Expresionismul german


Nudul şi sensibilitatea pentru arta primitivă

 Pinacoteca din Paris prezintă comparativ, în expoziţia „Expresionism şi expresionisme – Berlin – München 1905-1920. Der Blaue Reiter vs. Die Brücke”, ce va fi deschisă până în 11 martie 2012, operele artiştilor de la „Der Blaue Reiter” (Cavalerul albastru) şi pe cele ale membrilor grupului „Die Brücke” (Podul). Directorul Muzeului „Wilhelm Lehmbruck” din Duisburg şi comisarul expoziţiei, Raimund Stecker, oferă cheia înţelegerii esenţei Expresionismului german.

Expoziţia prezintă în jur de 150 de opere aparţinând acestor două grupări distincte, reprezentative pentru expresionismul german. Titlul ei face aluzie la expoziţia dedicată Futurismului, în 1986, la Palazzo Grassi din Veneţia, intitulată „Futurismo&Futurismi”. El este menit să accentueze diversitatea originilor Expresionsmului german, perceput adesea ca monolitic, dar compus din două tipuri de concepere a creaţiei diametral opuse.

Alexej Jawlensky, Portretul Mariannei von Werefkin

Ideea acestui eveniment i-a aparţinut directorului Pinacotecii din Paris, care dorea să confrunte cele două mişcări. Organizat într-o jumătate de an, el cuprinde piese din 10 colecţii şi muzee ca „Wilhelm Lehmbruck”, „Osthaus” din Haga, muzeul din Wiesbaden, „Kunstmuseum” din Gelsenkirchen, „Leopold Hoesch Museum&Papier Museum” din Düren, „Marianne Werefkin Foundation” sau Muzeul municipal de Artă Modernă din Ascona…

Două mişcări diferite, dar complementare

Emil Nolde, Femei și Pierrot

Ca Ianus, Expresionismul german are două feţe: cea de la „Die Brücke”, mişcare născută în 1905 la Dresda şi instalată din 1908 la Berlin, şi cea de la „Der Blaue Reiter”, apărut în 1912 la Murnau, lângă München. Prin aceste două mişcări, diferite, dar complementare, ce se îmbină ca piesele unui puzzle, se desenează caracteristicile acestui curent complex care este Expresionismul german.

August Macke, Cuplu pe un drum în pădure

Lansat de Ernst Ludwig Kirchner (1880-1938), „Die Brücke” predică întoarcerea la viaţa instinctivă, o comuniune colectivă şi senzorială cu natura, care este exprimată printr-o artă liberă, libertină chiar, „pentru a face din tablou un dinamometru sensibil al emoţiilor”, ce va fi calificată drept „degenerată” de puterea nazistă în 1937. Kirchner picta frecvent nuduri la scăldat inserate într-o ordine cosmică sugerată de valuri, de nori, de vegetaţie, opusă atmosferei marelui oraş, dar şi scene urbane. Prostituatele pictate de el, oamenii la plimbare au mişcări mecanice, de marionete, sunt fiinţe rigide străbătute însă de o tensiune misterioasă. O sensibilitate care generează forme încordate, ascuţite, culori acide, descompuneri ale figurii, ca în „Autoportret” sau „Şcoala de dans”.

Ernst Ludwig Kirchner, Dresură de cai

Lui i s-au alăturat Emil Nolde (1867-1956), inspirat de viaţa urbană şi nocturnă, ale cărui lucrări degajă un sentiment de tragic, căruia i se adaugă grotescul în compoziţii cu subiect religios, ca „Rusaliile” sau „Cina”, şi Karl Schmidt-Rottluff (1884-1976). S-au raliat ideilor lor, care privilegiau creaţia emoţională, având ca punct central senzaţiile şi percepţiile artiştilor, prin desenul rapid, culorile vii, pure sau în amestec limitat şi formele frământate, ce exprimau revolta lor instinctivă la epoca de decandenţă pangermanică ai căror martori erau, Erich Heckel, Hermann Max Pechstein, Otto Mueller, Otto Gutfreund, Fritz Bleyl, Christian Rohlfs… Membrii grupării, contemporană cu Salonul la care fovii au primit la Paris botezul criticii, urmăreau distrugerea vechilor convenţii, aşa cum se întâmpla de altfel şi în Franţa şi în restul Europei în acel moment. Nudul şi sensibilitatea pentru arta primitivă, care simbolizau pentru ei starea paradisiacă iniţială, era motivele preferate, fără a renunţa însă la peisaj, natural sau urban, la naturile statice sau la portrete.

Karl Schmidt Rottluff, Bărci

Kirchner a fost considerat cel mai autentic reprezentant al mişcării, datorită hipersensibilităţii cu care a pictat viaţa urbană a Berlinului într-o manieră nouă şi originală. Formele sale descărnate şi ascuţite, în culori acide se regăsesc în majoritatea lucrărilor.
Emil Nolde, chiar dacă a părăsit grupul la sfârşitul anului 1907, a fost unul dintre reprezentanţii lui de seamă. Influenţat de belgianul Ensor şi de Van Gogh, s-a simţit atras de primitivismul artei africane şi de mitul bunului sălbatic. Căutarea Paradisului a fost dublată de un sentiment tragic al naturii şi de dimensiunea psihologică şi instinctivă.

Gabriele Munter, Peisaj cu zid alb

Fondată de Kandinsky la puţin timp după publicarea eseului său „Despre spiritual în artă”, mişcarea „Der Blaue Reiter” (1912-1914) este mai „mistică”. Moştenitoare a conceptului germanic şi romantic de „operă de artă totală”, în care literatura, muzica, poezia şi desenul să se armonizeze echilibrat, tinzând către abstracţiunea lirică, concepţia estetică de la „Der Blaue Reiter” a atras o seamă de artişti de primă mână, cum ar fi Franz Marc, Paul Klee, Gabriele Münter, Marianne von Werenfkin, August Macke, Heinrich Campendonk, Alexej von Jawlensky…
Comuniunea cu natura capătă la artiştii acestei mişcări o dimensiune spirituală, intuitivă, ghidată de noţiunea de armonie „muzicală”.

Kandinsky, Compoziție 7

Prin aceste două curente se manifestă vitalitatea şi libertatea care îşi au rădăcinile în fovism şi în primitivism de la care preiau îndrăzneala cromaticii, forţa tuşei, dar într-o concepţie plastică mai structurată, geometrică la „Der Blaue Reiter”, mai viscerală şi mai intuitivă, cu linii mai suple la „Die Brucke”.
Teoretic, cele două grupări nu aveau niciun punct comun. Totuşi, ele s-au completat reciproc, ajungând aproape să fuzioneze şi devenind un singur curent, Expresionismul german. Ele au inspirat şi alte grupări, alte şcoli, care, deşi fondate uneori pe teorii diferite, au fost integrate tot Expresionismului.

Un stil naţional, dar foarte liber

Marianne von Werefkin, Peisaj

Încă dinainte de Expresionism, arta germană avea caracteristici regionale categorice, dacă ne gândim la şcolile de pictură de la Düsseldorf şi München, de exemplu. Situaţia se accentuează în cazul acestui curent.
De-a lungul istoriei artei, focalizarea pe anumite zone, cum ar fi cea de la începutul secolului al XX-lea asupra Italiei, a lăsat mult timp în umbră tradiţia pe care se sprijină arta sculptorilor germani. „Reprezentanţii Expresionismului în Germania, şi mai ales membrii grupului «Die Brücke» (adică cei din Dresda, Moritzburg şi Berlin), luminează prin arta lor acest capitol obscur al istoriei artei în interiorul frontierelor unei ţări, proiectând o lumină istorică asupra operelor sculptate, care şi-au păstrat cel mai bine rădăcinile”, mărturiseau organizatorii.

Schmidt-Rottluff, Casă țărănească

Critica de artă până în anii 1970-1980 susţinea că Expresionismul este o artă fundamental germană, pornind de la ideea expresivităţii ca o caracteristică stilistică a acestei zone. Există în creaţia artiştilor de la „Die Brücke”, „Der Blaue Reiter”, a celor din colonia de la Worpswede sau a renanilor o anumită arhaicitate în apropierea de natură, în predominarea emoţionalităţii, a anarhiei, a intuiţiei, declarate „germane”. Expresionismul german este un stil naţional, dar foarte liber în aspectele sale, mai ales că mulţi artişti nu erau nemţi, ca Jawlensky, Kandinsky, Marianne von Werefkin…

Erich Heckel, Vara la Marea Baltică

Linogravurile şi publicaţiile în alb-negru dezvăluie structuri diferite. Dar paleta cromatică este aceeaşi. Într-o oarecare măsură, gravurile în lemn prefigurează compoziţiile „hard edge”, adică planurile colorate cu contururi clar definite, ale lui Ellsworth Kelly. La Jawlensky există o osmoză între forme şi culori. Kandinsky tinde către abstracţie. Sunt artişti care încearcă să revină la surse, la natură, aşa cum dorea şi Gauguin. Paul Klee, influenţat de Klimt, caută scheletul delicat al frunzelor, sufletul firului de iarbă, viaţa în stare germinală, ca în „Porumbel coborât din cer”, „Păsări acvatice”, „Pavilionul femeilor”, „Luna portocalie”, „Parc sub ploaie” sau „Flori în noapte”.

Emil Nolde, Macii roșii

Expoziţia cuprinde piese admirabile. Chiar dacă pictura formează cea mai mare parte a exponatelor, n-au fost uitate nici grafica, mai ales acuarela şi linogravura, unele dintre punctele forte ale Expresionismului, nici sculptura. Unii artişti sunt mai favorizaţi, creaţiile lui Kirchner, Nolde, Schmidt-Rottluff sau Marianne von Werefkin putând fi urmărite pe larg. Franz Marc şi August Macke sunt mai slab prezentaţi. Sunt expuse lucrări rareori văzute, cum ar fi prima pictură „non obiectivă” a lui Kandinski, „Tablou cu cerc”, descoperită în anii ’70 la Tbilisi şi prezentată la Moscova în 1986. O lucrare extraordinară, la graniţa dintre expresionism şi arta abstractă.
Proiecţie a unei subiectivităţi care tinde să deformeze realitatea pentru a inspira privitorului o reacţie emoţională, arta expresioniştilor cuprinde adesea viziuni neliniştitoare, conţinând simboluri influenţate de cercetările simboliste şi de psihanaliza care se năştea atunci. La începutul secolului al XX-lea, mişcarea este şi o reacţie împotriva Impresionismului francez, prin formele sale agresive, culorile violente, liniile abrupte.

Dacă expoziţia tinde să sublinieze trăsăturile comune, mai ales patosul expresiv, specific german, şi paleta „fovă”, ea permite şi observarea unei mari diversităţi în sânul fiecăreia dintre mişcări.
(Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s