Metafora portretelor lui Yousuf Karsh

Fiecare persoană are un secret ascuns
ce poate fi pus în lumină

Din istoria fotografiei

Yousuf Karsh este unul dintre cei mai renumiți fotografi din secolul al XX-lea. Opera lui ne prezintă personalităţile politice, artistice şi culturale ale veacului trecut. Portretele lui Yousuf Karsh, prin studiul luminii, transmit privitorului un sentiment de intimitate și compasiune, reverberat în umanitate.

Yousuf Karsh s-a născut în Armenia, în actuala Turcie, la Mardin, pe data de 23 decembrie 1908. Datorită condiţiilor grele de viaţă ale armenilor, familia sa fuge, în 1924, în Siria.
Doi ani mai târziu, Yousuf Karsh emigrează în Canada şi se stabileşte la Sherbroke, la unchiul său George Nakash, de profesie fotograf.

Întrezărind potenţialul lui Yousuf, Nakash îl trimite ca ucenic la John H. Garo, fotograf din Boston. Aici tânărul artist armean studiază fotografia şi pictura, familiarizându-se cu toate domeniile artelor plastice. Sub îndrumarea lui Garo, Karsh învaţă să manipuleze lumina, perfecţionându-şi propriile modalităţi compoziţionale în portretistică.
În anul 1931, Harsh se întoarce în Canada şi îşi deschide un studio fotografic la Ottawa, aproape de clădirea în care funcţiona Guvernul Canadei, unde începe să fotografieze celebrităţile vremii. Primul ministru al Canadei, Mackenzie King, observă talentul lui Karsh şi îi propune să fotografieze oficialităţile invitate în Canada.

Recunoaşterea internaţională a venit în anul 1941, când l-a fotografiat pe Winston Churchill, aflat în vizită oficială în Canada. Această fotografie a fost publicată pe coperta revistei „Life” şi a devenit cel mai publicat portret din secolul al XX-lea. În lucrarea sa „Faces of Our Time”, Karsh arăta cum a reuşit să-l fotografieze pe Churchill în numai două minute, timpul permis de protocolul vizitei. Observând că premierul britanic stătea în clasica poziţie de poză, Karsh îi smulge acestuia trabucul din mână, trabuc de care era nedespărţit, ceea ce îl intrigă şi înfurie pe Churchill. Era momentul de care avea nevoie fotograful! Obţinuse imaginea conducătorului cu „mână de fier” din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ulterior, văzând rezultatul, Churchill mărturiseşte: „dumneata ai putea face chiar şi un leu furios să stea liniştit pentru a fi fotografiat!”. Karsh şi-a intitulat fotografia: „The Roaring Lion”.

În următoarele decenii, Yousuf Karsh călătoreşte prin toată lumea. Fotografiază personalitaţile vremii şi realizează o serie de reportaje. Începând cu anii ’70 devine profesor. Învaţă, în studioul său, o serie de ucenici, în stilul şi în memoria fostului său mentor Garo.

Karsh a publicat 15 albume de fotografii, fiecare fotografie fiind însoţită de scurte dialoguri. A fotografiat celebrităţi, savanţi, oameni de artă şi cultură, cum ar fi, de exemplu, Albert Einstein, Alexander Calder, Andy Warhol, Audrey Hepburn, Clark Gable, Dwight Eisenhower, Ernest Hemingway, Fidel Castro, Jacqueline Kennedy, Frank Lloyd Wright, George Bernard Shaw, Humphrey Bogart, Indira Gandhi, John F. Kennedy, Laurence Olivier, Muhammad Ali, Pablo Casals, Joan Baez, Pablo Picasso, Papa Pius al XII-lea, Robert Frost, George Enescu ş.a.

În majoritatea cazurilor a folosit o camera fotografică de format 8 x 10 inch, dar a utilizat şi modele de format mediu. Karsh căuta personalitatea celui care stătea în faţa aparatului de fotografiat. „În fiecare femeie sau bărbat există un secret ascuns, iar datoria mea, ca fotograf este să-l pun în lumină, dacă pot”, scria Yousuf Karsh.
„Spuneţi că-i omul o lumină / Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? / Nici o scântee ’ntr’însul nu-i candidă şi plină / Murdară este raza-i ca globul cel de tină”. Sunt versurile lui Eminescu din Împărat şi Proletar, în care poetul spune că omul nu mai este lumină fiindcă s-a uscat în el iubirea, iubirea cel mai puternic sentiment lăuntric al omului. Volumul „Poemele luminii”, al lui Blaga, este o metaforă a luminii primordiale care se identifică cu lumina iubirii. Viaţa e o înşiruire de lumini şi umbre ce configurează o simfonie de trăiri şi senzaţii greu de descris prin cuvinte. Asta încearcă Yousuf Karsh să surprindă, prin imagine, în portretele lui. Lumina este culoare, iar umbra este tonalitatea pe baza căreia construieşte expresivitatea trăsăturilor caracteristice, sentimentele şi trăirile personajului. Înaintea fiecărei sesiuni fotografice, artistul studia toate informaţiile pe care le putea aduna despre viitorul său subiect. Karsh îşi ilumina protretele pentru a pune în evidenţă trăsăturile distincte ale feţei. „Subjugarea” luminii crează aerul, gândul, emoţia şi umbra. Iluminând fundalul obţinea o aură în jurul portetului. În multe dintre fotografiile sale, mâinile personajelor completează compoziţia portretului. Mâna constituie însuşirea principală a fiinţei umane: „cu mâna sunt făcute rugăciunea şi crima, salutul şi mulţumirea, jurământul şi semnul”, scria Heidegger. Manipularea luminii şi transformarea ei în trăire şi sentiment, cum doar Yousuf Karsh ştia să o facă, l-a transformat în unul dintre marii maeştrii ai fotografiei, iar rezultatul îl putem admira astăzi în cele mai mari galerii şi muzee ale lumii: de la New York la Londra şi din Franţa în Australia.

Ca o recunoaştere a meritelor, în 1967, Kirsh a fost distins cu titlul de Ofiţer al Ordinului Canadian, iar în 1990 a fost promovat în gradul de Companion.
În 1987, Arhivele Naţionale ale Canadei au achiziţionat întreaga colecţie de negative, pozitive şi diapozitive produse de Karsh, din 1933 până în 1987. Autorul a donat aproape 100 fotografii Galeriilor Naţionale ale Canadei. În 1989, cu ocazia aniversării a 105 ani de fotografie, cele două instituţii au realizat o expoziţie retrospectivă comună.

Yousuf Karsh a încetat din viaţă la vârsta de 93 de ani, pe 13 iulie 2002. Creaţia pe care o lasă nu descrie doar aparenţele şi etaloanele intelectuale ale vremii, ci sunt expresii esenţializate de transfigurare a realului în imagine prin intermediul unei literaturi fără cuvinte. (Grigore Roibu)
Resurse web: Wikipedia; www.karsh.org
Citiţi: Din istoria fotografiei – Henri Cartier-Bresson: Fixarea realităţii decupate în vizor

Sculptura lui Moore pe muchie de cuţit

Lucrarea din bronz „Knife Edge Two Piece”, realizată de Henry Moore între anii 1962-1965, aflată în apropiere de Palatul Parlamentului din Londra, este în stare avansată de degradare, neexistând nici un proprietar legal.

Timp de 40 de ani nimeni nu a revendicat dreptul de proprietate asupra unei importante lucrări din ţară.

Anita Feldman, comisar şi curator al Fundaţiei Henry Moore, a declarat că sculptura are nevoie de o „restaurare majoră” care presupune un cost de 17,000£. „Este dureros să vezi o astfel de lucrare importantă într-o stare atât de mare de degradare”, adaugă aceasta. „Am încercat de ani de zile să port un dialog cu diferite departamente guvernamentale cu privire la ceea ce se întâmplă cu sculptura, dar totul s-a împotmolit în birocraţie”, conchide Anita Feldman. Fundaţia nu a pretins dreptul de proprietate asupra lucrărilor lui Henry Moore, deoarece opera acestuia a fost oferită de către artist întregii naţiuni.
Sculptura, evaluată la aproape 6 milioane de euro, a fost donată de Moore în 1967 și a devenit un monument inedit pentru londonezi, fiind cunoscută mai ales pentru desele apariții din fundalul interviurilor politice televizate. Deși a fost acceptată de Ministerul de la acea vreme al Serviciilor Publice, nimeni nu s-a mai ocupat de întreținerea ei, astfel că lucrarea a suferit pagube semnificative.

Ministerul care a aprobat plasarea lucrării a fost integrat în departamentul pentru mediu de mai mult de două decenii, astfel că nu mai există un proprietar al monumentului, iar departamentul Culturii și Sportului, Patrimoniul Englez și Colecția de Artă a Guvernului precum și Departamentul actual de Mediu și Afaceri Agrare au negat că ar fi proprietarii sculpturii.
SURSA: The Telegraph via Artmark

Ceramica Jian Yao

Bolurile de ceai Tenmoku

Ca şi porţelanul celadon, Tenmoku semnifică calitatea misteriosă, orientală, a unei vechi ceramici glazurate. Glazura Tenmoku este folosită acum în întreaga lume. Denumirea provine din Japonia, dar rădăcina acestui tip de ceramică este în China, şi anume Muntele Tenmoku. În timpul dinastiei Song (960-1279), un preot japonez a adus boluri negre de la templul aflat pe acest munte în Japonia şi le-a dat această denumire. De atunci, bolurile Tenmoku au fost realizate ca adevărate opere de artă pentru ceremonia ceaiului.

Denumirea chinezească Jian Yao a acestui tip de ceramică se datorează faptului că era produsă în cuptoarele Jian din provincia Fujian.
Tenmoku (Yao Jian) este, de fapt, glazura neagră realizată din feldspat, calcar şi oxid de fier care are o culoare bleumarin-închis, asemănătoare petrolului. Uneori, nuanţele de brun-închis devin culoarea de bază a obiectului ceramic, petele şi dungile fiind negre. Tot în această categorie de ceramică sunt incluse bolurile pestriţe cu glazură de culoare negră, strălucitore, brăzdate de dungi fine radiale ruginii care seamănă cu blana de iepure sau penajul de potârniche. Caracteristica bolurilor de ceai Jian Yao este forma conică şi corpul grosier din gresie roşiatică şi neagră.

Culorile de pe vasele Tenmoku sunt obţinute prin intermedul arderii. În timpul arderii, de lungă durată, procesul de încălzire şi de răcire influenţează formarea de cristale de fier în compoziţia glazurii. Luciul întunecat este obţinut prin tehnici aparte de coacere şi răcire a unor minerale alese special – cu cât răcirea este mai rapidă, cu atât nuanţa va fi mai profundă. Pentru a obţine efecte de culoare neagră se foloseşte proprietatea oxidului roşu de fier (Fe2O3) care acţionează ca un refractar în oxidare, modificându-se în oxid negru de fier (FeO), în urma ardereii reducătoare.

Deşi în timpul dinastiei Tang, bolurile de porţelan Celadon erau cele mai admirate vase pentru băut ceaiul, ritualul şi pasinea pentru această licoare din timpul dinastiei Song a determinat o serie de schimbări. Calitatea bolului de a crea impresia că spuma ceaiului nu a dispărut în timpul ceremoniei a dus la fabricarea de boluri negre, realizate în cuptoare ce se aflau în nordul şi sudul Chinei, printre care şi renumitul cuptor Jian din provincia Fujian. Bolurile Tenmoku au fost utilizate de către aristocraţia japoneză pentru ceremonia ceaiului şi, treptat, toate nuanţele de negru sau cafeniu închis au devenit cunoscute ca „tenmokuyuu”. Denumirea era folosită pentru a desemna un grup mult mai larg de boluri, cu nuanţe de negru şi maro-roşcat, decât pentru ceea ce azi denumim „obiecte Jian”. În prezent, arheologii fac eforturi pentru a identifica locul unde se află cuptoarele în care se produceau aceste boluri din timpul dinastiilor Song şi Yuan.

Metafora vasului din lut, în atitudinea artei moderniste a ceramicii, devine una progresistă. În căutarea unor imagini cultural autentice artiştii zilelor noastre preiau vechile tradiţii explorând idei de etnicitate culturală. Kamada Kōji spunea: „Sper ca oamenii care trăiesc în lumea modernă de astăzi, indiferent unde se află, pot înţelege cu adevărat bucuria de trecere peste zidul de limbă pentru a aprecia tenmoku.”

Kamada Kōji (născut 1948 la Kyoto) este unul dintre puţinii ceramişti japonezi care au ales să-şi dedice viaţa de cercetare şi de producţie artistică tehnicii tenmoku. Ani de-a rândul a experimentat cu răbdare rafinamentul acestei tehnologii. Opera lui ne prezintă o viziune distinct modernă al acestui tip de glazură, Kamada Kōji având reputaţia unuia dintre olarii de la Kyoto cu cele mai remarcabile creaţii contemporane ce au ca sursă de inspiraţie vechile tradiţii japoneze. Kamada are lucrări în colecţii particulare din întreaga lume iar, din 2005, Muzeul Metropolitan de Artă din New York a achiziţionat câteva piese realizate în fabrica acestuia, lucrări ce sunt prezentate în colecţia de Artă Asiatică. (Grigore Roibu)
Citiţi pe aceeaşi temă: Ceramica Iro-Nabeshima

Salonul Naţional de Artă Decorativă 2011

Ediţia a XII-a
Muzeul Naţional Cotroceni

Pentru a răspunde cererii cititorilor noştrii din filiala UAP Oradea şi pentru că Muzeul Naţional Cotroceni nu ne-a ajutat cu nici o imagine, deşi ne-am adresat acestora, vă prezentăm lucrările din Salonul Naţional de Artă Decorativă din acest an prin intermediul SensoTV.ro, cărora le mulţumim pe această cale.

Această prezentare necesită JavaScript.

Foto: SensoTV.ro

Salonul Naţional de Artă Decorativă reuneşte în acest an peste 80 de artişti plastici din toată ţara care expun în tehnici mixte lucrări de tapiserie, imprimeuri textile, porţelan, sticlă, metal. Ca în fiecare an, acestă amplă expoziţie este găzduită de Muzeul Cotroceni şi poate fi vizionată până pe 23 ianuarie 2012.
O prezentare video a expoziţiei puteţi vedea pe site-ul SensoTv sau aici.
SURSA: SensoTV/arte
Citiţi mai mult pe aceeaşi temă: Salonul Naţional de Artă Decorativă

Securitatea contra Radio Europa Liberă

Dispariţia cenzurii ideologice a regimului totalitar a redefinit arta oficială din România. Speranţa de viaţă a artei alternative, o artă ce se manifesta în cercuri restrânse înainte de 1989, este dată de asimilarea ei de mass-media, instituţiile oficiale şi publicul larg. După 1989, „gustul libertăţii” se manifestă cu precădere în rândul generaţiei tinere de studenţi din cadrul academiilor şi universităţilor de artă. Un rol important în prăbuşirea sistemului comunist din Est l-au jucat vocile jurnaliştilor şi scriitorilor din cadrul unor posturi de radio cum ar fi Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC. Pe calea undelor, aceştia (Eugen şi Monica Lovinescu, Noel Bernard Bercovici, Neculai-Constantin Munteanu, Mircea Carp, Vlad Georgescu, Ion Ioanid, Max Bănuş, Emil Hurezeanu ş.a.) au adus, într-o oarecare măsură, uneori doar în imaginaţia ascultătorilor, impulsul manifestărilor din Vest, într-un spaţiu dominat de doctrina totalitară comunistă. (Grigore Roibu)

Richard H. Cummings: „Poate va începe în sfârşit o dezbatere”

articol preluat din Adevărul

Fost director de pază şi securitate al postului Radio Europa Liberă, Richard H. Cummings este autorul volumului „Securitatea contra Radio Europa Liberă”, apărut la Editura Adevărul.

Volumul lui Cummings va fi lansat sâmbătă, la ora 16.00, la standul Editurii Adevărul de la Târgul Gaudeamus. Începând cu 1980, timp de 15 ani, Cummings a răspuns de garantarea securităţii angajaţilor Europei Libere şi a sediului de la München, dar şi de protejarea spaţiilor de emisie din Germania, Spania şi Portugalia. După cum scrie în cartea lui, „München a fost acel câmp de luptă unde Războiul Rece a fost cel mai fierbinte”. Richard H. Cummings ne introduce, prin volumul „Securitatea contra Radio Europa Liberă”, în culisele acestei zone fierbinţi a Războiului Rece.

Luni, 28 noiembrie, ora 10.30, în Sala de lectură a Bibliotecii Facultăţii de Istorie va avea loc o dezbatere în cadrul seriei „Dezbaterile Historia”. Alături de autor, vor vorbi Liviu Tofan, directorul Institutului Român de Istorie Recentă şi Adrian Cioroianu, profesor la Facultatea de Istorie. Discuţiile vor fi moderate de Ion M. Ioniţă, redactor-şef „Historia”, Foreign Policy România” şi Ovidiu Nahoi, senior editor „Adevărul”.

„Adevărul”: Cartea dumneavoastră descrie un fenomen: acţiunile Securităţii ceauşiste asupra radioului. De ce aţi ales să scrieţi despre asta?

Richard H. Cummings: Cartea în limba română e o variantă a volumului pe care l-am publicat în engleză, în 2009. Am fost directorul de securitate al postului Europa Liberă în München, până în 1995. Am lucrat şi la Praga, în calitate de consultant. Apoi am fost directorul de securitate al unei bănci din Europa de Vest. N-am avut timp să scriu cartea pe care mi-o doream. M-am pensionat în 2007 şi, în sfârşit, am început să lucrez la această carte. Varianta în limba română se concentrează mai ales pe ce s-a întâmplat cu Securitatea lui Ceauşescu – varianta în engleză era şi despre serviciile de inteligenţă.

–  Cum era atmosfera la Europa Liberă în anii ’80? Au existat pericole mari?

– Cel mai grav atac asupra radioului a fost bomba din februarie 1981. A fost comandat – din toate informaţiile pe care le avem – de Securitate, la ordinul lui Ceauşescu, pentru că radioul ataca regimul comunist din România. Explozia a creat pagube de peste două milioane de dolari, dincolo de pierderea câtorva membri din echipă…

– Cum aţi descrie momentul decembrie 1989?

– Serviciul românesc al Europa Liberă a reacţionat puternic emoţional. A fost bucurie, adrenalină şi simţământul că am reuşit să facem ceea ce ne propuseserăm, să dărâmăm regimul comunist.

– Ce vă doriţi de la această carte?

– În 2007 am fost la o conferinţă în Bucureşti şi generalul Voinea spunea că va exista un proces pentru cei care au comis acte de terorism la Radio Europa Liberă. Generalul Voinea a murit, iar procesul n-a avut loc niciodată. Aşa că sper ca cititorii cărţii mele să-şi formeze propria opinie despre cele întâmplate la Europa Liberă. Şi să cântărească informaţiile, fiindcă ele sunt informaţiile cuiva care a trăit pe viu experienţa, la München, şi nu ale cuiva care se uită peste nişte documente la Bucureşti. Poate că astfel va începe în sfârşit o dezbatere. (Ana Maria Onisei)
SURSA: adevarul.ro (unde puteţi citi integral interviul).