Aurul dacic, proiect de expoziţie la Beijing

Pentru aproape o săptămână, ministrul Culturii şi Patrimoniului Cultural din România, Kelemen Hunor, s-a aflat în China, în cadrul unei vizite de lucru şi observare a evoluţiei chinezilor în domeniu. Cu puţine ore înainte de plecarea spre ţară, ministrul a punctat principalele teme abordate în cadrul întâlnirilor dar şi viitoarele teme de colaborare româno – chineze în domeniul cultural, într-un interviu acordat Radio China Internaţional. Deschiderea Institutului Cultural Român la Beijing, o expoziţie românească la Muzeul Naţional al Chinei dar şi colaborări în domeniul artei moderne sunt subiecte aflate pe agenda comună a celor două ţări.

Dan Tomozei: Domnule ministru Kelemen Honor, mă bucur să ne întâlnim la Beijing. Vă aflaţi la finalul unei vizite încărcate în evenimente culturale şi întâlniri cu oficialităţi chineze angrenate în domeniul cultural şi administrative cultural. Care sunt primele impresii ale acestei vizite?

Kelemen Honor: Bine v-am găsit. În acest an sunt a doua oară, fiindcă am fost şi cu premierul Emil Boc, dar era doar o vizită foarte scurtă. Eu am o mare deschidere faţă de China de când am fost prima oară, în 2002. Atunci mi-am dat seama că este o ţară în plină dezvoltare, este o ţară cu o ţintă foarte fixă şi ştie ce doreşte să facă cu ţara şi în domeniul cultural în special. De aceea eu fac o comparaţie şi m-a impresionat ce am văzut în 2002 şi ce am văzut în 2011. Vorbesc de domeniul cultural. Multe teatre, multe muzee construite în nouă – zece ani, multe monumente istorice renovate, deci un interes deosebit faţă de tradiţie, faţă de cultură, dar şi faţă de creaţia contemporană, faţă de instituţiile de cultură, iar acest lucru este absolut impresionant. Şi încet – încet văd şi o deschidere faţă de ceea ce priveşte percepţia şi abordarea cu celelalte state, cu celelalte naţiuni. În acest an noi am avut posibilitatea de a trimite două persoane în China, în august – septembrie, la un forum internaţional privind managementul instituţiilor cultural, iar feed-back-ul era că aici există într-adevăr un interes şi deschidere. Că vor să vadă ce se întâmplă în Europa, vor să vadă ce se întâmplă în lume, iar noi suntem la fel de interesaţi să vedem ce se întâmplă în China. Pentru că este, dincolo de aceste aprecieri, o ţară minunată, este şi un sistem foarte interesant pentru orice om care studiază şi este interesat de politica contemporană, de relaţiile politice, relaţiile culturale contemporane.

Fără îndoială, la nivel cultural China impresionează atât prin forţă, perenitate cât şi prin prospeţimea obiectivelor în care se investeşte masiv pentru a le adapta cerinţelor culturale dar şi turistice. Ce va impresionat cel mai mult pe parcursul acestor zile?

– În primul rând, noul teatrul, (n.r. – National Centre for Performing Arts), în al doilea rând în municipiul Chongqing un alt teatru care a fost terminat acum doi ani, în 2009 şi sigur, ceea ce am văzut ieri, sculpturile în piatră de la Gansu, care sunt uluitoare. Aceste lucruri m-au impresionat de data aceasta. Dar vă spun sincer, când am văzut teatrul, când am văzut această construcţie minunată, acustica sălii, am fost un pic invidios în sensul bun al cuvântului, nu pentru ce au făcut ei, ci pentru ce nu am făcut noi. Şi am văzut un spectacol foarte, foarte bun, un spectacol de balet de la Canton, care a fost daja prezentat în mai multe ţări şi sper că va fi văzut şi în România, după ce vom avea Teatrul Naţional renovat, fiindcă este un spectacol atât de bine făcut şi atât de profesionist, de contemporan şi atât de viu încât rar am văzut aşa ceva în balet.

– Care sunt principalele rezultate, concluzii ale vizitei, cu care vă întoarceţi în România?

– Avem un interes deosebit de a dechide Institutul Cultural Român la Beijing şi am speranţa că în perioada care urmează, aceste negocieri, vor fi finalizate. Sunt câteva chestiuni tehnice şi diplomatice care trebuie realizate. La întâlnirile oficiale eu am subliniat interesul nostru şi nu neapărat graba noastră, dar intenţia de a deschide, anul viitor sau cel târziu în 2013, Institutul Cultural Român, care să fie o prezenţă permanent la Beijing. În al doilea rând am stabilit pentru anul 2012 – 2013 câteva acţiuni culturale concrete. Anul viitor va veni Balentul Naţional la Sibiu, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, vom fi noi prezenţi cu un cor în China şi vom invita câţiva artişti plastici, anul viitor, într-o tabără internaţională anuală organizată la Aiud, care are deja o tradiţie şi are o substanţă foarte bine conturată. Urmează să stabilim şi alte programe concrete, programe bilaterale, fiindcă eu sunt convins că prin această modalitate putem să ne apropiem, putem să ne înţelegem unii pe alţii şi putem să învăţam unii de la ceilalţi.

Am discutat şi la Muzeul Naţional al Chinei pentru o expoziţie, dar abia după 2013 se poate. Până atunci sunt deja făcute proiectele. Putem aduce aici o expoziţie importantă. Este vorba despre aurul dacilor sau aurul României, care acoperă mai mult decât perioada dacică, o expoziţie foarte reuşită care a fost anul trecut la Roma şi cu care putem veni oricând, dar nu mai devreme de sfârşitul anului 2013, anul 2014. Dar, aceste lucruri se fac în timp, nu de la o zi la alta.

– Domnule ministru, care consideraţi că sunt domeniile în care România şi China pot derula parteneriate în domeniul cultural şi, acolo unde este cazul, care este orizontul de aşteptare pentru concretizare?

– Eu cred că în domeniul artei contemporane, în toate domeniile, inclusiv muzică. Dar în dans, teatru, arte vizuale 100%, dar şi în film. Interesul nostru este acela de a construi pe termen mediu şi lung aceste relaţii. În ceea ce priveşte arheologia cred că putem face un shimb de experienţă pentru că, din punct de vedere arheologic, chinezii sunt foarte bine pregătiţi şi cu o experienţă foarte bogată. Doar dacă ne gândim la vestigiile arheologice de pe teritoriul Chinei atunci ne dăm seama cam ce au lucrat şi ce au făcut. Apoi în domeniul patrimoniului imobil, în domeniul muzeal există posibilitatea de a face schimburi de experienţă. Dar eu, în acest moment, aş pune accent pe arta contemporană, pe creaţia contemporană, pentru că este domeniul unde apropierea poate fi foarte rapidă şi vizibilă.

– Domnule ministru, vă mulţumesc.

– Mulţumesc şi eu pentru această discuţie şi sper că la Bucureşti sau în China, ne vom reîntâlni.
(Interviu realizat de Dan Tomozei, SURSA: jurnalul.ro)
Dan Tomozei este jurnalist din Sibiu şi lucrează în prezent la postul Radio China Internaţional.

Expresia naturii în fotografia lui Ansel Adams

O fotografie exprimă ceea ce simţim

Din istoria fotografiei

Ansel Easton Adams (20 februarie 1902 – 22 aprilie 1984) a fost unul dintre cei mai apreciați fotografi ai tuturor timpurilor. În calitate de fotograf, profesor şi scriitor el a adus contribuţii majore fotografiei peisagistice, fiind considerat un maestru al aşa zisului Zone System, sistem folosit pentru a controla vizualizarea și expunerea imaginii, cu scopul de a previzualiza fotografia în vederea redării atmosferei dorite.

Studiile sale fotografice, în tehnica alb-negru, asupra peisajelor Americii i-au adus prestigiu şi recunoaştere internaţională datorită perfecţiunii tehnice, nemaiîntâlnite până atunci, şi controlului absolut al procesului fotografic. O componentă esenţială a acestui proces, mărturisea Adams, „o constituie vizualizarea de către fotograf a produsului final, ceea ce implică o căutare intuitivă a sensului, a formei, a modelului, a texturii şi proiectarea acestei imagini-format asupra subiectului”. Imaginea se formează, potrivit lui Adams, în mintea fotografului înainte ca declanşatorul să se deschidă.

Născut în San Francisco, California, Ansel Adams a studiat de la o vârstă fragedă muzica, fiind îndrumat către o carieră de pianist. La vârsta de 14 ani, într-o vacanţă, a făcut primele sale fotografii. Experienţa îi deschide dragostea faţă de natură, dragoste pe care o va avea pe tot parcursul vieţii. Bucuria pe care natura i-o oferea contribuie la interminabile plimbări prin împrejurimile sălbatice de pe lângă Golden Gate. Parcul Național Yosemite, Sierra Nevada, joacă un rol important în viața marelui fotograf, viața fiindu-i, aşa cum Ansel Adams preciza, „colorată și modulată de marele gest al pământului”. Întors în San Francisco, Adams se va ocupa de fotografie, în paralel cu studiile muzicale. În cele din urmă va renunţa la muzică în favoarea fotografiei. Anii dedicaţi studiului pianului i-au dezvoltat însă un simţ artistic ce se va regăsi în lucrările lui scrise.

Primele fotografii ale lui Adams sunt, în mare parte, influenţate de stilul pictorialist al vremii, fiind caracterizat prin imagini soft-focus „dramatizate”.
După întâlnirea din 1930 cu Paul Strand, ale cărui imagini au avut un impact puternic asupra lui, Adams face trecerea definitivă de la stilul „pictorial”, preferat de el în anii ’20, la fotografia „pură”, în care pune accentul pe claritatea imaginii, fără manipularea sau modificarea acesteia. Îşi câştigă existenţa ca fotograf comercial, veniturile permiţându-i să-şi întreţină familia şi, în acelaşi timp, să îşi continue propriul demers artistic. Treptat, câştigă reputaţia unui important reprezentant al fotografiei pure.

Anul 1927 este crucial pentru artist. Adams realizează prima sa fotografie „vizualizată”, intitulată „Monolith”. Pentru realizarea acesteia a folosit un filtru roșu închis, cu ajutorul căruia a scos în evidență contrastele. În această perioadă face cunoştinţă cu Albert M. Bender, viitorul său agent, care a doua zi după ce s-au cunoscut a pus în mișcare pregătirile pentru publicarea primului portofoliu al artistului, intitulat Parmelian Prints of the High Sierras.
Tot în anul 1927, îl întâlneşte pe Edward Weston, alături de care înfiinţează, în 1932, Grupul f/64, alături de alţi fotografi precum Willard Van Dyke, Imogen Cunningham, Sonia Noskowiak, John Paul Edwards şi Henry Swift. Grupul, constituit în jurul personalităţii lui Weston şi a energiei creative a lui Adams, promova fotografia pură, în opoziţie cu stilul pictorialist al vremii. Subiectele alese erau, în mod deliberat, simple, fotografiate în prim-plan, creând adesea imagini abstracte, precum Rose and Driftwood; Surf Sequence, Burnt Stummp and New Grass etc. În calitate de publicist, Adams publică o serie de articole în revista Camera Craft, în anul 1934, iar un an mai târziu editează prima sa carte intitulată Making a Photograph.
Geniul fotografic al lui Ansel Adams vine din intuiţia momentului când ansamblul format din soare şi nori crează, prin intermediul luminii şi al umbrelor, un joc dramatic între planul texturilor şi forma elementelor din imagine. Anticiparea, în viziunea lui Adams, are un rol decisiv în captarea momentului fiind „una dintre cele mai dificile aptitudini ale minţii”.

În anul 1936, Ansel Adams dobândise o reputaţie impresionantă, astfel încât Alfred Stieglitz, pe care îl întâlnise în 1933, sprijină organizarea unei expoziţii personale a fotografului la An America Place, în New York.
În anul 1940, Ansel Adams a ajutat la fondarea departamentului de fotografie din cadrul Museului de Artă Modernă din New York, primul departamnet la această categorie în vreun muzeu.
La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Adams se mută în Washington D.C., lucrând ca fotomuralist la Ministerul de Interne. Înainte de atacul de la Pearl Harbour, în 1941, a fotografiat o scenă cu luna care se ridică deasupra unui sat modest, cu munți acoperiți de zăpadă în spate și cu un cer negru dominant. Fotografii din timpul războiului sunt expuse la MoMA, în 1944, sub titlul Born Free and Equal. În anul 1946, Adams predă fotografia în cadrul muzeului şi devine co-fondatorul departamentului de fotografie de la Şcoala de Arte din California, cunoscută ulterior ca Institutul de Arte San Francisco.
În 1952, Ansel a fost unul dintre fondatorii revistei „Aperture” care a apărut ca un jurnal de fotografie cu cele mai noi inovații.

În 1962, Ansel Adams se mută în California, la Carmel, unde joacă un rol important în crearea grupului Friends of Photography, iar către sfârşitul anilor ’60 renunţă la practicarea activă a fotografiei, publicând o serie de cărţi despre opera sa de o viaţă. Ca urmare a efortului de a controla procesul fotografic şi din dorinţa de a imprima vizual impresiile şi emoţiile jocurilor de lumini şi umbre, Adams, cu ajutorul lui Fred Archer, creează sistemul complex numit Zone System. Această tehnică îi asigură fotografului o modalitate practică, dovedită ştiinţific, pentru a realiza prin controlul expunerii, dezvoltării şi printării, acea viziune care să reprezinte detaliul, proporţia, textura şi tonalităţile dorite într-o imagine finală. Zone System este şi astăzi folosit de unii fotografi profesionişti. Măiestria tehnică a lui Ansel Adams şi creativitatea artistică şi tehnică a devenit legendară.
Moare pe data de 22.04.1984, la vârsta de 82 de ani, în urma unui atac de cord agravat de cancer. Colecţiile sale importante se regăsesc în cele mai importante institute de artă din Arizona, San Francisco, New York, Londra şi Paris. O serie de filme înfăţişează viaţa şi opera lui Adams: Ansel Adams, Photography (1957), în regia lui David Myers; Yosemite, Valley of Light (1957) de Tom Thomas; Photography: The Incisive Art (1959) – serie de cinci filme în regia lui Robert Katz.

Vasta arhivă de negative, printuri celebre și scrieri ale artistului se află astăzi în Centrul Fotografiei Creative John P. Schaefer al Universității Arizona din Tucson.

Subiectul folosit cu predilecţie de Ansel Adams – magnifica frumuseţe naturală a vestului american – au făcut din fotografiile sale imaginea emblematică a regiunilor sălbatice ale Americii. „O fotografie adevărată este aceea care exprimă întru totul ceea ce simţim faţă de subiectul fotografiat şi reprezintă, astfel, o expresie autentică a sentimentelor legate de viaţă in toată complexitatea ei”, spunea Ansel Adams în Autobiografia din 1985. În 1985, Sălbăticia Minarets din Pădurea Națională Inyo a fost redenumită în onoarea artistului Sălbăticia Ansel Adams, iar un vârf de 3.580 de metri din Sierra Nevada poartă numele: Muntele Ansel Adams. Cartea „Ansel Adams; An Autobiography” (1985) era neterminată când artistul a murit, în consecință a fost terminată de Marz Street Alinder, editorul său.
(Grigore Roibu)
Resurse web: Wikipedia, www.anseladams.com
Citiţi şi Din istoria fotografiei – Carol Popp de Szathmari