Lumea absurdă a lui Magritte, la Muzeul Albertina

„Întâlnirea nebănuită dintre o maşină de cusut şi o umbrelă de ploaie pe o masă de autopsie”

Un artist pe care trebuie să-l redescoperim

Muzeul Alberetina din Viena găzduieşte până în 26 februarie 2012 o fascinantă expoziţie dedicată pictorului belgian Rene Magritte. Prin picturile sale, artistul a influenţat tendinţele artistice abstracte din prima parte a secolului al XX-lea, dar şi arta conceptuală, Pop art-ul anilor ’60 şi chiar gândirea analitică a artei contemporane.

Expoziţia, organizată în colaborare cu „Tate Liverpool”, descoperă aspecte mai puţin explorate din viaţa şi producţiile artistice ale lui Magritte, fiind axată pe tematica dintre aparenţă şi realitate, pe punctele de ruptură la nivel vizual, dar şi pe erotismul operelor sale. Pe lângă picturi, sunt expuse desene şi colaje, fotografii şi obiecte rare ce i-au aparţinut pictorului. De la primele sale colaje la celebrul tablou „Imperiul luminilor”, traversând peste 250 de opere provenind din colecţii publice şi private din toată Europa, America de Nord şi Japonia, expoziţia prezintă „un întreg univers cunoscut din visele noastre”, specifica directorul muzeului, Klaus Albrecht Schröder. Dar ea nu ilustrează numai visele, ci şi metamorfozele. Un atac împotriva realităţii raţionale. Expoziţia propune vizitatorilor de a urmări cronologic evoluţia pictorului suprarealist şi jocul său în raporturile dintre cuvânt şi reprezentare, precum în tabloul „Aceasta nu este o pipă”. Ea aduce noi elemente despre Magritte, oferind o nouă semnificaţie. Un artist pe care trebuie să-l redescoperim. Rene Magritte a creat cea mai mare parte a operelor sale într-o perioadă de tulburări sociale, politice şi economice. Limbajul său absurd este o metaforă adecvată a combinaţiei paradoxale a opoziţiilor.

Rene Magritte (1898-1967) a studiat la Academia din Bruxelles, lucrând apoi în domeniul graficii publicitare. Frecventează grupul „Dada”, artiştii de avangardă, debutând cu compoziţii abstracte. Împreună cu Marcel Lecomte, Camille Goemans, Paul Nouge, E.L.T. Messens, formează în 1924 un grup realist şi editează revistele „Esophage” şi „Marie”, de orientare suprarealistă. Apoi, stabilindu-se la Paris, vine în contact cu grupul suprarealiştilor, din care făceau parte Dali, André Breton, Paul Eluard ş.a. Magritte filtrează într-un mod personal experienţa lui De Chirico, ca şi propunerile apărute în ambianţa artistică franceză. Participă la expoziţiile „Minotaure”, de la Bruxelles, 1934, „Fantastic Art, Dada&Surrealisme”, de la New York din 1936, „Surrealist Objects and Poems” de la Londra, 1937, Bienala de la Veneţia 1948, „Fantastic Art of 20th Century”, de la Basel, 1952, „Collages and Objects”, Londra 1954, „Disquieting Muse” de la Houston 1958. Tablourile sale refuză transcrierea neprelucrată a materialului oferit de memorie („Cele şase elemente”, „Omagiul lui Mack Sennett”, „Magie neagră”, „Modelul roşu”, „Stimularea obiectivă”). Ordonează după legi proprii datele pe care i le oferă cultura şi observaţia, dorind să dezvăluie aspecte nebănuite ale lucrurilor. În 1946 lansează proiectul de manifest „Suprarealismul în plin soare”, ce rămâne nepublicat. Magritte caută în continuare metafora, simbolurile, asociaţiile poetice („Madame Récamier”, „Balconul lui Manet”, ciclul „Amintiri din călătorie”, „Vacanţa lui Hegel”, „Arta de a trăi”). Construieşte formele cu acurateţe, vădind buna sa formaţie academică, interesându-se totodată de culoare pe care o consideră un factor important în conceperea operei de artă plastică.

Un suprarealist fără dogmă

Despre toţi pictorii suprarealişti, de la Max Ernst la Salvador Dali, de la Yves Tanguy la René Magritte, se poate afirma cu siguranţă că ei au fost originali în sensul că nici nu au copiat şi nici nu au fost copiaţi, deşi unii dintre urmaşii lor au încercat acest lucru.
Originalitatea lui Magritte se manifestă în primul rând prin principiul său de raportare la lume aşa cum este ea, confirmând că realitatea este dincolo de ficţiune.
El a fost practic singurul suprarealist care, printr-o procedură lucidă, a realizat o artă a ficţiunii, citând, asemenea lui Freud, forţele nevrotice.

Paul Nouge a putut să confirme pe deplin că activitatea Grupului de la Bruxelles, format de Magritte după 1925, s-a putut denumi, din motive de comoditate, „suprarealistă”. În căutările sale, Magritte a fost foarte preocupat de conceptul de „suprarealism”, căutând să realizeze un consens între noua concepţie a creativităţii artistice şi libertate. Într-unul din textele lui cele mai cunoscute, publicat în 1925 în ziarul „Esophage”, a fost pusă întrebarea „unde poate duce dezvoltarea?” şi răspunsul artistului a fost acesta: „Dacă voinţa nu mai este sclava lucrurilor, totul pare pierdut, dar este posibil să se realizeze şi o imagine minunată a universului care, în acelaşi timp, poate fi distrusă din nou”.

La început, Magritte se afla sub puternica influenţă a cubismului şi a dadaismului, publicând aforisme în revista „391”, fondată de Francis Picabia. Cam în acelaşi timp a văzut pentru prima oară reproducerea tabloului „Cântecul iubirii”, de Giorgio De Chirico, care l-a fascinat. Ce l-a atras atât de mult la De Chirico? În acest tablou din 1910 se vede o mănuşă moale capsată pe suprafaţa pânzei pe care este pictat un cap al unei statui antice şi un fundal cu peisaj nocturn în care se ridică o clădire. „Această poezie triumfătoare a înlocuit impactul stereotip al picturii tradiţionale. Este vorba despre o nouă viziune în care spectatorul îşi regăseşte izolarea şi preia liniştea lumii.” Magritte seamănă cu De Chirico şi cu artiştii dadaişti cu care împărtăşeşte acelaşi caracter remarcabil şi ironia. În acelaşi timp el poate fi comparat şi cu Marcel Duchamp, care a fost un adevărat pre-dadaist şi pre-suprarealist şi al cărui umor era foarte preţuit de Magritte.

Totuşi, între Duchamp şi Magritte există anumite diferenţe, ca şi între Magritte şi dadaism. Din tablourile lui Magritte nu rezultă întotdeauna ironia. Pe de altă parte, la Duchamp, obiectele sunt ridicate la rang de valoare de întrebuinţare, în timp ce Magritte le prezintă aşa cum sunt în realitate, punându-le într-o confruntare poetică.
După cum este cunoscut, Magritte a scris foarte mult: scrisori, foiletoane, manifeste, consideraţii clarificatoare cu privire la intenţiile sale.

În 1922 se produce ruptura de dadaism şi, după doi ani de frământări, căutări şi tensiuni polemice, se constituie „Grupul suprarealist”. În manifestul „Arta pură”, pe care l-a semnat în 1922 împreună cu Victor Servranckx, Magritte a evidenţiat importanţa legăturii dintre inteligenţă şi subtilitate în dezvoltarea artei.

În 1927 se stabileşte lângă Paris. Iniţiază contacte cu câţiva artişti plastici printre care se numără Hans Arp, Joan Miro, Salvador Dali şi cu poeţii Paul Eluard şi André Breton. Se încadrează în Grupul suprarealist parizian. Din această perioadă datează compoziţia „Îndrăgostiţii”. Vălurile care ascund chipurile personajelor sugerează universalitatea iubirii.
Mişcarea suprarealistă se extinde în mediile artistice din ţările Europei, dar cunoaşte convulsii interioare care duc la noi separări din pricina vederilor social-politice, astfel încât se delimitează două direcţii şi anume: cea anarhistă „ortodoxă” a lui A. Breton, care respinge ideea oricărui control, chiar şi marxist, asupra experienţelor vieţii interioare, şi cea „comunistă” spre care va gravita majoritatea suprarealiştilor, cu excepţia lui Breton.
Se poate aprecia că, odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial, suprarealismul, chiar dacă a supravieţuit, nu a mai constituit o mişcare aşa cum fusese în perioada interbelică.

Într-o scrisoare din iunie 1946, adresată de pictor lui Breton, se precizează că „noi nu trăim să facem profeţii care să provoace suprarealismul”, insistând asupra necesităţii unei schimbări. „În cazul în care acest lucru nu se va întâmpla, atunci, în muzeele suprarealiste, vizitatorii se vor plictisi precum o fac în celelalte muzee”.
Referirea la realitate şi mister nu a fost pierdută niciodată, chiar dacă pictorul a căutat noi căi de comunicare între ele. „Vreau să pictez numai tablouri care evocă mister cu acelaşi farmec şi precizie specifice vieţii spiritual”.

De la realitate la poezie şi mister

Concepţia de bază a lui Magritte a fost că pictura trebuie să fie poezie, iar poezia trebuie să evoce misterul. „Misterul” este denumit şi „cuvânt cheie”. Întreaga operă a pictorului a fost impregnată de încercarea de a nu dezvălui misterul.

Unele dintre aceste definiţii au o conotaţie religioasă sau mistică. Cuvântul „mister” are şi alte semnificaţii… În 1926, Magritte scria: „Pictura terminată este o surpriză şi autorul ei este primul surprins. Se doreşte mereu să se obţină un efect mai uimitor şi mai neaşteptat”, iar în 1958 menţiona: „O pictură trebuie să fie copleşitoare, năucitoare”, iar spectatorul să ghicească „ascunsul”.
Cheile misterului stau, aşadar, într-o anumită măsură, în imaginaţie şi reproducerile acesteia.

În expoziţie se detaşează şi lucrările „Femeie la baie”, din 1925, „Naşterea idolului”, „Traversare dificilă”, „Chemarea piscurilor”, „Cheia câmpurilor”, „Condiţia umană”, „Vocea vânturilor”, „Întâlniri natural”, „Vacanţa lui Hegel”, „Marele război”, în care o femeie îmbrăcată în alb are faţa acoperită cu un buchet de violete. Lucrările artistului se bazează pe combinaţii absurde de obiecte, personaje şi peisaje ce alcătuiesc locuri de vis, ca în „Vocea sângelui”, în diferite variante, „Filosofia unui budoar”, „Autoportretul”, „Uriaşa”, „Terapeutul”… Şi pe deasupra planează „Golconde”, cu oameni plutind între acoperişurile caselor şi cer, „La Grande Famille”, un pescăruş uriaş ieşind din apele mării, dincolo de timp, „Memoria”, un cap antic de fată păstrând urma însângerată a tragediei, profilat pe cerul albastru şi pe cortina cu sugestii neliniştitoare ale jocului hazardulu, numeroasele variante ale „Bărbatului cu melon”, ce afirmă prin titlu spiritul aventurii, sau „Reproducerea interzisă”, în care tânărul pictat de Magritte se plasează deliberat în faţa unei oglinzi, numai că, de data aceasta, oglinda nu-i mai reflectă trăsăturile chipului, ci îl erijează într-un om întors cu spatele.

Magritte redă lumina naturală într-un mod unic. Tuşele de pensulă creează o suprafaţă uniformă care, alăturată culorilor estompate ale peisajului, sugerează lumina dimineţii, adăugând astfel o dimensiune suplimentară naraţiunii tabloului. Zonele luminoase, albe, şi umbrele adânci alternează. „Imperiul luminilor” este una dintre celebrele pânze ale lui Magritte şi este prezentată în mai multe variante. Arbori, case, ape, cerul sunt plasate într-o ambianţă care dezorientează spectatorul prin dualitatea dintre zi şi noapte. (Magdalena Popa Buluc)
Citiţi tot articolul în Cotidianul.ro