Secvenţe şi interferenţe la Mogoşoaia

Centrul Cultural „Palatele Brâncoveneşti” Mogoşoaia propune o nouă expoziţie surprinzătoare: „Sigma – Secvenţe şi interferenţe”, în cadrul căreia sînt expuse lucrări ale artiştilor Ştefan Bertalan, Roman Cotoşman, Constantin Flondor, Zoltan Molnar, Diet Sayler, Viorel Toma şi Doru Tulcan, realizate cu patru decenii în urmă şi în acelaşi timp necunoscute marelui public.

Vernisajul a avut loc pe 23 octombrie, iar lucrările vor sta pe simeze pînă pe 10 ianuarie 2012. Un astfel de eveniment a fost posibil prin eforturile conjugate ale Doinei Mândru – curator al „Palatelor”, care derulează un proiect de recuperare prin expoziţii a artei abstracte, experimentale, cinetice, constructiviste sau geometrice – şi ale curatorului Andreea Palade Flondor, a cărei recentă teză de doctorat abordează subiectul grupului timişorean Sigma.

Titlul Secvenţe şi interferenţe, dincolo de a acoperi cu generozitate selecţia de lucrări inedite propuse pentru expoziţie, este inspirat, din punctul de vedere al semnatarului acestor rînduri, datorită faptului că la sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, prin grupurile de creaţie timişorene 111 (1+1+1) şi Sigma, arta românească a cunoscut cele mai puternice interferenţe cu ceea ce se întîmpla în arta europeană a momentului, fiind parte, eventual secvenţă, a acesteia.
Nu este vorba despre împrumut şi adaptare, ci despre idei care „pluteau în aer” în acea perioadă. Intervalul de graţie dintre decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi vizita în China a lui Ceauşescu Nicolae, concretizată în celebrele (şi sinistrele) Teze de la Mangalia, a fost echivalent cu o cenzură mai puţin militantă şi agresivă. Astfel, cercul de bionică organizat de Edouard Pamfil la Timişoara, la care au participat importanţi artişti şi literaţi, a putut funcţiona în legalitate. Discuţiile despre noile curente şi tendinţe în diverse discipline ştiinţifice şi culturale au avut o influenţă covîrşitoare asupra generaţiei de intelectuali care aveau şansa de a se forma atunci, acolo.

Grupul 111, dezintegrat în 1969 prin stabilirea lui Roman Cotoşman în Statele Unite, după participarea membrilor săi la Nürnberg Biennale für konstruktive Kunst, a prefaţat înfiinţarea noului grup, ™ I (Sigma I), cunoscut ulterior ca Sigma. Numele a fost propus de matematicianul Lucan Codreanu, unul dintre intelectualii din jurul cercului de bionică amintit. Dezvoltarea laturii experimentale, precum şi căutările teoretice&artistice în sfera Bauhausului şi a constructivismului au individualizat Sigma faţă de 111, între cele două grupuri de creaţie existînd totuşi o linie continuă.
Expoziţia de la Mogoşoaia surprinde nu doar prin inedit, ci şi prin ceea ce am putea numi modernitate. Peste lucrări nu s-a aşternut praful, la figurat vorbind, datorită faptului că ideile care le-au generat depăşeau conjuncturalul. Convertirea motivelor geometrice în iluzii optice, ieşirea în volum, folosirea unor materiale neconvenţionale, în special pe post de suport pentru semn grafic, colajul şi citatul, ca părţi ale lucrării, sau filmul experimental continuă să provoace intelectual.

Continuînd ideea formelor de exprimare artistică ce plutesc în aer în anumite momente, semnatarul nu poate ignora similitudinile dintre Sigma şi Gruppo T, Zero, Equipe 75 sau Dvizjenize şi (în măsură mai redusă) Studio Azzuro. Lista poate continua, ceea ce ne interesează aici fiind doar faptul că încadrarea în istorie este preferabilă izolării într-o periferie culturală, în numele unei originalităţi contestabile.
Deşi ultimele manifestări Sigma au avut loc în anii ’76 – ’78, desfiinţarea grupului nu a fost anunţată niciodată oficial, componenţii săi continuînd să lucreze individual în direcţia în care o făcuseră pînă atunci. Se poate spune că doar timpul şi evoluţia divergentă a artiştilor au consfiinţit dispariţia sa de pe scena artelor plastice. Din anumite puncte de vedere, spiritul Sigma nu s-a stins pînă în prezent, nu puţini artişti sau teoreticieni (formatori de opinie) continuînd să transmită ideile promovate în context timişorean.
Expoziţia Sigma – Secvenţe şi interferenţe este o piesă pînă acum lipsă dintr-un interesant puzzle şi, în acelaşi timp, un eveniment care poate determina în continuare conştiinţe artistice. (Mihai Plămădeală)
SURSA: Observator cultural
Citiţi pe aceeaşi temă: Sigma – secvenţe şi interferenţe

Jocul cu lumea al pictorului Horea Cucerzan

Prolific, împătimit de arta lui, Horea Cucerzan oferă din nou bucureştenilor, până în 21 noiembrie, o expoziţie de proporţii. Cu lucrări mai vechi şi cu multe noi, unele lucrate în această vară în Alpii francezi.

Ca întotdeauna, fără a pierde nimic din esenţa demersului său artistic, fără a renunţa la temele care-i domină creaţia – imaginile sau sugestiile sacrului, nudul, peisajul, natura statică, balerinele -, Horea Cucerzan se prezintă şi în haine noi. Creatorul se joacă cu temele, cu zonele de inspiraţie şi, nu în ultimul rând, cu modalităţile de rezolvare formală.

Născut în Blaj, judeţul Alba, Horea Cucerzan este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ioan Andreescu”, Cluj-Napoca, secţia pictură, promoţia 1963. După terminarea studiilor a fost repartizat la Bucureşti ca profesor la o Şcoală generală şi apoi la Palatul Pionierilor Cotroceni, timp de 8 ani, unde a lucrat cu elevii selecţionaţi şi studenţii în practică şi apoi la Liceul „Cervantes” unde a predat Istoria artelor şi Desenul tehnic. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Bucureşti. De-a lungul timpului a avut o activitate profesională prestigioasă materializată prin expoziţii personale în ţară, cât şi în străinătate. Face parte dintre cei câţiva români care au lucrări la Muzeul de Artă al Vaticanului.

Muzica

Recunoaştem cu plăcerea întâlnirii cu vechi prieteni, arhitectura evanescentă a „Catedralei”, prezenţă solitară în lumina aurie în care soarele aşază accente portocalii, sau fundal al „Carnavalului”, primind între ocultata ei faţadă şi clasica fântână a pieţelor italieneşti personajele bizare, la limita blasfemiei, fie că sunt mascate sau nu. Din alt unghi descoperim, citat erudit filtrate prin propria simţire, o „Primăvară” ce aminteşte de „Graţiile” lui Botticelli. Trei graţii care îmbină la pictorul român senzualitatea şoldurilor arcuite cu figurile topite până la aneantizare în aerul din jur, într-o dorinţă de extrapolare a graţiei asupra tuturor femeilor lumii. Femei care-i populează pânzele cu masca pe figură sau coborâtă pe piept, descoperind privitorului un „chip fără chip”, gata să primească oricare dintre măştile expuse în spatele personajului. Este o amintire a repertoriului medieval, este sugestia dezamăgită, cu urme de cinism, a artistului? Greu de precizat şi, până la urmă, neinteresant pentru privitor.

Carnaval la Padova

Expoziţia cuprinde toate preocupările artistului, atât picturale, cât şi spirituale. Nudurile amintesc abordarea sacră a femeii-madonă, pe cea telurică (femeia-peisaj), pe cea lascivă („Suzana la baie”).
În ipostaze intime, ca în „Femeie dezbrăcându-se” (acoperindu-şi şi aceasta figura cu veşmintele), privite din spate, cu un desen între tatuaj şi radiografie într-una dintre lucrări, personajele devin un imn pasional şi epurat în acelaşi timp adus feminităţii. E drept, din când în când, artistul saltă expresionist un şold dintr-un desen, iveşte un ochi deloc inocent deasupra vegetaţiei ce ar trebui să ascundă baia Dianei, frumoasă piesă, rezolvată într-un joc cromatic de complementare, când atenuat de griuri, când exaltat de ocruri calde.
Balerinele, transpunere contemporană a unei graţii cu reminiscenţe degasiene, şi-au schimbat aparenţa, cu gesturi încărcate de senzualitate, cu împăstări accentuând cu oarecare înverşunare teluricul.
Dar ceea ce tronează în toate aceste imagini este o infinită graţie transmisă din gâturile lungi de lebădă, din braţele subţiri care ţin, de exemplu, un instrument muzical, ca în „Muzica”. Gâturi care-şi găsesc rapelul într-o interesantă compoziţie cu violoncel, o natură statică personificând instrumentul cu sunet de argint.

Femeie dezbrăcându-se

Regăsim, la începutul expoziţiei, şi tema tauromahiei, colajele în care trupuri de tauri, nisipul arenei sau părţi de toreador pierd violenţa presupusă a subiectului, retrasă în roşul intens al mantiei dintr-un elegant dans grafic.
Interesant este însă felul în care Horea Cucerzan manevrează limbajul formal. Pe un perete se detaşează un „Peisaj cu biserică”, construită realist (nu şi ca tehnică). Pe un platou se adună din pete de culoare o „Natură statică cu fructe”, obiectele şi chiar personajele îşi pierd contururile mâncate de lumină, zidurile devin transparente, aerul devine palpabil părând consubstanţial cu nudurile sau caii. Arta lui Horea Cucerzan este una a formei imediat recognoscibile, purtătoare de simboluri ce se dezvăluie la următorul nivel de lectură. Tratate de multe ori în mase mari de culoare, personajele sunt construite prin raportul între ţesătura vizibilă a pânzei şi relieful pastei cromatice, compoziţiile sunt ritmate prin haşuri în tuş sau rânduri geometric gândite de tuşe punctiforme, trasând grile de lectură.

Diana în baie

În câteva piese însă, pânza este ritmată de urme de culoare, ce pare să se scurgă, să dilueze aproape până la dispariţie obiectul. Alburile, raportul dintre culoarea suportului şi tuşe înclină către difuz, către topirea formei, fără a renunţa complet la ea. Este noutatea pe care o descoperim, uitându-ne cu atenţie la unele biserici, la unele personaje, la câteva peisaje.
Între senzual şi sacru, între teluric şi vis, Horea Cucerzan reuşeşte să însoţească cu scânteia ironiei curiozitatea vie pentru spiritul uman, pentru formele desluşite şi mai ales pentru cele ascunse ale manifestării lui.

Primăvara

Pictura lui devine, conştient sau nu, echivalentul unor versuri pe care le semna cu peste un deceniu în urmă, sub titlul „Taină”: „Solemnă taina plantelor se-nalţă/ Când stele-n izvoare se descalţă/ Fecioare torc raiul şi păcatul/ Bătrânii ard ca lumânările înaltul/ Iviri/ răstigniri/ făcătoare/ deveniri”.
Naivitate? Înţelepciune? Ironie? Sau condiţia dintotdeauna a artistului? Singur Horea Cucerzan o ştie.

Spuneam despre o expoziţie de anul trecut a artistului că este o etapă care dovedeşte că pictorul mai are încă ceva de spus şi o garanţie că o va face în continuare. Că între carnaval, mască, senzual şi sacru, aspiră, cum scria într-unul dintre scurtele poeme ale poetului Horea Cucerzan, „să zgândăre glezna eterului”. Selecţia de lucrări de la Cercul Militar confirmă intuiţia de atunci.
(Victoria Anghelescu)
SURSA: Cotidianul.ro