Klimt şi femeile sale frumoase

Corespondenţă de la Viena de la Magdalena Popa Buluc
Articol preluat din Cotidianul.ro

În 2012 se împlinesc 150 de ani de la naşterea marelui pictor, celebrat în capitala austriacă printr-o expoziţie, la Castelul „Belvedere”, menită să demonstreze modernitatea artistului.

Pe lângă acest eveniment expoziţional, „Kunsthistorisches Museum” prezintă una dintre cele mai interesante selecţii, centrată pe 13 picturi realizate pentru scara acestui edificiu. Iar Muzeul „Albertina” şi „Wien Museum Karlsplatz” propun o suită de desene. Primul etalează 170 de opere, mai ales studii de nud, sub titlul „Klimt. Desene”. Cel de al doilea prezintă pentru prima dată, în expoziţia „Klimt. Colecţia Wien Museum”, propria colecţie, cu 400 de opere printre care celebrul „Portret al Emiliei Flöge”, alături de obiecte ce au aparţinut artistului şi de „Portretul lui Klimt”, realizat de Egon Schiele după moartea acestuia. Pânzele lui Klimt se află etalate şi la „Leopold Museum” din „Museum Quartier”. Printre alte iniţiative legate de celebrarea artistului se numără redeschiderea, în vara anului viitor, a Vilei Klimt.
Gustav Klimt este unul dintre pictorii care nu mai sunt supuşi modelor şi care depăşesc diferenţele dintre generaţii, fascinând aproape pe toată lumea. În 2012, la Viena, programul dedicat celebrării artistului va cuprinde şi un itinerar cultural cu temă, vizite ghidate şi alte tipuri de manifestări.

Prima mare expoziţie din calendarul evenimentelor se intitulează „Klimt şi Josef Hoffmann. Pionieri ai Modernismului”, la „Unteres Belvedere”, parte a complexului „Belvedere”, compus din două palate, despărţite prin grădini somptuoase în stilul francez. Întreaga construcţie a fost realizată în primele decenii ale secolului al XVIII-lea de principele Eugeniu de Savoia şi este una dintre cele mai elegante reşedinţe din Europa. Astăzi ea adăposteşte „Galeria de Artă Austriacă”, cu mai multe secţiuni, cu piese din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
În expoziţia deschisă aici sunt prezentate operele lui Klimt alături de cele ale ilustrului său coleg arhitect, Josef Hoffmann, insistându-se asupra celui mai bun rezultat al acestei colaborări, „Palatul Stoclet” din Bruxelles. Reşedinţa, înscrisă astăzi în Patrimoniul UNESCO, era sediul reprezentanţei comerciale şi al cunoscutului mecena Adolph Stoclet şi este singura operă realizată în întregime de „Wiener Wekstätten”, laboratoarele vieneze de artă decorativă, fondate, printre alţii, de Hoffmann. Edificiul este prezentat pentru prima dată publicului în întreaga sa complexitate, incluzând reconstrucţia zidurilor, o machetă arhitectonică, proiecte şi studii pentru fresca „Arborele vieţii”, gândită de Klimt pentru sufragerie.

Expoziţia ilustrează colaborarea dintre Klimt şi Hoffmann cu ocazia expoziţiei „Kunstschau Wien” din 1908, când au fost prezentate şi tabloul celebru „Sărutul” şi un model la scară pentru „Friza lui Beethoven”, o lungă frescă pictată de Klimt în 1902 pentru cea de a 14-a expoziţie a „Secessionului”, originalul aflându-se în „Palatul Secessione”, unul dintre cele mai frumoase din Viena, dar şi reconstruirea ultimului atelier al lui Klimt, parţial cu mobilierul original, conceput de Hoffmann şi schiţa pe care arhitectul-designer a făcut-o pentru mormântul prietenului său, care n-a fost niciodată pusă în operă.

Gustav Klimt, inventatorul unui nou gust artistic

Gustav Klimt s-a născut la Viena, în 1862. La 14 ani a început să frecventeze şcoala de artă „Kunstgewerbeschule” şi, datorită unuia dintre profesorii lui, Laufberger, a obţinut, în 1879, prima comandă importantă, împreună cu fratele său, Ernst, şi cu prietenul Franz Matsch: decorarea interioară a „Kunsthistorisches Museum”, care poate fi văzută şi astăzi. În 1883, cei trei fondează „Künstler-Compagnie”, care a durat până în 1892, când Ernst a murit pe neaşteptate. Între 1886 şi 1889, cei trei au lucrat frescele de la „Burgtheater”, care există încă. În 1894, Klimt a realizat panourile dedicate Filosofiei, Medicinii şi Jurisprudenţei de la Universitatea din Viena, dispărute astăzi. În 1897 este unul dintre cofondatorii „Secessione” (Societatea pictorilor vienezi din curentul „Secession”), al cărei preşedinte devine. Se stinge din viaţă la Viena în 1918.

Un pionier al artei moderne

Unul dintre subiectele frecvente ale operei lui Gustav Klimt este femeia. „Klimt a creat un chip ideal: femeia modernă, de un şarm enigmatic, a creat chipul unei Greta Garbo sau al unei Marlene Dietrich, cu mult timp înainte ca ele să existe în realitate”, scria criticul Berza Zuckerlandl. Judith, Emilie Flöge, Leda, Margaret Stonborough-Wittgenstein, Gertha Felsovanyi, Hermine Gallia, Sonja Knips, Maria Munch, Fredericke Maria Beer, Adele Bloch-Bauer, Mathilde Trau, Leda (portret pictat în România, prezentând-o pe Johanna Staude), Marie Breuning, Trude Steiner, Charlotte Pulitzer… o întreagă galerie de femei frumoase, elegante, graţioase a ieşit de sub penelul său.
Gustav Klimt ocupă, în istoria artei austriece, un loc de seamă. Pictura lui face trecerea de la secolul al XIX-lea la cel următor, părăsind stilurile unuia pentru a inova în favoarea celuilalt. Plină de culoare, dar mai puţin structurată, pictura sa fascinează întâi de toate prin frumuseţea formelor ornamentale şi prin secretul, misterul pe care fiecare formă îl ascunde, invitându-te să-l descoperi.
Fascinaţia picturii sale stă şi în frumuseţea femeilor fragile şi delicate, care par a plana deasupra observatorului, seducându-l sub chipul unor zâne nordice sau punându-i în faţă enigma femeilor din înalta societate vieneză. Gustav Klimt şi colegii săi artişti au avut de luptat pentru a impune tablouri reprezentând femei-nuduri. La o expoziţie din 1887, frumosul tablou „Culegătoarea de cireşe”, al pictorului Josef Engelhart, a fost refuzat sub pretextul că „doamnele din înalta societate ar putea fi şocate de nudul tinerei femei”. Klimt a fost uimit de făţărnicia organizatorilor şi a fondat, împreună cu alţi artişti, o asociaţie a pictorilor, care să impună arta lor şi să lupte cu cenzura prostiei vremii. Asociaţia s-a numit, pe scurt, „Secession” şi primul ei preşedinte a fost Gustav Klimt. Tablourile cu femei pe care le va picta nu vor mai întâmpina nicio opoziţie din partea vreunei cenzuri.

Primul său tablou de anvergură în care personajul era o femeie a fost „Judith”. Succesul lui Klimt cu „Judith” n-a fost contestat nici până astăzi. La data la care avea loc expoziţia unde pictorul participa şi cu acest tablou, criticul de artă Hevesi scria despre personaj: „Judith cea periculoasă este o creatură cu efecte mortale, dotată cu o sublimitate care o îndepărtează de prezent. Viitorul este pictat aici”. Într-adevăr, „Judith” era primul dintr-o serie de portrete de femei care au deschis o uşă spre impenetrabila societate vieneză a epocii, un amestec incitant de sentiment de sfârşit de secol şi de sentiment al unui nou început. Tabloul a fost pus în relaţie cu opera muzicală „Salomeea” de Richard Strauss, despre amândouă spunându-se că poartă „amprenta timpului”.
În viaţa pictorului a existat o femeie pe care a iubit-o cu discreţie şi ataşament, dar cu care nu s-a căsătorit. De altfel, el nu s-a căsătorit niciodată, explicaţia pe care a dat-o acestui fapt fiind că trebuia să-şi păstreze libertatea personală pentru a putea crea. Această femeie se numea Emilie Flöge. Era, împreună cu surorile ei, Pauline şi Helene, proprietara celebrului salon de modă vienez „Schwestern Flöge”. În 1891, Ernst, fratele lui Gustav, se căsătorise cu Helene. După moartea lui Ernst, Gustav a devenit tutorele nepoatei lui. Relaţiile lui cu Emilie au avut consecinţe dintre cele mai importante pentru viaţa, dar şi pentru opera pictorului. Emilie apare într-un portret „grandeur nature”, de care însă nu era deloc încântată. Verile şi le petrecea împreună cu Klimt pe malurile râului Attersee, din nordul Austriei. Pictorul surprinde pe pânză aceste clipe de odihnă, numeroase peisaje, inspirate de lac şi de împrejurimile sale. Gustav îi face lui Emilie un număr impresionant de fotografii, în care apare el însuşi lângă ea, apoi în compania mai multor pictori, pe mal, pe lac. Emilie a păstrat circa 400 de cărţi poştale şi scrisori de la Gustav. Legenda spune chiar că exigentul şi prea puţin locvacele artist i-ar fi creat şi modelele rochiilor pe care le purta.

Toţi comentatorii lui Klimt afirmă că pictorul era atras de sexul feminin. Contactul cu modelele sale a avut o importanţă foarte mare pentru el, aşa cum o spun numeroase uleiuri şi mii de desene. Multe desene au o conotaţie erotică, dar într-un sens care face să reiasă marea lui admiraţie şi veneraţie pentru feminitate în general. Portretele de femei devin, la un moment dat, subiectul preferat al artei sale, mai ales cele ale unor femei contemporane, cărora le surprinde expresia cea mai convingătoare, fie că sunt incluse într-un context tematic, fie că sunt reprezentări cu valoare intrinsecă.
Iubirii pentru Emilie îi dă o reprezentare alegorică în tabloul „Sărutul”: un cuplu de îndrăgostiţi se sărută, îngenuncheaţi pe un covor de flori multicolore, zburând deasupra unei prăpăstii, ameninţaţi, dar intangibili.
Câteva portrete monumentale de femei se încadrează în marile cicluri tematice ale lui Klimt. Este vorba despre portretele Fritzei Riedler, Adelei Bloch-Bauer, pictate în 1906 şi 1907. Portretul Adelei, soţia unui industriaş vienez, impresionează prin ornamentaţie, care umple tabloul. Femeia este îmbrăcată împărăteşte, în aur. Tabloul a fost chiar numit „Idolul în car de aur”. Este o altă glorificare a femininului. De altfel, pictorul este cunoscut de multă lume drept artistul care a dat portretului femeii expresia sa cea mai frumoasă în anii 1900. Firea lui de artist şi-a dat seama şi a prins pe pânză această dualitate a vieţii unei femei din vremea aceea: de o parte, conservatorismul, de alta, simţul trezit al emancipării.

Klimt a admirat şi adulat femeile, atitudine care a lăsat amprente în viaţa lui de artist şi în opera lui.
În tablouri ca „Judith I” şi „Femeie cu pălărie şi şarpe cu pene”, în 1901 şi 1909, Klimt descoperise femeile fatale vieneze, „periculoase şi seducătoare”, despre care şi azi se spune că reprezentau spiritul anului 1900. După ce le-a portretizat pe Fritza Riedler şi pe Adele Bloch-Bauer, Klimt a trecut la ceea ce el a numit modele emancipate. În noile tablouri, pictorul asociază tradiţia cu modernitatea. El pictează portretul Madei (1913-1914), al Elisabethei Bachofen-Echt (1914), al Mariei Beer-Monti (1916) şi multe altele.

În 1908, când Asustria sărbătorea 60 de ani de domnie a lui Franz Josef I, au avut loc două expoziţii de artă austriacă. O sală întreagă era ocupată de picturile lui Klimt, printre care, la loc de cinste, se aflau „Sărutul”, „Adele Bloch-Bauer”, „Fritza Riedler”, „Danae”.
Klimt a fost pictorul epocii sale, indiferent dacă a pictat femei sau alte teme, şi al Vienei sau al lumii austriece. Lume care, în câţiva ani şi într-un teritoriu nu prea întins, crease multe lucruri, de parcă ceva sau cineva îi împinsese pe austrieci să fie înaintea epocii. Tot ce a dat Austria acelor ani se regăseşte în opera lui Klimt, fie că este vorba despre muzica lui Gustav Mahler sau de descoperirile în psihanaliză ale doctorului Sigmund Freud. Pictura lui e frumoasă, elegantă, animată de un spirit profund sensibil, care pune în scenă personaje ce parcă nu-şi dau seama că, dacă mai fac un singur pas, se prăbuşesc în abis. Cuplul îndrăgostiţilor îngenuncheaţi, sărutându-se pe un covor de flori, izolaţi, inconştienţi de mişcările grave ale lumii din jurul lor, iată o metaforă care rezumă în mod fericit arta lui Gustav Klimt. (Magdalena Popa Buluc)
SURSA: Cotidianul.ro

Iarna, iarna vine iar vacanţa

Când se apropie sărbătorile de iarnă, gândul îmi fuge, fără să vreau, în trecut. Îmi vin în minte diverse momente, cum ar fi, de exemplu, sărbătorile de iarnă petrecute în copilărie când mergeam cu colinda la cei apropiaţi, după care ne îndreptam spre staţiunile de schi în care petreceam săptămâni în şir. De multe ori, îmi revin în minte sacrificiile colegilor din Revoluţia Română, eveniment care m-a prins în armată, pe atunci obligatorie. Nu sunt un nostalgic, dar anumite momente îţi rămân mereu vii în memorie.
Uitându-mă la ceea ce este România azi, nu pot să constat decât faptul că ne afundăm într-o criză tot mai adâncă. O criză care, de cele mai multe ori, nu are nimic comun cu cea mondială. Trăim vremuri în care tot ce este în jurul nostru moare. În 1989 gândul libertăţii ne-a mânat în stradă pentru a protesta împotriva regimului de atunci. Acum, la 22 de ani de la Revoluţie speranţele noastre au fost spulberate, salariile au fost diminuate şi o mare parte a populaţiei aruncată în sărăcie. O sărăcie materială, morală şi spirituală. Ne sunt explicate măsuri, nemaiîntâlnite în lume, care urmează să ducă România pe noi culmi ale dezvoltării. Valorile democraţiei au fost călcate în picioare iar sistemul de învâţământ şi sănătate se află pe marginea prăpastiei. Investiţiile actuale, văzute de la distanţă, dau impresia că sprijină sportul românesc. Nici pe departe! Sunt construite tot felul de săli de sport, telescaune şi telegondole în sate şi staţiuni de care nu a auzit nimeni, într-o ţară în care sezonul de schi este de cel mult două luni de zile.

Schiul este o pasiune a mea, o pasiune pe care o practic din copilărie. Nu am încercat să fac performanţă din modul în care schiez. Am practicat acest sport pentru a urca pe crestele munţilor, mai ales iarna, pentru a vedea şi admira peisajul oferit de înălţimea acestora. Sporturile de iarnă nu sunt ieftine. Ai nevoie de echipament şi bani pentru a te deplasa, a te caza şi folosi mijloacele de transport pe cablu dintr-o staţiune montană. Nu vreau să transform acest articol în unul critic la adresa celor care au investit fără nici un raţionament în staţiunile de schi din România. Doresc, în cele care urmează, să prezint un loc care a ajuns să-mi fie drag şi în care am încercat să ajung în fiecare an. Staţiunea Les Gets, aflată la graniţa Franţei cu Elveţia nu se poate compara cu nici una dintre staţiunile de schi din România. Acestea din urmă îmi sunt foarte dragi pentru simplu fapt că aici am învăţat să schiez.

Schiul, înainte de a deveni un sport atât de iubit, a fost un simplu mijloc de deplasare pe zăpadă, folosit de războinici sau vânători în timpul iernilor lungi şi grele din ţările Scandinave şi nordul Rusiei. La noi a rămas, din păcate, aproximativ tot în acest stadiu.

Când eşti pe munte poţi spune cu adevărat că eşti mai aproape de nori. În realitate eşti chiar mai sus decât norii. Privelişti albe de zăpadă, pe care nici într-un anotimp nu ai ocazia să le vezi aşa, ţi se aşteren la picioare şi cu greu le poţi uita. Doar şi pentru acest fapt încerci să revii din nou, tot pe acele creste de munte unde vântul rece îţi şueră pe la urechi.
Când am început să schiez frecventam câteva staţiuni din România, mai precis din judeţul Hunedoara. Acestea mă atrăgeu prin frumuseţea lor, inexplicabilă, şi pentru că nu erau cunoscute la acea vreme. Stăteam în barăci muncitoreşti în care cazarea costa pe noapte cât preţul unui ceai. Stăteam săptămâni întregi pentru atmosfera de seară petrecută împreună cu prietenii şi peisajul, mereu altul, de a doua zi dimineaţă. Muntele este imprevizibil şi rar două zile sunt identice. De multe ori într-o iarnă schiam, adunând toate ieşirile, aproximativ două luni de zile. Din toate acestea singura schimbare care a avut loc în aceste staţiuni de schi, după Revoluţie, este preţul camerelor şi al transportului pe cablu care a rămas de cele mai multe ori primitiv, cu teleschiuri şi telescaune de două persoane. La asta se adaugă timpul, tot mai puţin, pe care ni-l permitem pentru a sta pe munte. Pe de altă parte, s-au construit tot felul de telegondole care urcă de nicăieri spre nimic. Puţinele restaurante amplasate lângă pârtii practică preţuri de lux, comparative cu cele din renumitele staţiuni de schi din Europa.

Un calcul simplu arată faptul că dacă vrei cu adevărat să schiezi nu merită să mergi în nici o staţiune din România. Pârtiile sunt de proastă calitate, neîntreţinute, de cele mai multe ori pline de iarbă şi bolovani iar, datorită drumurilor, durata pentru a ajunge la ele este comparativă cu cea din orice staţiune europeană. Timpul pierdut la sfârşit de săptămână pentru a folosi mijloacele de transport pe cablu reduce distracţia. De patru ani de zile merg într-o staţiune de schi din Franţa. Într-un fel, sunt privilegiat. Merg la sora mea stabilită în Les Gets care, după ce a lucrat în învăţământul românesc, a ajuns la concluzia că salariul francez chiar pentru munci sub nivelul de pregătire este de 10 ori mai mare decât al unui profesor din ţara reformelor. Localitatea Les Gets este situată într-una din cele mai vaste şi spectaculoase domenii schiabile din Europa, Portes du Soleil, zonă care îţi oferă un peisaj spectaculos având vârful Mont Blanc la orizont şi, de ce să nu o spunem, tot atâtea ture de schi într-o săptămână cât ai face într-o lună în staţiunile din România.

Când am fost prima dată în Les Gets-Morzine mi s-a pus în mână o hartă cu planul domeniului schiabil, asta ca să nu mă pierd. M-am speriat! Erau 48 de mijloace de transport pe cablu şi 120 de kilometri de pârtie. Erau notate toate restaurantele, toaletele şi terasele unde poţi sta pe şezlong la soare sau lua o gustare, puncte de salvamont etc. Asta într-o staţiune destul de mică şi puţin cunoscută din Alpii francezi. Am întors pliantul şi lucrurile se complicau. 12 staţiuni legate între ele în domeniul numit Portes du Soleil, cu pârtii atât în Franţa cât şi Elveţia, însumând 650 de kilometri de piste de schi. O regiune care trăieşte din „aurul alb” care e zăpada. Les Gets, o staţiune care în afara sezonului numără 1300 de locuitori, adună iarna aproape 30.000 de turişti. Hoteluri, restaurante, instituţii care răspund de teleschiuri şi telecabine (Saget), cu 150 de angajaţi şi o cifră de afaceri de 15.000.000 euro pe an, care investeşte anual 4 milioane de euro pentru reabilitarea echipamentelor, Şcoala de ski ESF Les Gets cu aproape 200 de angajaţi, şcoli private de schi, magazine, adică mii de locuri de muncă şi milioane de euro profit. Toate acestea datorită unui fenomen natural, a unei bogaţii incomensurabile care „cade din cer” şi care se numeşte simplu „zăpadă”. Iar în anii în care cerul nu e generos, au înţeles că trebuie să o fabrice artificial şi au instalat zeci de tunuri de zăpadă.

Avem peisaje frumoase, comparative cu cele despre care vorbesc, avem şi clima potrivită, dar nu ştim să le punem în valoare. Staţiunile montane de la noi sunt necunoscute la nivel internaţional. Nu există interes pentru dezvoltarea lor, ci doar pentru câştiguri rapide profitând de cei câţiva turişti care din obişnuiţă le frecventează. Ele se află în zone izolate şi greu accesibile datorită drumurilor. De cele mai multe ori oamenii influenţi din aceste zone construiesc „edificii” ce nu au nimic comun cu peisajul din jur, în numele turismului şi bunăstarii locale, profitând de sărăcia oamenilor. Apar vile şi baruri construite fără nici un plan al unei infrastructuri specifice unei staţiuni. Iar, politicienii, la rândul lor proprietari, se laudă că oferă locuri de muncă localnicilor.

Inaugurările pârtiilor se ţin lanţ în această perioadă în toată Europa. Spaţiile dedicate distracţiilor de iarnă sunt extrem de atractive. Ele includ faimoasele snowparks care oferă schiorilor pârtii cu obstacole, valuri de zăpadă sau parcuri cu diverse decoruri pentru cei mici.
Printre cele mai vaste terenuri destinate sporturilor de iarnă sunt cele franceze. Domeniul schiabil se află între cinci masive muntoase şi are aproximativ 325 de staţiuni ce se întind pe o suprafaţă de 25.000 de hectare. Staţiunile sunt deservite de 18.000 de persoane specializte în întreţinerea pârtiilor. Şcoala Franceză de Schi, instituţia pentru care lucrează în prezent sora mea, este o adevărată „universitate” în lume, având 250 de birouri, 2,2 milioane de elevi şi 17.000 de profesori, „les rouges”.

Aşadar până când o să ajung să schimb 20 de telescaune într-o staţiune din România, zeci de pârtii amenajate, nivelate zilnic de celebrele „dameuses” (tractoare de zăpadă), cu zăpadă naturală sau artificială, până când o să înţelegem că schiul e un sport scump dar care atrage milioane de persoane gata să cheltuie oricât pentru a-l practica, mă simt privilegiat să pot să îl practic la alţii.
(Grigore Roibu)
Mulţumiri Smarandei Bolba Mateescu şi celor de la Şcoala de Ski Les Gets pentru informaţiile furnizate.

Mediafax Foto lansează albumul Best of

Mediafax Foto lansează cea de-a patra ediţie a albumului „Best of” – o selecţie a celor mai bune lucrări realizate de fotojurnaliştii şi colaboratorii Mediafax Foto în ultimii doi ani.Volumul reprezintă o retrospectivă a celor mai reuşite fotografii din presă din 2010 şi 2011. Fotografiile au fost realizate la evenimente care au ţinut prima pagină a ziarelor din România.

Precedat de expoziţia outdoor cu acelaşi concept, albumul Mediafax Foto reprezintă o retrospectivă cuprinzătoare a celor mai reuşite fotografii de presă din 2010 şi 2011.
„De la protestele din Egipt la marşurile de protest din România, de la inaugurarea Naţional Arena la cea de-a 90-a aniversare a Regelui Mihai, de la concerte mult aşteptate la evenimente sportive de amploare, toate sunt imortalizate în cele aproximativ 200 de fotografii de o calitate grafică excepţională, cuprinse în albumul Mediafax Foto – Best of 2010/2011”, au declarat oficialii Mediafax Foto. „Pentru coperta albumului am ales fotografia lui Octav Ganea din iulie 2011, imagine surprinsă în timpul unei acţiuni de evacuare a unor locuinţe amplasate ilegal. A fost aleasă această imagine datorită dramatismului mesajului comunicat, contrastului cromatic oferit şi a puternicei emoţii generate”,  spune Marius Smădu, coordonator al departamentului foto.
Ediţia de anul acesta a albumului – „Mediafax Foto – Best of 2010/2011” – se găseşte în Librăriile Cărtureşti din Bucureşti şi din ţară, la preţul de 99,99 lei.
Mediafax Foto este liderul pieţei româneşti de fotografie de presă. Departamentul foto al Mediafax dispune de o reţea de fotografi profesionişti şi furnizează zilnic cel mai consistent flux românesc de fotografie de eveniment.
Cu această ocazie Mediafax Foto organizează pe pagina de Facebook Gândul.info concursul „Câştigă albumul Mediafax Foto – Best of 2010/2011!”, ale cărui premii sunt 10 albume de fotografii „Mediafax Foto 2010/2011”.

Mihai Zgondoiu: Libertatea ca şablon

Ne aflăm într-o lume bazată pe concepte de fast-forward și suntem din ce în ce mai mult bombardați cu imagini și sunete. De aceea, e necesară o viziune îndrăzneață și creativă pentru a ieși din letargia vizuală în care am căzut. Prin multitudinea de domenii – desen, pictură, instalații-video, performance, urban art – în care activează cu tenacitate, Mihai Zgondoiu redefinește termenii imagisticii care fac obiectul artei contemporane. Lucrările sale devin instrumentul propice pentru susținerea, dar și chestionarea  cauzelor sociale, politice și culturale care preocupă societatea actuală.

Mihai Zgondoiu s-a născut pe data de 5 februarie 1982 la Mediaş, jud. Sibiu. Este absolvent al Facultăţii de Arte Plastice dinTimişoara, secţia grafică, clasa prof. Marcel Breilean (2004).  Între 2004-2006 a urmat cursurile unui masterat în grafică la Facultatea de Arte Plastice din Timişoara, clasa prof. Suzana Fântânariu. Din 2005 este  membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Mihai Zgondoiu s-a remarcat în expoziţii internaţionale la Paris, Budapesta, Viena, Veneţia, Roma, Berlin, New York, Londra, Beijing, Tokio, New Delhi, Seul, Helsinki, Belgrad, Seul şi Barcelona. Din 2009,  artistul coordonează proiectele vizuale la Atelier 030202 – spaţiu de artă contemporană. În proiectele sale, din care enumerăm: Somnul lui Lenin, Păpuşi sovietice, Manifest. 20.rEvolutie, Libertatea ca şablon, Me Matrix, Mihai Zgondoiu apelează la memoria şi conştiinţa socială a publicului. „Criticând lipsa valorilor spirituale şi intelectuale a societăţii contemporane româneşti, lipsa unor proiecte culturale viabile, artistul îşi manifestă, prin intermediul unei arte directe, asemănătoare cu aceea a străzii, exasperarea faţă de societatea contemporană în general – atomizată, antrenată într-o prăbuşire continuă, al cărei capăt nu-l mai întrezăreşte”, spune criticul de artă Ileana Pintilie (Galeria Calina 2009).

„Sunt un spirit liber în gândire şi în practici”

Interviu preluat de pe artclue.net

Elena Andrei: Proiectele tale vorbesc despre globalizare şi lipsa de coerenţă în demersul artistic contemporan. De unde a pornit această abordare activă a lucrărilor tale?

Mihai Zgondoiu: Nu trebuie să fii un filozof ca să înţelegi mecanismul din jurul tău. Atât tehnologia, cât şi produsele (multi)media explodează în jurul tău. Trăim într-o epocă a vitezei, socializăm din ce în ce mai mult în virtual, lumea noastră este într-o continuă schimbare. Acestea sunt problemele reale ale omului contemporan. De ce nu ar fi şi ale artistului de astăzi?

– Eşti un artist plurivalent, care abordează temele civilizaţiei moderne într-o manieră originală. Există o anumită abordare pe care o preferi când vine vorba de realizarea proiectelor tale?

– Artistul trebuie să aibă gândirea liberă. Aceasta este premiza de la care plec. Nu am fost niciodată legat de tehnici şi modele stas de exprimare şi nici nu cred că am să fiu.
Fiecare idee vizuală ori conceptuală trebuie să-şi găsească lumina printr-o rezolvare cât mai apropiată de mediul propice acesteia. Nu mai cred în categorii clar definite de artişti. Specializările din domeniul vizual s-au suprapus într-atât încât nu mai avem sculptori, pictori, graficieni, performări ori fotografi. Putem spune că le avem pe toate la pachet atunci când vorbim de creatori care îşi asumă libertatea de exprimare şi aleg mediul cel mai favorabil prin care proiectul lor se poate realiza.

– În proiectele tale („Me”, „ME MATRIX”) există multe sugestii autoreferenţiale. Ce semnificaţie au ele?

– Conştiinţa vieţii ca matriţă poate duce prin comentariu critic şi prin asumarea fragilităţilor la un eliberator discurs plastic şi estetic. Cele două proiecte dezvăluie o nouă ontologie a spaimei de a fi în plină dictatură a tabloidizării şi în cotropitoarea dictatură a imaginii-şablon. Într-o perioadă în care foamea de imagine face ravagii politice şi sociale, aceste proiecte si-au asumat tocmai absenţa propriei imagini printr-o mantră de natură vizuală: MATRIŢA autoreferenţială.

– Referindu-ne la proiectul tău „Libertatea ca şablon”, realizat anul acesta în Amherst Massachusets USA, cum te vezi tu în contextul artei contemporane raportându-te şi la faptul ca porneşti ca artist din spaţiul ex-sovietic?

– Eu am prins relativ destul de puţin din epoca de aur a comunismului pe meleagurile noastre. Am făcut parte din ultima generaţie de elevi care au jurat pe drapel în vara anului 1989, iar în iarna aceluiaşi an urma să strig pe stradă alături de copii – libertate, victorie – fără să înţeleg sensul acestor cuvinte.
În timp am aflat din cărţi, de la părinţi, bunici, apropiaţi, tot felul de story-uri care mai de care interesante sau terifiante de-a dreptul, cazul bunicii mele Erna care a stat închisă doi ani şi jumătate într-un lagăr rusesc. Toate aceste argumente s-au compactat în timp în acţiuni şi proiecţii vizuale personale cum ar fi proiectele Păpuşi sovietice, Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti din Mogoşoaia (2009),  Zborul 20, Piaţa Revoluţiei din Timişoara (2009), Libertatea ca şablon, galeria Hampden – Incubator Art Space, Amherst, Massachusetts, (USA) sau proiecte de grup Est / Vest 20, Atelier 030202, spaţiu de artă contemporană din Bucureşti (2009), Liberta(r)te, Piaţa Revoluţiei din Timişoara (2009) şi multe altele.

Nu mă consider un artist ex-sovietic deşi conştiinţa generală a românilor încă mai este încărcată cu doctrine şi sloganuri demult apuse. Mi s-a părut corect faţă de mine şi de ţara în care trăiesc să dedic câteva proiecte legate de istoria recentă a ţării noastre câştigată prin jertfă. O istorie care deşi e „tinerică“ nu o prea cunoaştem în amănunt. O istorie de douăzeci de ani de libertate.

– Ai extins folosirea elementelor artistice în spaţiul urban. Consideri că e nevoie de o implicare mult mai mare din partea artiştilor pentru a schimba mentalitatea publicului căruia i se adresează arta?

– Ceea ce consider eu este una, ceea ce se întâmplă este alta. La noi în ţară, din păcate, nu se pot aplica încă toate şabloanele vizuale de succes ale Americii sau Marii Britanii. Suntem o ţară care şi-a pierdut capitalul pe autostrăzi fără şosea, termopane, borduri şi multe alte aberaţii.
Artiştii contemporani (cei tineri în mod special) se implică foarte mult în ceea ce înseamnă cucerirea publicului, a privitorului, a colecţionarului sau chiar a amatorului. Ei au devenit o instituţie în care fac totul. De la PR la executarea în sine a proiectului.
Interacţiunea cu spaţiul urban este extraordinară. E ca şi cum ai decoperta un muzeu şi l-ai lăsa fără pereţi gata oricând de interacţiune cu toate procesele mediului viu înconjurator. Nu este o reţetă nouă sub „soare”, dar în România a început să capete amploare acest gen de acţiuni de câţiva ani încoace.

– Există un anumit proces premergător în alegerea temelor pe care le dezvolţi?

– De obicei, dezvolt idei ample, generale care nasc la rândul lor alte idei. Îmi place să-mi gândesc proiecte de lungă durată şi cu bătaie adâncă în conştiinţa oamenilor. Chiar dacă mizezi pe acţiuni scandaloase ele trebuie să fie bine susţinute de idee şi concept. Arta zilelor noastre poate să nu aibă materie (după caz), dar niciodată nu se poate dezice de concept.

– Din ce considerente te autointitulezi artist vizual independent?

– Sunt un spirit liber în gândire şi în practici. Faptul că am ajuns să fiu propriul meu şef mă onorează. Cum am mai spus, atunci când preiei şi alte atribuţii de la conceperea lucrării până la mediatizarea şi expunerea ei devii o instituţie artist. O instituţie vizuală independentă.

– De multe ori, pentru instalaţie, video şi performance e nevoie de un suport tehnic important. Lipsa acestor dotări tehnice te-a impiedicat vreodată să-ţi vezi un proiect împlinit?

– Lipsa oricărui ingredient din „paleta ta“ de creator poate să încetinească sau să rateze un proiect. Din păcate, fiecare artist se întâlneşte în cariera sa cel puţin o dată cu situaţii de genul acesta. Soluţia acestor întâmplări nefaste este ingeniozitatea şi puterea de generare a noi mijloace prin care proiectul poate fi salvat. Artistul are nevoie să fie în pas cu lumea contemporană, are nevoie să cunoască noile tehnologii de exprimare, are nevoie de toată cunoaşterea ce îl înconjoară. El însuşi mimează marele act al creaţiei.

– Care sunt artiştii tăi preferaţi?

– Este destul de greu să faci topuri după propria ta subiectivitate. Prefer de la artişti tineri (Rafael Rozendaal, Lea Rasovszky) până la cei deja arhi cunoscuţi (Jeff Koons, Marina Abramovic, Dan Perjovschi,Bogdan Rața). Preferinţele se schimbă odată cu evoluţia ta în domeniu. „Simpatizezi“ cu cei care rezonează direct cu gândirea ta vizuală ori conceptuală.

– Ce face Mihai Zgondoiu în timpul său liber?

– Am să răspund precum o făceau suprarealiştii într-un dicteu automat: Mihai Zgondoiu în timpul său liber face cam tot ceea ce a povestit în rândurile de mai sus!
(Interviu realizat de Elena Andrei)
SURSA: ArtClue

Max Pechstein stabileşte un record

3,5 milioane €: recordul de vânzare a
unei opere de artă în Germania, în 2011

Opera lui Max Pechstein, pictată pe ambele părţi, a realizat un record senzaţional de 3,5 milioane €, în licitaţia de artă modernă şi contemporană a casei Ketterer Kunst.

Robert Ketterer spunea: „Nu numai că opera a stabilit un nou record internaţional pentru o pictură de-a artistului, ci este totodată cea mai scumpă operă vândută în licitaţie, în Germania, anul acesta”.
Pictura în ulei, datată 1910, este una dintre cele mai bune lucrări ale lui Pechstein. Aceasta a fost cumpărată de un colecţionar din Germania, care a licitat până la impresionanta sumă, de cinci ori mai mare decât prețul de pornire, în competiţie cu colecţionari din Ucraina, Marea Britanie şi Statele Unite.

Max Pechstein (n. 31 decembrie 1881 în Zwickau; d. 29 iunie 1955 în Berlin) a fost un pictor și grafician german, reprezentant al expresionismului. După o scurtă ucenicie la un pictor-decorator din Zwickau, Pechstein studieză artele aplicate la Dresda. În anul 1906 părăsește Academia de Arte Frumoase ca laureat al premiului Saxoniei, ceea ce îi oferă posibilitatea unei călătorii în Italia. Între timp Pechstein ia contact cu Ernst Ludwig Kirchner și Erich Heckel, artiști din gruparea „Die Brücke”.
În anul 1909 participă la expoziția grupării „Sezession” din Berlin, iar un an mai târziu înființează „Neue Sezession”. Temele sale sunt în general subiecte luate din viața de toate zilele: peisaje, dansatori, actori, pescari, subiecte tratate cu vervă cromatică și cu un desen expresiv.
SURSA: All Art News via Artmark