Mirela Trăistaru: Doresc să dau şi să primesc iubire


Joi, 8 decembrie 2011, a avut loc, în incinta hotelului „Sarroglia”, din Bucureşti, într-un spaţiu generos, desfăşurat pe trei nivele, vernisajul expoziţiei „Art Session” a artistei Mirela Trăistaru. Peste 150 de lucrări au onorat cu prezenţa acest eveniment, unic prin originalitatea conceptului. „Lucrările Mirelei nu-şi propun să se confrunte cu spaţiul de expunere, ci să colaboreze cu acest spaţiu, să-l completeze discret, cu câteva accente cromatice”, a afirmat Pavel Şuşară la vernisajul expoziţiei. (Vezi Art Session: Mirela Trăistaru).

Mirela Trăistaru s-a născut la Bistriţa în 1972. A studiat la Academia de Arte „Ioan Andreescu” din Cluj, iar, apoi, la Academia de Arte din București. Din 1998, artista este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. A vernisat peste 30 de expoziţii personale în România, Statele Unite, Elveţia, Olanda, India, Coreea de Sud şi Egipt şi a participat la peste 50 de expoziţii colective. Biografia Mirelei Trăistaru este atât de bogată, încât ar fi greu să enumăr toate domeniile artelor vizuale prin care se exprimă. A ştiut dintotdeauna ce vrea şi a simţit mereu chemarea către creaţia artistică. Trăieşte, aşa cum îi place să spună, din „a da cu pensula”.

„Am dus pictura în veşmânt şi veşmântul în pictură”

Grigore Roibu: Atunci când percepem o lucrare de artă procesele cognitive o recunosc, o compară și o identifică în funcţie de formele înmagazinate în bagajul nostru vizual. Spuneai, la un moment dat, „am dus pictura în veşmânt şi veşmântul în pictură”, sugerând că nu există o diferenţă între arta vestimentară şi cea de şevalet. Stilul tău este unul experimentalist, un stil care pledează pentru culoare dar, în acelaşi timp, şi pentru desen. În ce constă acest exerciţiu de cercetare vizuală, uneori spontan-abstract, alteori figurativ, cu trimiteri la designul vestimentar?

Mirela Trăistaru: Ca absolventă de design vestimentar şi de pictură, dorind să înglobez în lucrarea mea de licenţă amândouă domeniile, demersul a fost uşor. Cu ajutorul celor de la TVR Cluj – al doamnei Cristian, realizator şi al lui Iulian Florea, director de imagine -, am realizat un film de artă care a luat Marele Premiu al juriului, la „Festivalul de Film” de la Călăraşi, festival realizat de Paul Barbă Neagră, cu Pavel Şuşară ca preşedinte al juriului. Asta se întâmpla în 1997. Ca lucrurile să aibă coerenţă şi să se lege între ele, am transpus, într-adevăr, pictura în veşmânt. Pentru a mă apropia mai mult de spectator am apelat la body-painting şi anume la acele personaje care ies din pictură, se confundă cu ea şi, totuşi, se apropie de privitor. Subiectul nu mai are nici o importaţă acum, la o distanţă de aproape 15 ani. Rezultatul a fost unul spectaculos. La vremea aceea nu mă gândeam că acest lucru s-ar putea transforma în brand sau la faptul că o să primesc invitaţii din diferite colţuri ale lumii pentru a realiza live aşa ceva. Anul trecut am făcut acest lucru în Grecia, la Atena şi la Totovo Selo în Serbia… Şi, lista poate continua…

 – Lucrările tale de pictură au o anumită simplitate şi un aer fov, în care se simte bucuria de a lucra cu o multitudine de culori. Care este simbolistica ce stă la baza lor?

– Pictez numai lucruri care mă mişcă, mă impresionează la un moment dat. În general, caut conotaţiile pozitive şi încerc să las de-o parte experienţele negative. Călătoresc mult şi am făcut, deja, un obicei din asta. Mă las impresionată de locurile noi, de oameni, de mâncarea specifică zonei, de tot ce înseamnă în acelaşi timp noutate, dar şi tradiţie. De aici rezultă serii întregi de lucrări. Pictez numai ce îmi place. Reprezint bucuria, natura, revoluţia sau sclipici, ciocolată, oameni frumoşi…

 –Temele pe care le abordezi în diversele domenii pe care le practici (pictură, grafică, design vestimentar, scenografie) necesită o documentare amănunțită sau sunt rezultatul unor experimente libere, de atelier? Ce pași urmezi pentru a transpune o idee în mesaj plastic?

 – Aşa cum îţi spuneam, eu îmi aleg temele sau, mai bine zis, ele mă aleg pe mine… Din miile de idei care îmi trec zilnic prin cap sunt unele ce persistă. Aşa şi cu creaţia. Rămâne doar ceea ce ajunge obsesie, chin, frământare… asta în sensul bun…

Poţi enumera câteva repere care consideri că nu pot lipsi din felul tău de a lucra, din universul pe care îl propui privitorului? Schiţează câteva reguli pe care le urmezi şi care consideri că sunt necesare de a fi urmate de un artist.

– Perseverenţa. Trebuie să îţi placă ceea ce faci şi să faci în aşa fel ca, pe acolo pe unde ai trecut tu, să fie mai bine ca înainte… (asta din urmă am luat-o de la Iorga…)
L-aş cita totuşi şi pe Brâncuşi care spunea că geniul este 1 la sută talent şi restul e transpiraţie.

 – Îmi aduc aminte de lucrarea ta de licenţă intitulată „Nopţi de Sânziene”. Atunci lucram într-o televiziune din Cluj, alta decât TVR care a realizat acel scurtmetraj despre care aminteai. Am înregistrate lucrările de diplomă aparţinând promoţiei tale. Eşti considerată printre primii artişti din ţară care a lucrat cu potenţialul expresiv al body-paintingului. Cum este receptată această, oarecum, controversată formă de artă?

– Ca să vezi… îţi aminteşti! Tocmai îţi spuneam înainte: aici, în Romania, lucrurile sunt împărţite. Sunt oameni curajoşi care experimentează. Unul dintre aceşti oameni a fost doamna Maria Magdalena Crişan, care a avut curajul să mă invite în 2008 la Galeria Veroniki (galerie consacrată, în care expun doar artişti de o anumită vârstă şi notorietate). Asta până la mine. Practic am fost primul artist tânăr invitat să expun aici, să fac un show în vernisaj cu 3 fete frumoase, pictate în faţa unor grădini de 200-300 de cm. Câţiva prieteni m-au sfătuit să transform stilul meu în brand, deoarece e unic în piaţa de artă, în primul rând mă refer la profesorul meu de la Cluj, Ioan Augustin Pop. Se face mult body-painting la nivel mondial şi la toate nivelele, dar nu aşa cum îl fac eu. Şi sunt alţii, destui, care consideră acest domeniu al artei ca un lucru minor… poate desuet. Important este faptul că eu ştiu un lucru, şi anume, ceea ce fac e bine. Cred în drumul pe care l-am ales şi pot să spun că o să continui. Chiar dacă acum m-am oprit la altfel de lucruri. Vezi seria de desene: „Prietenii fetiţei mele”.

 – Profesorul universitar doctor Gheorghe Arion spunea: „întoarcerea la obârşii este una din dimensiunile artistului contemporan. Rămâne ca el să-şi stabilească reperele de care lumea lăuntrică are nevoie”. Care este mesajul sau semnificaţia care străbate dincolo de produsul artistic pe care îl propui publicului?

– Gheorghe Arion mi-a vernisat prima expoziţie personală, la Bistriţa, undeva prin anul 1993, dacă nu greşesc. Atunci, tema era „Habitat”. Mesajul… hmmm!… să învăţăm să ne înconjurăm de frumos, să ne facem lumea aşa cum vrem, să punem lângă noi doar lucruri dragi. De aceea se intitula „Habitat” şi, dacă vrei, întoarcerea la obârşii. Mereu am fost asociată, de către prietenii apropiaţi, cu personajul lui Scarlett O’Hara din filmul „Pe aripile vântului”. Nevoia ei atavică de a se întoarce la Tara, pentru a se încărca de energia pământului pe care îl iubea… Eu mă raportez mereu la Bistriţa, oraşul natal, unde revin, mă încarc, alerg departe, culeg praf de fluture şi mă întorc la atelier. Şi, de aici e uşor să ghiceşti ce urmează.

– Care au fost cele mai importante proiecte și realizări de care eşti cu adevărat mândră în ultimii ani?

– Participările la cele două bienale internaţionale: cea din 2003 de la Cairo-Egipt şi cea din 2009, din Beijing-China. Apoi, grămada de expoziţii din Elveţia, Olanda… şi câte alte locuri… Sau mint! Cred că cel mai important proiect al meu este Miral, fetiţa mea de 6 ani. I-am dedicat şi o expoziţie care se numea „MIRAcoL”, pentru că ea e miracolul meu. Nimic nu se compară cu ea. Trebuie să o cunoşti.

– Ce proiecte de viitor ai?

– Acum, pe data de 27 decembrie, plec în Danemarca, la un castel, să pictez şi să fac o expoziţie la final. Am fost invitată de o galerie de artă contemporană şi de proprietarii acestui castel. Apoi, pe 3 mai, anul viitor, când împlinesc 40 de ani, pregătesc o expoziţie şi o mare petrecere, la care mi-ar plăcea să participi. Vreau să-i am aproape pe toţi cei dragi, şi mă bazez pe toţi cei peste 200 de prieteni apropiaţi pentru a fi cu mine atunci.

 – Dacă ar fi să optezi pentru câțiva artiști alături de care să expui, care ar fi aceștia şi cum te raportezi la artiștii contemporani din jurul tău? Ai avut maeştri şi care sunt artiştii tăi preferaţi?

– Mi-ar plăcea să expun alături de Jeff Koons, de Jean-Michel Basquiat sau cu Gilbert and George.
Maeştrii am avut nenumăraţi. Nu aş dori să înşiruiesc o listă de nume, deoarece s-ar putea să-i uit pe unii şi nu aş vrea acest lucru. Mi-am respectat şi iubit maeştrii, deopotrivă pe cei oficiali, cât şi pe cei din spatele scenei. Felul în care mă raportez la artiştii contemporani din jurul meu: i-am ales ca prieteni pe cei mai frumoşi. Cum stau în Bucureşti, normal, pot spune că sunt de aici. Dar, în acelaşi timp, ţin legătura cu cei din Bistriţa, Cluj, Timişoara, Oradea… Mă feresc să dau nume, o spun din nou, listele mele sunt lungi şi nu vreau să fie incomplete.

Crezi că se poate trăi din artă în România? Care este rolul artistului în societatea contemporană?

– Eu sunt un exemplu. Nu spun că e uşor în ziua de azi. A fost uşor până acum 3 ani. Dar, eu trăiesc numai din pictura mea. Sunt liber profesionist, mamă, şofer, fac cumpăraturi, mai şi gătesc (asta mai rar), fac şi pe femeia de serviciu, plătesc facturi şi nu uit să pictez. Şi, crede-mă, nu aş schimba asta cu nimic. Am o fetiţă care mă adoră şi pe care o ador, pe care o ţin de mână şi o duc cu mine pe toate continentele. Pictează şi ea alături de mine, cunoaşte artişti din toată lumea, suntem două fiinţe libere care încă visam şi dorim să rămânem aşa.
Rolul artistului în societatea contemporană? Dacă vorbim de artistul român sau de artistul chinez, de cel american sau cel francez rolul lui este diferit, crede-mă. Cel chinez are partidul în spate, care îi susţine opera şi îl incurajează în creaţia lui. Cel american se află în „Ţara Făgăduinţei”. Iar noi, cei de aici, suntem undeva la periferia societăţii. Numai şutul în c… , mă scuzi, ne lipseşte. Mai bine nu mă provoca cu asta. Prefer să mă opresc aici.

Am terminat acelaşi liceu în Cluj, după care am asolvit cursurile aceleiaşi facultăţi din cadrul Academiei de Arte Vizuale. Facem parte din aceeaşi generaţie. Ai un proiect recent: „Prietenii fetiţei mele”. Spuneai atunci: „Nu facem altceva decât să observăm. Se schimbă generaţii şi se schimbă stilul de viaţă. Jocurile copilăriei se schimbă şi spatiul de desfăşurare e altul”. Ştiu că îţi place să călătoreşti. Ce îi mai place Mirelei Trăistaru să facă în această societate în plină şi continuă schimbare, în afară de artă?

– Să dau şi să primesc iubire!

Îţi mulţumesc pentru timpul acordat şi pentru invitaţii.
(Interviu realizat de Grigore Roibu, Foto: Gabriel Ghizdavu şi Lucian Muntean)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s