Nonagenarul Ellsworth Kelly


„Papă” al expresionismului american


Din 22 ianuarie, la Muzeul de Artă din Los Angeles, este deschisă o expoziţie de gravură şi pictură a artistului de 88 de ani Ellsworth Kelly, iar în West Hollywood este plasată o sculptură şi sunt etalate cele mai recente reliefuri ale sale. Cu încă o expoziţie de sculptură în lemn la Muzeul de Artă din Boston şi două itinerante prezentând lucrări în alb-negru şi desene la München, unde artistul a expus pentru prima dată în 1957, Kelly se află în acest moment în centrul interesului lumii artistice.


La aproape 90 de ani, acest „Papă” al abstracţionismului, ultimul reprezentant al epocii de aur a artei americane, în care se amestecau Pop Art, minimalismul, arta conceptuală şi abstracţionismul liric, trăieşte şi lucrează în regiunea New York-ului, în orăşelul Spencertown, unde s-a stabilit cu 40 de ani în urmă.
Între 1948 şi 1954 a trăit în Franţa, studiind arta şi arhitectura. Influenţat de „Abstracţionism”, a renunţat la pictura figurativă, la expresionismul abstract şi la pop art, adoptând formele geometrice simple şi petele de culoare. În 1949, Kelly a realizat primele sale picturi abstracte. Observând fragmentarea luminii pe suprafaţa apei, a pictat „Sena”, devenită o dispunere, la întâmplare, de pătrate negre şi albe. În 1952 a început seria de opt colaje, intitulată „Culorile Spectrului Aranjate întâmplător de la I la VIII”. Fiecare foaie de hârtie se referea la o culoare.
Descoperirea de către artistul american, în acelaşi an, a operei târzii a lui Monet i-a oferit o nouă libertate a expresiei picturale. A început să lucreze pe formate de mari dimensiuni, explorând serialitatea şi pictura monocromă. Creaţia lui de la sfârşitul anilor ’50 devine o punte între abstracţionismul avangardist american din anii ’30-’40 şi minimalismul deceniilor şase şi şapte.


„Am spus adesea că doresc să fac ceva ce nu s-a mai făcut până la mine – diferite forme. Fiecare formă este asemănătoare unei idei şi trebuie să mă gândesc serios la ea. Trebuie să aştept până găsesc forma adevărată”, explica artistul.
Expoziţia de la Muzeul de Artă din Los Angeles, prima organizată după 1988, cuprinde 100 de gravuri, majoritatea din colecţia Jordan D. Schnitzer şi a „Fundaţiei Familiei” sale, şi 5 picturi. Lucrările sunt expuse tematic cu scopul de a explora motivele formale caracteristice creaţiei artistului: caroiaje, contraste şi curbe.


În Los Angeles, Kelly a mers regulat în anii ’70, lucrând cu editura de artă „Gemini G.E.L.”, care i-a publicat cele mai multe gravuri, şi cu Peter Carson, care i-a transpus în lemn sculpturile şi piesa ce decorează faţada „Galeriei Matthew”. Marks Matthew a căutat multă vreme un loc potrivit pentru a se instala la Los Angeles. Când, în sfârşit, l-a găsit, cutremurele l-au obligat să dărâme clădirea existentă şi să contruiască alta, încredinţată arhitectului Peter Zellner, pe care a numit-o „un garaj super-special”. Edificiul este un cub alb perfect proporţionat, pe a cărui faţadă Kelly a crea o o bandă neagră care urcă până în partea de sus, uşor distanţată de suprafaţa zidului, astfel încât aruncă pe acesta o umbră orizontală. „Nu este un ornament. Este o parte din arhitectură”, a afirmat artistul.
Deşi cunoscut drept un abstracţionist geometrizant şi pictor de câmpuri colorate, Kelly a realizat multe opere ce prezintă esenţializat plante şi oameni.


În 1973, MoMA i-a consacrat prima retrospectivă. În 1981 era rândul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris să-l onoreze cu o amplă expoziţie. La întoarcerea în America, Kelly îi frecventa pe Roy Lichtenstein, Andy Warhol şi era prieten apropiat al lui Frank Stella. A hotărât însă să dezerteze din viaţa mondenă şi să se concentreze asupra propriei creaţii în liniştea actualei case, în care sunt incluse şi atelierul, şi o sală de expoziţii, birourile asistenţilor şi care are o grădină în care artistul observă natura. Împreună cu el lucrează cinci persoane care se ocupă şi de Fundaţia ce-i poartă numele. La cei aproape 90 de ani nu mai călătoreşte pentru a-şi vernisa expoziţiile. Lucrează însă zilnic, uimit de posibilităţile pe care i le oferă arta abstractă. Nu este însă singurul său stil, multe opere evocând creaţia lui Picasso şi Matisse. Pe Matisse nu l-a cunoscut. I-a întâlnit însă pe Picasso şi pe alţi artişti europeni, printre care Magnelli, pe care îl consideră „cel mai bun pictor de la galleria Denise René”, loc privilegiat pentru artiştii interesaţi de arta geometrică şi de design. „În vremea aceea, exista Şcoala din Paris sau taşismul. Dar m-am simţit departe de aceste curente şi am fost atras foarte repede de structură. Voiam să creez ceva nepersonal, chiar opere a căror paternitate să nu poată fi recunoscută”, mărturisea Kelly.


Format întâi la Boston, unde timp de doi ani a desenat nuduri, la Paris, primele sale opere se caracterizează prin reliefuri albe. De culori se va apropia treptat, preferând întâi monocromiile: verzi, apoi albastre, înainte de a adopta un spectru mai larg. Graţie negustorului de artă Aimé Maeght, l-a cunoscut pe Joan Miro. O vizită în Spania a adus în arta lui tonurile fragmentate. La Barcelona a vizitat Palatul Guell, al lui Gaudi, al cărui acopriş are 18 hornuri acoperite cu mozaicuri compuse din fragmente de sticlă. „Când am aflat că Picasso a avut un atelier cu vedere către acest acoperiş, am înţeles că şi de la Gaudi venea cubismul. Puţini istorici de artă îl menţionează şi chiar Picasso n-a vorbit niciodată despre el. Era prea mândru”, povesteşte Kelly.

Fascinaţia culorii


Puterea culorii pictorul a cunoscut-o încă de la vârsta de 6 ani, observând penele păsărilor. Dar primele sale policromii, realizate la Paris, erau un studiu al valorilor tonurilor, inspirate de contemplarea curcubeului.
Formele lui actuale, curbe libere, de un accentuat dinamism, au apărut prima dată în 1960, la întoarcerea de la Paris. În asocierea culorilor se simte un spirit ludic, bucuria de a alătura albastrului portocaliul sau verdele, în compoziţiile sesizante, de mare căldură, ce comunică un sentiment de fericire. „Când am realizat o asemenea pânză, mi-am spus că va şoca şi publicul o va detesta. Până la urmă, ea este numai vie şi impertinent”, îşi caracterizează Kelly unele dintre pânze.


În atelierul său se află mai multe mese de lucru pe care sunt risipite numeroase cărţi ce i-au fost consacrate şi pe care le consultă adesea. Pe perete, alături de desene vechi pe care le colecţionează, se află un relief de lemn de peste doi metri. O sală cuprinde proiectul fiecărei expoziţii ce urmează a fi deschise. Pentru recenta manifestare de la Berlin, a lucrat cu o machetă ce reda planul exact de la „Haus der Kunst”. Montaje de fotografii îl arată, împreună cu asistenţii lui, pregătind expoziţiile din trecut. Există acolo şi machete ale unor proiecte în curs, printre care sculpturi monumentale ce aşteaptă să fie finalizate. Ultima este o curbă de aproape 25 de metri.
Formele, desenele, picturile sau reliefurile sale sunt simple, tinzând din ce în ce mai mult, de-a lungul anilor, către epură. Deşi este cunoscut mai bine pentru pictura sa, Kelly este şi autorul mai multor sculpturi în lemn, în aluminiu, bronz şi oţel, asemănătoare de multe ori unor configuraţii totemice, ca în cazul „Curbelor paralele”.
Există o relaţie între diferitele tehnici folosite de Kelly. De multe ori, începe cu un desen, ideea este trecută apoi în gravură care devine, la rândul ei, punctul de plecare către forma sculpturală.


Constând de cele mai multe ori dintr-o linie neagră pe o suprafaţă albă, operele lui pe hârtie au ca temă plante sau fructe, subiectul fiind însă numai „o scuză pentru a face un desen”, cum îi place să spună.
Artistul este convins că ultimele sale lucrări sunt cele mai bune.

Expoziţia de la Los Angeles coincide cu publicarea unui catalog rezonat al graficii sale, serii de caroiaje, desene în alb-negru, litografii. Poate fi descoperită însă într-o parte a operelor expuse şi latura sa de colorist, alături de desene de mici dimensiuni.
Timp de jumătate de secol, Ellsworth Kelly a fost aclamat pentru formele sale clare, în culori strălucitoare, inspirate în anii ’40 şi ’50, în Europa, de arta lui Joan Miro, a lui Brâncuşi şi Jean Arp. Este considerat acum un inovator în arta americană, deşi a fost dificil pentru mulţi colecţionari şi critici să descopere legătura dintre creaţia lui şi direcţiile stilistice dominante, ea fiind percepută încă de la prima expoziţie din 1956 mai curând de factură europeană. În 1957 a expus la New York „Pictură în trei panouri”, care a surprins nu numai publicul, dar şi o parte a criticii, care s-a întrebat de ce trebuie să existe trei pânze, şi nu una pentru o lucrare unică. (Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s