Ocupaţi Universităţile!


Gestul de protest împotriva sistemului educaţional defectuos din România – căruia i se va acorda 2% din PIB -, printr-o acţiune colectivă de ocupare a amfiteatrului Vasile Pârvan din Facultatea de Istorie, reprezintă un act de poziţionare lucid-radicală faţă de retorica austerităţii şi o formă de igienă morală necesară.

Transformarea învăţămîntului românesc într-o rablă căreia i se cere să arate ca un Mercedes de ultimă oră durează de ceva vreme şi contribuie, considerabil, la precarizarea conştiinţei civice şi la modelarea unui viitor sumbru.
În timp ce discursurile despre ce-ar trebui să producă universităţile abundă în „competenţe” şi „performanţe”, starea jalnică a sistemului de învăţămînt nu încetează să fie confirmată de măsuri aberante, de iniţiative care se contrazic unele pe altele şi de un dispreţ de proporţii, dacă ne gîndim la subfinanţarea progresivă. A monitoriza poliţieneşte un sistem fără a-l reforma şi a-l regenera financiar devine sinonim cu a-l devaloriza şi a-l arunca la groapa de gunoi a rebuturilor sociale. Statul român discreditează sistemic învăţămîntul, oblingîndu-l să facă un compromis major cu integritatea unui spaţiu de idei nesupuese, protestatare, reactive la discursul oficial. Statul român îşi doreşte universităţi-sclavi, care să dezvolte, asemeni coporaţiilor, politici antreprenoriale de succes, în care totul devine controlat financiar.

Realitatea precară a Universităţilor din România le transformă în mini-oraşe suprapopulate, cu o nevoie de capital din ce în ce mai crescută, cu un acccent sporit pe individualism, cu o conştiinţă diminuată de apartenenţă la o colectivitate, cu o forţă de reacţie fragilă.
Universităţile nu sînt comunităţi de acţiune, centre care să creeze o structură solidară de intervenţie în societate, care să identifice şi să lupte pentru un set de valori comune de reprezentare publică şi care să se legitimeze prin critica universităţii ca bazar global.
Universităţile nu se confruntă doar cu un deficit bugetar, ci şi cu un deficit de sens critic, extrem de bine controlat, care le atrofiază capacitatea de a gîndi un model diferit de existenţă. Una dintre întrebările fundamentale pe care studii recente de analiză a universităţilor publice şi le pun este: care e rolul social al universităţii şi ce-ar trebui să facă pentru comunitatea în care funcţionează? Parteneriatul universitate-comunitate, analizat într-un studiu extrem de elaborat – Bridging University and Community: The Power of Collaborative Partenership for Social Change[1] (autori: Rosemarie Hunter, Sarah Munro, Linda Dunn şi Katie Olson) – dezvoltă o cultură a anagajării sociale a universităţii, care propune o educaţie a responsabilizării civice.
Universitatea ca o comunitate deschisă părea, pînă la protestul din 24 noiembrie de la Facultatea de Istorie, o construcţie utopică de coalizare a forţelor.

Dezbaterea publică anunţată pentru ora 18.00 la Facultatea de Istorie (invitaţi: Vintilă MIhăilescu, Carol Căpiță, Ciprian Şiulea), organizată de către Miliţia Spirituală, a fost sabotată chiar de către conducera facultăţii, fiind considerată incomodă. Ca atare, rectorul Universităţii a considerat oportună intervenţia unor brigăzi de jandarmi, care au început să-i legitimeze pe cei prezenţi şi să-i dea afară pe unii dintre ei.
Ocuparea de dezbatere
pe care au iniţiat-o protestatarii de la Facultatea de Istorie nu-şi propune, potrivit lui Mihai Bumbeş, să blocheze activităţile din Universitate: „Acest sit-in, pentru că nu e o ocupare propriu-zisă, e diferit de conceptul de „Occupy” (al protestatarilor de pe Wall Street), această rămânere în facultate e un mesaj către autorităţi… Cea mai importantă revendicare vizează un buget mult mai mare pentru educaţie. În lege scrie 6%, evident că nu se pot da 6%, dar 2% e prea puţin. Se urmăreşte ca România să devină o mână de lucru ieftină[2].
Jandarmizarea iniţiativelor de protest public ne aduc la stadiul retardat de mase de manevre care trebuie să execute comenzi, fără să le comenteze, fără să le pună în discuţie validitatea şi necesitatea.

Ce tip de universităţi vrem să creăm? Mall-uri cu departamente-tejghea, care livrează informaţii a căror unică valoare stă în vandabilitatea imediată, sau spaţii comune critice, care să propună un discurs de reflecţie programatică?
Atîta timp cît sistemul de educaţie din România face jocurile monopolurilor economice şi acceptă măsuri de subfinanţare, se discreditează atît la nivelul conţinutului de idei, cît şi la nivelul practicilor sociale pe care le propune. În măsura în care construieşte însă un discurs de interogare a mecanismelor de market-izare a şcolii, şansa lui de a produce schimbare devine posibilă.

Se sperăm cu acţiunea de la Facultatea de Istorie este începutul unei educaţii critice necesare: „Criza universității, nu criza economică financiar provocată, este adevărata criză globală accesibilă, neconfiscată, în care lupta (mai) poate să fie purtată[3]. (Mihaela Michailov)


[1] http://universitydesign.asu.edu/udc-resources/publications
[2]
http://www.realitatea.net
[3]
http://www.criticatac.ro/3911/criza-universitatii-criza-societatii
SURSA: ArtActMagazine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s