofizică (Univ. Bucureşti), după care, în 1999, a obţinut licenţa în Teologie Pastorală Ortodoxă (Facultatea de Teologie, Univ. Bucureşti). În 2000 obţine Licenţa în Imagine de film şi TV la Facultatea de Film, (Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, Bucureşti). A participat cu numeroase expoziţii de grup şi personale în Marea Britanie, Spania, Italia, Turcia, Olanda, Franţa şi România şi a fost distins cu mai multe premii, dintre care amintim (selectiv): Premiul I pentru fotografie la Festivalul UATC – CineMAiubit (1997,1999); Premiul special al juriului la Concursul foto Geografica – Muzeul Bucureştiului, 2000 (Filmul „Promo” a fost premiat la festivalul de film Taipei şi festivalul Dakino); Premiul pentru fotografie la Târgul Internaţional de Arte Vizuale (2001); Premiul al III-lea la European Central Bank Annual Photography Award Romania (2009).
Colaborează ca fotograf independent cu revista National Geographic România. În urma proiectelor lui au fost editate 3 cărţi-album: „Fotografii mişcate” (varantă electronică), „Chipuri de viaţă monahală” (2006) şi „Ultima Transhumanţă” (2011).
Este greu să stai de vorbă cu Dragoş Lumpan. Tot timpul se află prins între evenimentele şi proiectele pe care le desfăşoară. Iar, la sfârşit de săptămână merge la oi, aşa cum îi place să spună. Asta pentru că un proiect început este greu să spui când este cu adevărat gata. Am reuşit să vorbesc cu Dragoş Lumpan care ne-a dezvăluit câteva din secretele ce se ascund în spatele muncii lui şi ţin să-i mulţumesc pe această cale pentru timpul acordat.
„Proiectele mele au în comun o recuperare, în primul rând personală”
Grigore Roibu: Care sunt conceptele care stau la baza seriilor „Fotografii mişcate”, „Chipuri de viaţă monahală” şi, acum, „Ultima Transumanţă”. De unde vă inspiraţi pentru a realiza aceste cicluri tematice în fotografie?
Dragoş Lumpan: Pe seria „Fotografii mişcate” am început-o acum mai bine de 10 ani. Pe atunci lucram foarte mult în studio: făceam fotografie comercială – asta înseamna, pe atunci, lumini aranjate uneori ore întregi, aparate de format mediu sau mare (cu planfilm), trepiede uriaşe, multă rigiditate. Probabil că unul dintre motivele „Fotografiilor mişcate” a fost dorinţa de a face ceva foarte diferit de ceea ce făceam în studio. Încercarea de a experimenta altceva.
„Fotografii mişcate” au fost expuse la Galeria Posibilă, în Bucureşti, în 2006.
„Chipuri de viaţă monahală” a fost un proiect foarte apropiat de zona mea de interes: combină imaginea cu teologia. Acest proiect a venit ca o comandă din partea Mănăstirii Sihăstria Putnei. În 2006 Mănăstirea a publicat albumul „Chipuri de viaţă monahală”, iar în 2007 am dus expoziţia „Sihastria Putnei” în USA (New York, Washington, Boston, Dartmouth, San Francisco), Luxemburg şi în România (Sibiu).
Pe „Ultima Transumanţă” am început-o din mai multe motive – voi cita din introducerea pe care am scris-o în carte despre aceste motive:
„Primul este curiozitatea. Mergând cu trenul sau cu maşina am văzut pe câmp oi. Lângă oi e şi câte un cioban. Şi am fost curios să aflu câte ceva despre ciobani. Unde dorm, ce mănâncă, ce fac toată ziua, tot anul… Am aflat că unii ciobani merg zi de zi cu oile, sute de kilometri într-un an, dorm unde îi prinde noaptea, sub cerul liber, indiferent de anotimp. Trăiesc într-o altă lume, într-un alt timp, într-un calendar cvasi-cosmic. Şi totuşi îi întâlnim din când în când.
Un alt motiv este acela că îmi place brânza. Brânza se pare că este unul dintre cele mai vechi produse româneşti de export; chiar şi etimologic („Dicţionar de cuvinte călătoare” Alexandru Graur).
Al treilea motiv este dispariţia transhumanţei. Din cauza schimbărilor ciobanii nu vor să mai fie ciobani. Sau, cel puţin, nu vor să mai meargă la drum zi de zi, an de an, toată viaţa. E mai mult decât o meserie, e un mod de viaţă greu, foarte greu. Şi sunt din ce în ce mai puţini ciobani care mai merg la drum.
Titlul proiectului „Ultima Transhumanţă” mi-a fost dat de o familie de ciobani. De generaţii familia lor mergea la drum. Eu i-am urmărit timp de un an şi jumătate; apoi mi-au spus că renunţă la drum, la „trasformanţă” cum îi ziceau ei. Au rămas ciobani, dar sunt stabili, sedentari.
În Tora, în Biblie şi în Coran putem să citim: „Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ”. Ancestral, cu toţii avem o rudă mai apropiată sau mai îndepărtată cioban.
Acum, noi suntem martorii dispariţiei unui mod de viaţă.
Eu nu pot să mă opun dispariţiei transhumanţei, dar pot să încerc să o observ, atât cât a mai rămas”.
Cred că proiectele mele de până acum au în comun o recuperare – în primul rând personală. În „Fotografii mişcate” e o recuperare a mobilităţii.
Facultatea de Teologie am făcut-o, în primul rând, pentru o recuperare spirituală, duhovnicească; aşa că „Sihastria Putnei” a venit ca o urmare firească.
Eu sunt născut la oraş, crescut la oraş, din păcate nu am avut bunici la ţară unde să merg în vacanţe. „Ultima Transhumanţă”, probabil, este o recuperare a ciobanului din mine, a unor strămoşi ciobani pe care nu-i cunosc.
– Fotografiile dvs. descriu tărâmuri necunoscute, tradiţii sau o lume pe cale de dispariţie. Aţi putea să ne descrieţi geneza unei astfel de imagini?
– Ceea ce încerc în general este să arăt, să „prind” ceva din atmosfera locului, din lumea de acolo.
Nu ştiu dacă sunt capabil să descriu geneza unei imagini. Dar, în schimb, vă pot povesti câte ceva din lucrul la „Ultima Transhumanţă”. Am început acest proiect în 2007. În 2007 şi 2008 am mers cu o familie de ciobani români; la sfârşitul lui 2008 ei au renunţat la drum.
În perioada 2010 – 2011 am extins proiectul; am mers pe urmele transhumanţei în Albania, Grecia, Italia, Marea Britanie, Turcia şi în România (de data asta cu o nouă familie).
Pentru a întâlni aceşti ciobani şi oile lor am călătorit aproximativ 40.000 km, cam cât un drum în jurul Pământului, am făcut aproximativ 100.000 de fotografii şi am strâns 70 de ore de material filmat. Desigur, toate acestea sunt date reci & seci. Dar, am petrecut mult timp cu ciobanii, în lumea lor; am încercat ca în fiecare ţară să merg la aceeaşi familie de mai multe ori. Am mâncat cu ei, am dormit ca ei, am stat cu ei; am încercat să mă integrez cât mai bine în lumea lor.
– Cum au fost fotografiate şi ce aparate folosiţi? Preferaţi tehnica clasică sau digitală? Cum v-aţi descurcat cu aparatura prin locurile prin care aţi umblat?
– Până acum 7-8 ani am lucrat foarte mult pe film: aceea era tehnologia de atunci. Apoi am trecut la digital: asta este tehnologia cea mai uşor de folosit acum.
Am încercat să folosesc tehnologia în favoarea imaginii, tehonogia să susţină proiectul; iar nu proiectul să susţină tehnologia.
Aparatele mele au îndurat multe. De exemplu, în proiectul „Ultima Transhumanţă” au lucrat în frig, în ploaie… Le-au dărâmat oile, mieii, vântul sau am căzut şi eu cu ele. Pe obiective le-au lins iezii şi măgarii. Au stat atât de mult în fum încât, uneori, după ce ajung acasă aparatele încă mai miros săptămâni sau chiar luni de zile.
– „Ultima Transhumanţă” este un proiect la care aţi lucrat din anul 2007. În introducerea albumului spuneţi că acest proiect a început ca urmare, pe de o parte a curiozităţii şi, pe de alta, a faptului că vă place brânza. Descrieţi cum aţi descoperit această lume, pentru ca mai apoi să parcuregeţi sute de kilometrii pentru a sta alături de ciobanii ce „trăiesc un timp paralel cu al nostru” ?
– Am descoperit-o încetul cu încetul. Pe prima familie de români am găsit-o foarte greu. E normal! Tot timpul sunt plecaţi de acasă. Prima dată am ajuns la stâna lor în august 2007. Am mers cu o căruţă două ore, printr-o ploaie constantă şi rece. Mi-au dat să-mi pun pe mine un cojoc. Era mai bine, dar cojocul e foarte greu. Când am ajuns la stână am sărit din căruţă şi am intrat în noroi până la genunchi. La început, pentru că nu mă cunoşteau, câinii săreau la mine; iar oile fugeau. După câteva zile eu am început să mă obişnuiesc cu ei şi ei cu mine. Şi, uite aşa, cinci ani de zile…
– Cum v-aţi integrat în acest tip de viaţă nomadă, pe cale de dispariţie şi aproape de neimaginat pentru cei obişnuiţi cu ceea ce înseamnă confortul urban?
– Tot la prima înâlnire, la scurtă vreme după ce-am ajuns la stână, l-am întrebat pe ciobanul bătrân: „Unde-i toaleta?”. S-a uitat în jur şi mi-a răspuns: „Oriunde!”
– Descrieţi câteva momente care v-au rămas întipărite în minte în urma acestei călătorii prin cele 6 ţări.
– În Albania am stat la Thanas Gega, un cioban aromân. Împreună cu el am fost în vizită la o familie de ciobani musulmani. Aceştia mi-au spus: „Vino mâine la prânz; pentru tine vom găti o capră”. A doua zi când am ajuns la ei capra era deja la proţap. Şi au făcut şi o pâine la ţest; a fost una dintre cele mai bune pâini pe care am mâncat-o vreodată.
Apoi, am regăsit acest tip de pâine la ciobanii turci. Şi am aflat că se numeşte bazlama.
Peste tot, în toate ţările, toţi ciobanii m-au primit cu ospitalitate, cu bunăvoinţă, cu căldură şi cu mâncăruri bune: le mulţumesc!
– Compoziţia imaginii, pe care o propuneţi privitorului, este urmarea unei regii, în care vă stabiliţi repere pe care apoi încercaţi să le surprindeţi sau sunt fotografii de tip instantaneu?
– După 5 ani de lucru la un proiect nu aş numi fotografiile exact instantaneu. Dar, cu siguranţă nu sunt regizate.
– Fotografiile în alb-negru, lipsite de adaosuri, mă refer la cele din „Chipuri de viaţă monahală”, arată multitudinea şi luminozitatea vieţii călugăreşti, în contrast cu imaginea posacă şi monotonă pe care o avem noi, mirenii. De ce aţi ales fotografia monocromă în cazul acestui proiect?
– La vremea respectivă mi s-a părut o variantă mai bună fotografia monocromă. Dacă ar trebui să reiau acum acest proiect poate că l-aş încerca în fotografii color. În ultima vreme fotografiile alb-negru sunt privite de prea multe ori ca fiind „de artă” doar pentru că sunt monocrome.
– Cum priviţi începuturile în fotografie şi ce vă stimulează în acest demers artistic?
– Pe începuturile mele le privesc ca pe ceva îndepărtat: mi-am developat singur primul film în 1983. Desigur că l-am developat în baie; cred că era un film pe care îl făcusem la grădina zoologică.
Încetul cu încetul m-am obişnuit cu fotografia; cred că şi fotografia s-a obişnuit cu mine. În curând am putea să serbăm 30 de ani…
– Prelucraţi imaginile pe computer? Ce părere aveţi în legătură cu dezbaterea despre procesarea computerizată a fotografiei?
– Încerc să prelucrez cât mai puţin imaginile pe computer. Mai exact respect regulile National Geographic referitoare la prelucrare: să prelucrez în limita a ceea ce înainte se obţinea în camera obscură. Acum aceste limite sunt destul de bine aproximate de Lightroom.
– Cum aţi ajuns să publicaţi pentru National Geographic?
– National Geographic reprezenta un vis pentru mine. Când s-a înfiinţat ediţia National Geographic România m-am dus la ei şi le-am arătat câteva fotografii. De atunci colaborez cu ei.
– Ce vă deranjează ca fotograf în această ţară?
– După ce am umblat 5 ani şi am mers în 6 ţări – suficient cât să înconjor pământul – am aflat un lucru care tot timpul a fost şi este aici: noi, în România, avem oameni frumoşi, locuri frumoase, animale frumoase. Nu ne rămâne decât să observăm această frumuseţe şi să ne bucurăm de ea.
Ştiu că această afirmaţie este riscantă; poate să pară propagandă, naţionalism deşănţat şamd.
Sunt multe lucruri în jurul nostru care te ajută să te îndoieşti de o asemenea afirmaţie. Sunt momente în care ai senzaţia că eşti înconjurat doar de urât. Totuşi, cred că aceasta este o problemă de prim contact. Cu un pic de bunăvoinţă şi răbdare putem să vedem mai mult; iar ceea ce vom găsi ar putea să fie frumos.
– Se poate trăi din fotografia artistică în România şi care consideraţi că este rolul ei în lumea zilelor noastre?
– Eu nu ştiu nici un fotograf în România care să trăiască doar din fotografia artistică. Dar m-aş bucra să existe. Acum, nu există o piaţă de artă fotografică în România. În 2009 au fost câteva încercări: Galeria Karousel, Galeria Point Contemporary – din păcate nu au supravieţuit.
Cărtureşti încearcă acum să vândă şi fotografie de artă: sper să reuşească!
– O mare parte dintre artiştii fotografi abordează teme ce tratează o anumită traumă comunistă. Imaginile dvs. se situează în afara acestui gen de preocupări. Ele vorbesc despre tradiţii şi meserii pe cale de dispariţie. Cu toate acestea ele prezintă un alt fel de traumă prin faptul că se situează ca un avertisment faţă de tradiţiile ce se pierd. De exemplu, activitatea transhumanţei are o perspectivă mai degrabă arheologică decât una a prezentului. În contextul artelor vizuale actuale spre ce direcţii consideraţi că ar ar trebui să se îndrepte generaţia tinerilor artişti ?
– Cred că cel mai bine ar fi să se îndrepte spre ceea ce simt ei că îi atrage cu adevărat. Desigur, asta nu e atât de simplu pe cât pare. Dar, nu-i imposibil.
– Care sunt temele dvs. favorite şi care dintre acestea vă exprimă cel mai bine?
– Încerc să fotografiez oameni în mediul lor. Şi, încerc să prind ceva din atmosfera acelui mediu, a lumii lor.
– Numiţi câţiva fotografi care v-au influienţat sau pe care îi apreciaţi?
– Cu siguranţă că picturile, fotografiile, filmele pe care le-am văzut m-au influenţat. Cred că gusturile noastre se rafinează în timp. Uneori se pot modifica lent, dar sigur. M-aş feri să dau câteva nume, dar vă invit la cât mai multe picturi, fotografii şi filme.
– Care sunt proiectele la care lucraţi acum?
– Acum trebuie sa închei Transhumanta mea. În câteva luni sper să termin lucrul la post-producţia filmului Transhumanţa. O primă variantă a filmului a fost prezentată la Târgul de artă Artist 2011 – Istanbul. Între timp am mai filmat câteva secvenţe şi sper ca în curând să „iasă” un film bun.
– Cum a fost apreciată expoziţia „Ultima Transhumanţă” de publicul din România faţă de cel din Spania sau Franţa?
– Expoziţia a fost foarte bine primită. Cei de la muzeu au spus că nu au văzut atâta lume la nici unul din vernisajele lor anterioare. Chiar şi după vernisaj au venit sute de persoane zilnic. Expoziţia este deschisă până duminică, 18 martie 2012, când urmează, ca să spun aşa, încheierea cu cântec:
La ora 4pm – 6pm: întâlnire în Sala Oaspeţi din Muzeul Naţional al Ţăranului Român – ultima şansă de a vedea (sau revedea) proiectul Transhumanţa la MŢR;
ora 6pm – 7pm: Clubul Ţăranului – discuţii transhumanţe;
ora 7pm – 8:30pm: Clubul Ţăranului – concert acustic al trupei Bucium cu albumul „Mioriţa” & proiecţii video transhumanţe
(Interviu realizat de Grigore Roibu)
Foto: Copyright © 2012 Dragoş Lumpan
Fotografiile au fost folosite cu acordul autorului.
artavizuala21 